Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane delimitate din punct de vedere administrativ şi teritorial şi care dispun de autorităţi publice diferite de cele ale statului. Comunităţile locale îşi cunosc (mai bine decât autorităţile centrale) atât posibilităţile proprii de procurare a resurselor financiare, cât şi nevoile privind cheltuielile ce trebuie acoperite pentru furnizarea de servicii publice pe plan local. De aceea, consolidarea autonomiei locale a devenit o preocupare majoră în statele democratice, unde creşte interesul pentru aplicarea principiului descentralizării serviciilor publice prin legiferarea transmiterii unor competenţe sporite organelor puterii şi administraţiei locale.
Adaptarea structurilor clasice de organizare administrativă la exigenţele statului modern, care îşi asumă furnizarea unei game largi de servicii şi constituirea unei infrastructuri adecvate, reprezintă unele dintre direcţiile esenţiale ale îmbunătăţirii finanţelor publice locale.
Organizarea administrativă este influenţată de acţiunea unor factori cum sunt:
- factori structurali: stat unitar sau federal;
-factori funcţionali: administraţie centralizată sau descentralizată;
- organizarea politică: monarhie, republică.
În funcţie de mărimea teritoriului, de numărul de locuitori, precum şi de tradiţii, pot fi adoptate soluţii moderne în ceea ce priveşte numărul nivelurilor de organizare, precum şi distribuirea autorităţii, astfel încât să se asigure creşterea eficacităţii acţiunilor administrative, adecvarea soluţiilor preconizate, paralel cu evitarea expansiunii aparatului administrativ.
Organizarea administraţiilor locale reclamă realizarea a două procese esenţiale - de constituire şi de instituire, care le conferă cadrul structural de manifestare.
Procesul de constituire vizează modul de creare a autorităţilor locale. În principiu, pot exista două categorii de organe: deliberative, formate din reprezentanţii aleşi direct de către cetăţeni, şi executive, alese fie direct de cetăţeni, fie indirect de organele deliberative. Organul deliberativ este consiliul local (judeţean, municipal), iar organul executiv este primarul; între cele două organe se stabilesc diverse relaţii, intermediate adesea de o multitudine de comisii, colegii, birouri etc., având funcţii de elaborare, prelucrare, informare. Realizarea acestor funcţii, precum şi exprimarea actului de decizie al celor două organe reclamă existenţa unor servicii de documentare, formare şi perfecţionare, secretariat, evidenţă financiar-contabilă, informatică etc., din a căror interacţiune derivă îmbunătăţirea calităţii activităţii administraţiilor publice locale.
Procesul de instituire vizează distribuirea atribuţiilor (sarcini, autoritate ierarhică, responsabilităţi) la nivelul administraţiilor publice locale.
Pentru asigurarea echilibrului necesar, la distribuirea atribuţiilor între administraţia centrală şi cea locală, îndeosebi a autorităţii ierarhice, trebuie avute în vedere cinci criterii esenţiale:
- oportunitatea vizează: calitatea actului administrativ; capacitatea de soluţionare a sarcinilor; operativitatea şi adecvarea execuţiei ş.a.
- eficacitatea se referă la: asigurarea corelaţiei dintre obiectivele şi mijloacele disponibile; utilizarea personalului; costurile şi beneficiile; gradul de austeritate; evitarea suprapunerii în luarea deciziei etc.;
- subsidiaritatea vizează întărirea autonomiei şi autorităţii locale, precum şi descentralizarea serviciilor publice;
- democraţia reclamă participarea cetăţenilor la luarea deciziilor şi corelarea autorităţii acordate cu sarcinile asumate;
- omogenizarea (apropierea) condiţiilor de viaţă se referă la repartizarea corectă şi la standardizarea serviciilor publice pe întregul teritoriu al ţării, precum şi la uniformizarea practicilor administrative.