Pin It

Ansamblul reglementărilor privind organizarea şi funcţionarea ministerelor determină concluzia că acestea exercită două categorii de atribuţii: atribuţii comune tuturor acestor organe şi atribuţii proprii, specifice fiecărui minister. La nivelul aceleiaşi autorităţi, se regăsesc atribuţii principale, cât şi atribuţii specifice. Legea organică a Guvernului[1] a adoptat însă un alt criteriu de clasificare a atribuţiilor, respectiv după sfera lor de cuprindere, în atribuţii generale, comune tuturor ministerelor şi, implicit, speciale, regăsite în propriile legi de organizare.

  1. Atribuţiile comune- derivă din locul şi rolul deţinut de toate ministerele în sistemul autorităţilor administraţiei publice centrale, ca autorităţi subordonate nemijlocit Guvernului, în vederea realizării programului său de guvernare. Ele asigură îndeplinirea politicii guvernamentale atât pe plan intern, cât şi în relaţiile internaţionale, fiecare în propriul domeniu de activitate.

         În funcţie de natura lor, atribuţiile comune se pot grupa în: politico-administrative, economico-financiare, de reprezentare şi de prospectare şi cercetare[2].

  1. Atribuţiile politico-administrative presupun:
  • •organizarea, controlul şi coordonarea aplicării legilor, a ordonanţelor şi hotărârilor de Guvern, a ordinilor şi instrucţiunilor ministeriale(emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de autoritate şi principiului autonomiei locale);
  • • iniţierea şi avizarea proiectelor de legi, ordonanţelor şi hotărârilor guvernamentale în condiţiile metodologiei aprobate de către Guvern;
  • • coordonarea, supravegherea elaborării şi implementării de politici şi strategii în domeniile de activitate ale ministerului, în conformitate cu strategia generală a Guvernului;
  • • colaborarea cu instituţii de specialitate, în scopul perfecţionării, pregătirii profesionale a personalului propriu.
  1. Atribuţiile economico-financiare implică:
  • • aplicarea strategiei specifice ministerului în cauză, integrată celei de dezvoltare economico-socială a Guvernului;
  • • elaborarea propunerii de buget anual, înaintată Guvernului;
  • • proiectarea şi realizarea investiţiilor din sistemul ministerului, în baza bugetului aprobat.
  1. Atribuţiile de prezentare sau privind politica externă[3] vizează:
  • • reprezentarea intereselor statale în diferite organe şi organizaţii internaţionale, potrivit acordurilor şi convenţiilor la care România este parte, dezvoltarea relaţiilor de colaborare cu organe şi organizaţii similare din alte ţări şi cu organisme internaţionale ce relaţionează cu propriu domeniu de activitate;
  • • iniţierea, negocierea(din împuternicirea şefului statului sau Guvernului, în condiţiile legii) şi încheierea de convenţii, acorduri şi înţelegeri internaţionale ori propunerea întocmirii formalităţilor de aderare la cele deja existente;
  • • vegherea şi controlul aplicării convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care ţara noastră este parte, precum şi luarea de măsuri pentru realizarea condiţiilor în vederea integrării în structurile europene/alte organisme internaţionale. Pe acest plan, este absolut necesară colaborarea tuturor ministerelor cu Ministerul Afacerilor Externe.
  1. Atribuţiile de prospectare şi cercetare se referă la analiza evoluţiei fenomenelor specifice activităţii ministerului respectiv, la luarea de măsuri în scopul dezvoltării activităţii de cercetare ştiinţifică din domeniul propriu şi la editarea unor publicaţii de specialitate şi informare.
         În vederea realizării rolului pe care îl au pe plan intern, toate ministerele sunt competente de a iniţia proiectele de hotărâri şi ordonanţe guvernamentale şi de a emite ordine şi instrucţiuni proprii în exercitarea atribuţiilor ce le revin. Aceste atribuţii sunt, desigur, exercitate de către ministru şi necesită unele precizări[4].

În ceea ce priveşte proiectele de legi, dreptul de iniţiativă legislativă aparţine doar Guvernului, nu fiecărui ministru, miniştrii putând însă propune Guvernului iniţierea unui proiect de lege.

În cazul ordonanţelor de Guvern, este necesară distincţia între ordonanţele pentru care Guvernul a fost abilitat de Parlament să le emită şi ordonanţele de urgenţă. În ceea ce priveşte ordonanţele pentru care Guvernul a primit abilitatea Parlamentului, nu se poate pune problema iniţierii lor de către miniştrii, întrucât iniţierea a fost deja exercitată de către Guvern, atunci când acesta a solicitat abilitarea din partea organului legislativ. Un ministru va putea însă să fie însărcinat de către Guvern cu elaborarea proiectului ordonanţei pentru care Guvernul a primit abilitarea.

Situaţia ordonanţelor de urgenţă este însă cu totul diferită. Deoarece emiterea acestora nu este condiţionată de o abilitare din partea Parlamentului, iniţierea lor ar putea fi făcută şi de către un ministru, dacă acesta apreciază că sunt întrunite cerinţele constituţionale pentru astfel de acte. Decizia finală privind aprobarea acestor ordonanţe, va aparţine Guvernului, care, în situaţia însuşirii ordonanţei, o înaintează Parlamentului, aceasta intrând în vigoare de la data depunerii la Parlament.

Totodată, în competenţa miniştrilor se regăseşte şi prerogativa de a aviza proiectele de hotărâri şi ordonanţe guvernamentale, precum şi a proiectelor de lege, când acestea prevăd dispoziţii în domeniul de activitate al ministerului şi aceea de a contrasemna hotărârile şi ordonanţele a căror punere în executare este în sarcina respectivului ministru.

Referitor la emiterea de ordine şi instrucţiuni de către miniştri, acestea pot avea fie un caracter obligatoriu, fie unul facultativ. Emiterea este obligatorie atunci când este expres prevăzută de lege, hotărâre sau ordonanţă a Guvernului, în toate celelalte situaţii ministrul având dreptul

de a aprecia oportunitatea şi necesitatea emiterii unui ordin sau a unei instrucţiuni. Emiterea actului va fi făcută fie din proprie iniţiativă, fie la propunerea unor compartimente(departamente, direcţii generale, direcţii)din structura organizatorică a ministerului sau a unităţilor aflate în subordinea ori în coordonarea acestuia.

  1. Atribuţiile specifice- ale fiecărui minister sunt stabilite prin actul de organizare şi funcţionare a acestuia, lege, hotărâre ori ordonanţă de Guvern, ele definind competenţa materială a ministerului şi asigurând realizarea obiectivului propriu de activitate. Totodată, atribuţiile specifice autorităţii în discuţie constituie „drepturi şi obligaţii legale cu care aceasta este investită şi pentru a căror realizare ministrul poate să răspundă atât politic, cât şi juridic”[5].

 

[1] Art.53 din Legea nr.90/2001

[2] Santai, I., op. cit.,p.250; Iovănaş , I., op. cit.,p.141 şi urm.            

[3] Manda, C., op. cit.,p.375

[4] Preda, M., Autorităţile…, p.292-293; Preda, M., Drept administrativ…, p. 111 

[5] Manda, C., op. cit.,p.376