Noţiunea administraţiei publice presupune aşadar ansamblul organelor de specialitate ale administraţiei publice de stat, organizate într-un sistem aflat în subordinea directă sau indirectă a Guvernului, care funcţionează ca servicii publice cu competenţă naţională, în vederea realizării politicii Guvernului în domeniile şi sectoarele de activitate ale acestora. Organele administraţiei publice, ca şi concept general, reprezintă acele colectivităţi umane constituite pe baza şi în executarea legii, înzestrate cu mijloace materiale şi resurse financiare potrivit normelor legale, având capacitate juridică de drept administrativ şi competenţă statuată de lege pentru a putea acţiona în vederea organizării executării în concret a legii şi care se integrează în sistemul administraţiei publice[1].
În ceea ce priveşte părţile componente ale sistemului administraţiei ministeriale, Constituţia utilizează termenul de „ministere”(art.116), arătând că acestea se organizează numai în subordinea Guvernului şi termenul de „ alte organe de specialitate”, ce se pot constitui fie în subordinea Guvernului, fie în cea a ministerelor. Denumirea folosită de Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, în cazul elementelor componente ale sistemului în discuţie, este mai variată: departament, aparat de lucru, secretariat, corp de control, noi termeni fiind adăugaţi de către diferitele acte normative emise pentru organizarea şi funcţionarea unor astfel de organe de specialitate subordonate Guvernului ori ministerelor: direcţie generală, agenţie, oficiu, consiliu, comitet, autoritate naţională, inspecţie, birou, gardă, grup, inspectorat, centru, institut, administraţie ş.a.m.d.
Însă indiferent că se numesc ministere sau doar agenţie, autoritate, oficiu, secretariat, comisie, institut, inspectorat, administraţie etc., ceea ce este comun acestor structuri ale administraţiei ministeriale sunt componentele acestora: un colectiv de oameni, înfiinţat pe baza şi executarea legiui, cu mijloacele materiale şi resursele financiare cu care sunt potrivit actului de organizare şi funcţionare şi o competenţă specială stabilită prin lege pentru a putea acţiona în vederea organizării executării şi a executării în concret a legii, majoritatea având şi personalitate juridică[2].
3.5.1. Personalul
Colectivitatea umană organizată în baza şi în vederea executării legii este cea mai importantă verigă a organelor administraţiei ministeriale. Competenţa acesteia
este una diversă, iar statul juridic al categoriilor de personal ce alcătuiesc respectivul colectiv este, de asemenea, unul variat.
Demnitarii constituie o primă categorie de personal ce formează colectivul de oameni chemat să realizeze activitatea organelor administraţiei ministeriale. Noţiunea de demnitar a fost definită în art.1 din O.G. nr.32/1998[3] privind organizarea cabinetului demnitarului din administraţia publică centrală, aprobată cu modificări prin Legea nr.76/2001, modificată şi completată prin O.U.G. nr.11/2004[4] privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei
publice centrale. Astfel, prin demnitar în administraţia publică centrală se înţelege: primul-ministru, ministrul de stat, ministrul delegat, şeful Cancelariei Primului-ministru, secretarul de stat din cadrul ministerelor, conducătorul organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale în subordinea Guvernului, precum şi prefectul ca reprezentant al Guvernului[5]. Dar enumerarea legală este limitată la categoriile de demnitari ce au dreptul la un cabinet propriu, fiind însă omişi demnitarii ce nu beneficiază de un asemenea privilegiu: subsecretarii de stat şi asimilaţiilor, precum şi subprefecţii, acestea constituind de asemenea funcţii de demnitate publică, pentru care deţinătorii acestora primesc o indemnizaţie lunară[6] şi nu un salariu, bucurându-se şi de alte drepturi specifice demnitarilor(ca paşaport diplomatic, cuantumul diurnei în valută pentru deplasările în străinătate etc).
Alături de cele de mai sus se situează şi trăsătura definitorie a funcţiilor de demnitate din cadrul administraţiei publice: caracterul lor politic, acestea fiind rezervate oamenilor politici. Reprezentând funcţii politice ce asigură conducerea structurilor administraţiei ministeriale, acestea sunt ocupate de oameni politici ai partidului ori ai coaliţiei de partide care, în urma alegerilor, a câştigat puterea politică sau, cel puţin, de persoane ce beneficiază de un puternic sprijin politic, absolut necesar nu numai pentru ocuparea funcţiei, cât mai ales pentru exercitarea acesteia cu succes. Pe lângă acestea, o altă caracteristică generală a acestor funcţii este legată nu atât de conţinutul prerogativelor pe care le conferă, cât de durata acestora, ce nu poate depăşi durata ciclului electoral, cât şi de stabilitatea destinatarilor lor, care va fi întotdeauna o consecinţă a păstrării poziţiei/sprijinului
politic, precum şi o consecinţă a deciziilor politice privind păstrarea sau restructurarea organului respectiv al administraţiei ministeriale[7].
Se impune precizarea că posturile ocupate de demnitari, precum şi posturile aferente cabinetelor acestora nu sunt incluse în numărul maxim de posturi aprobat pentru organul respectiv al administraţiei ministeriale.
Membrii cabinetului demnitarului, ce au un statut juridic propriu, diferit de cel al restului de personal, alcătuiesc o a doua categorie de personal. Numărul de posturi din fiecare cabinet variază în raport de rangul demnitarului, dar şi în funcţie de complexitatea funcţiei respective, de la 23 de posturi în cazul cabinetului primului-ministru, la 7 posturi în cazul cabinetului prefectului. Personalul din cadrul ]cabinetului demnitarului este numit şi eliberat din funcţie doar la propunerea demnitarului în subordinea căruia funcţionează, unicul criteriu de selecţie fiind încrederea demnitarului în persoanele respective(dată fie de relaţii personale, fie de calităţile profesionale, fie de apartenenţa la aceeaşi formaţiune politică, fie de toate aceste aspecte reunite). Acest personal îşi întreprinde activitate pe baza unui contract individual de muncă pe durată, încheiat în condiţiile legii, pe durata mandatului demnitarului[8].
Acestei categorii de personal nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, aceştia neavând calitatea de funcţionari publici pe întreaga durată a apartenenţei la cabinetul demnitarului, deşi anterior au deţinut o funcţie publică[9].
Regula aplicabilă în situaţia acestei categorii de personal este aceea că, intrând în cadrul structurilor administraţiei ministeriale odată cu şi din voinţa demnitarului, va pleca odată cu el din respectiva instituţie. Categoria cea mai importantă, dar şi cea mai numeroasă de personal din rândul organelor administraţiei ministeriale este cea a funcţionarilor publici. Funcţia publică şi statutul funcţionarilor publici sunt reglementate de către Legea nr.188/1991 modificată şi completată, ce prevede în art.2 alin.(2) că funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică.
Acelaşi act normativ defineşte funcţia publică ca reprezentând ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală. Liniile principale pe care se fundamentează funcţia publică sunt: legalitatea funcţiei, investitura persoanei care exercită funcţia publică şi persoana ce exercită funcţia publică trebuie să facă parte din personalul angajat al organului administraţiei publice. Legalitatea funcţiei reprezintă trăsătura caracteristică ce
impune ca ansamblul atribuţiilor ce formează conţinutul său să ilustreze expresia legii ori a unor acte emise pe baza şi în executarea legii. Drept consecinţă diferite funcţii din administraţia publică cuprind atribuţii ce sunt prevăzute de lege sau de acte cu caracter normativ emise pe baza şi în executarea legii. Sunt însă şi situaţii în care atribuţiile exercitate de funcţionarii administraţiei publice au caracterul unor sarcini de serviciu pe care le primesc de la organele ierarhic superioare sau de la funcţionarii cu funcţii de conducere ierarhic superiori, dar aceştia vor acţiona tot pe baza şi pentru executarea în concret a legii.
Investitura legală a persoanei ce exercită funcţia publică constituie o trăsătură ce impune ca persoana care o exercită să aibă abilitarea, din partea legii, să îndeplinească atribuţiile care compun funcţia respectivă. Tot legată de această caracteristică este şi problema regimului juridic al actelor administrative emise de un funcţionar care nu a fost legal ori investitura avută a fost ilegală(funcţionar de fapt). Regula este aceea că actele juridice emise de un funcţionar de fapt sunt lovite de nulitate, legislaţia actuală[10] cunoscând doar o singură excepţie: a actelor de stare civilă încheiate de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă.
Materia actelor administrative care ar putea fi emise de funcţionarii de fapt în cadrul organelor administraţiei ministeriale nu cunoaşte vreo excepţie de la regula nulităţii unor asemenea acte. Persoana care exercită funcţia publică trebuie să facă parte din personalul angajat al organului administraţiei publice în numele căruia lucrează presupune o altă caracteristică a funcţiei publice. Acesta determină faptul că funcţionarul public nu va exercita niciodată funcţia publică în nume propriu, ci în numele organului administraţiei publice din care face parte, el neavând o autoritate proprie, ci una determinată din autoritatea organului căruia aparţine.
Există şi situaţii de excepţie, în care o funcţie publică va putea fi exercitată şi de către persoane fizice care nu sunt angajate într-unul din organele administraţiei publice, literatura juridică[11] făcând referire la dispoziţiile O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor[12], potrivit cărora miniştrii sau alţi conducători ai organelor de specialitate ale administraţiei publice pot împuternici persoane fizice să constate contravenţii, ordonanţa necerând ca persoana împuternicită să aibă calitatea de funcţionar public.
Clasificarea funcţiilor publice
Legislaţia în materie[13] clasifică funcţiile publice în generale şi specifice. Funcţiile publice generale constituie ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor generale, pe când funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, în scopul îndeplinirii competenţelor lor specifice.
De asemenea, în raport cu nivelul studiilor necesare ocupării lor, funcţiile publice se divid în trei clase:
- • clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
• clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;
- • clasa a III-a cuprinde funcţiile publice a căror ocupare se cer studii medii liceale, absolvite cu diplomă;
În funcţie de nivelul atribuţiilor titularului, funcţiile publice se clasifică în trei categorii:
- • funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;
- • funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere;
- • funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.
Prevederile Statului aprobat prin Legea nr.18871999 se aplică doar funcţionarilor publici din administraţia publică şi nu se aplică personalului contractual, personalului din cabinetul demnitarului, corpului magistraţilor, cadrelor didactice, persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică şi nici celor care au statute proprii: funcţionarii din structurile de specialitate ale Parlamentului, ale Administraţiei Prezidenţiale, ale Consiliului Legislativ, din serviciile diplomatice şi consulare, din autoritatea vamală, din poliţie sau din alte servicii publice stabilite prin lege.
Condiţii de acces la funcţiile publice din administraţia publică
O persoană poate deveni funcţionar public doar prin numirea sa într-o funcţie publică. Dar pentru ca această numire să poată fi îndeplinită, persoana trebuie să întrunească o serie de condiţii generale referitoare la cetăţenie, domiciliu, capacitate de exerciţiu, antecedente penale, starea sănătăţii, precum şi o serie de condiţii speciale privitoare la vârstă, aptitudini, susţinerea unui examen şi participarea la un concurs, efectuarea unui stagiu de specialitate etc.
Condiţiile cerute unei persoane de Legea nr.188/1999 pentru ocuparea unei funcţii publice sunt următoarele:
- • are cetăţenie română şi domiciliul în România[14];
- • cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
- • are vârsta de minim 18 ani împliniţi;
- • are capacitate deplină de exerciţiu;
- • are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestă pe bază de examen medical de specialitate;
- • îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
- • îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
- • nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau autorităţii, de serviciu sau în legătura cu serviciul, care
împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals, ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea;
- • nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;
- • nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.
La aceste condiţii generale se adaugă şi condiţiile specifice ale fiecărei categorii de funcţionari publici şi, respectiv, fiecărei funcţii publice.
Categorii de funcţionari publici prevăzute de Legea nr.188/1999 republicată
Legea privind Statutul funcţionarilor publici face o serie de clasificări ale funcţionarilor publici în: debutanţi şi definitivi, în înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de conducere şi de execuţie. Ca funcţionari publici debutanţi pot fi numite persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcţii publice, dar care nu întrunesc în persoana lor condiţiile solicitate de cadrul legislativ pentru ocuparea unei funcţii definitive.
Ca funcţionari publici definitivi pot fi numiţi: funcţionarii publici debutanţi, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege şi au obţinut rezultatul corespunzător la evaluare; persoanele ce intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care au deja vechime în specialitatea corespunzătoare funcţiei publice; persoanele care au promovat programul de formare şi perfecţionare în administraţia publică.
Categoria înalţilor funcţionari publici include persoanele ce sunt numite în una dintre următoarele funcţii publice: secretar general şi secretar general adjunct al Guvernului; consilier de stat; secretar general şi secretar general adjunct din ministere şi din alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; prefect şi subprefect; secretar general al prefecturii, al judeţului şi respectiv, al municipiului Bucureşti; director general din cadrul ministerelor şi al altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. Categoria funcţionarilor publici din conducere cuprinde persoanele numite în una din următoarele funcţii publice: secretar al municipiului, al sectorului, al municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei; director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; director executiv şi director executiv adjunct al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale; şef de serviciu şi şef de birou. Însă funcţionarii publici de conducere organizează, îndrumă şi coordonează activităţile ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică numai sub autoritatea unui funcţionar public ierarhic superior sau a unui demnitar, după caz.
Categoria funcţionarilor publici de execuţie este împărţită pe clase. Astfel, în clasa I sunt incluse persoanele numite în funcţii publice de: expert, consilier, inspector şi consilier juridic, clasa a II-a cuprinde persoanele numite în funcţia publică de referent de specialitate, iar clasa a III-a persoanele numite în funcţia publică de referent.
Administraţia ministerială cunoaşte atât categoria înalţilor funcţionari publici, cât şi pe cea a funcţionarilor de conducere şi de execuţie, atât din cadrul funcţiilor generale, cât şi al funcţiilor specifice, prevăzute în anexă la Legea nr.188/1999 republicată. Cât priveşte categoria înalţilor funcţionari publici, aceasta comportă unele particularităţi în numirea funcţionarilor respectivi, care sunt numiţi după reguli stricte de competenţă. Spre exemplu, Guvernul numeşte secretarul general, secretarul general adjunct al Guvernului şi prefecţii. Primul-ministru numeşte consilierii de stat, secretarii generali şi secretarii adjuncţi din ministere şi din celelalte organe ale administraţiei ministeriale, precum şi subprefecţii. Ministrul administraţiei şi internelor îi numeşte pe secretarii generali ai prefecturilor, ai judeţelor şi al municipiului Bucureşti. Miniştrii sau ceilalţi conducători ai organelor administraţiei ministeriale au competenţa de a-i numi pe directorii generali ai structurilor pe care le conduc.
Numirea funcţionarilor de conducere şi a funcţionarilor de execuţie este reglementată în actele normative de organizare şi funcţionare a fiecărui organ al administraţiei ministeriale, regula fiind că aceştia sunt numiţi de către şeful structurii respective personal sau prin delegarea acestei competenţe.
Categorii de funcţionari publici ce au statute proprii
Pe lângă categoriile de funcţionari publici la care face referire Legea nr.188/1999 republicată, în structurile unora dintre organele administraţiei ministeriale activează şi alte categorii de funcţionari publici care au statute proprii. Această situaţie este determinată de: specificul activităţii, de gradul de disciplină necesar realizării atribuţiilor de serviciu în condiţiile de maximă eficienţă etc.
Astfel, în cadrul Ministerului Justiţiei, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor, al unor organe de specialitate aflate în subordinea Guvernului, precum Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, sau al unor structuri din cadrul Cancelariei Primului-ministru, precum Compartimentul cu probleme speciale şi Compartimentul documente secrete, în afara personalului civil este angajat, în diferite proporţii, personal militar-în privinţa căruia sunt aplicabile reglementările Statului cadrelor militare[15], cu reglementări specifice referitoare la condiţiile de acces în funcţiile militare, la gestiunea carierei militare, la recompense şi sancţiuni.
De asemenea personalul didactic care funcţionează în cadrul unităţilor subordonate Ministerului Educaţiei şi Cercetării are un statut propriu[16], ori personalul silvic[17] ce funcţionează acum în cadrul Gărzii Naţionale de Mediu[18], aflată în subordinea autorităţii Naţionale de Control, sau personalul vamal, care lucrează în cadrul Direcţiei Generale a Vămilor, care au un statut propriu[19].
Funcţionarilor publici din cadrul aparatului propriu al Autorităţii Naţionale de Control nu le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici(republicată)[20], deşi, până în prezent, aceştia nu au statute proprii iar prevederile generale din legislaţia muncii nu le pot fi aplicate, fiind vorba de raporturi de serviciu, de funcţie şi nu de raporturi de muncă.
Un statut juridic propriu are şi personalul diplomatic şi consular angajat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe[21], precum şi fostul personal militar al
Poliţiei Române, după transformarea acestei structuri militare într-un serviciu public civil[22], poliţistul devenind funcţionar public civil, cu statut special[23].
Categoria personalului contractual constituie o altă parte a colectivului de oameni ce reprezintă element component al organelor administraţiei ministeriale. Aceasta este categoria de personal la care face referire art.6 lit. a) din Legea nr.188/1999 republicată, care precizează că prevederile Statului funcţionarilor publici nu se aplică personalului salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, de protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţie şi de deservire, precum şi categorii de personal care nu exercită prerogative de putere politică. Aşadar, caracteristica esenţială, ce diferenţiază această categorie de personal de cea a funcţionarilor publici, constă în aceea că în cadrul sarcinilor pe care le realizează, nu exercită atribuţii care să conţină prerogative de putere publică.
Acestei categorii de personal-denumită de legislaţia în materie prin sintagma de personal contractual[24] i se aplică prevederile Codului Muncii şi ale celeilalte legislaţii a muncii[25]. Rolul acestuia este unul destul de important, în lipsa acestui personal fiind practic imposibilă funcţionarea întregului aparat al organelor administraţiei publice, în general, şi al organelor administraţiei ministeriale, în special.
*
* *
Guvernul României, dar şi toate structurile administraţiei ministeriale trebuie, actualmente, să îşi îndrepte toate preocupările şi eforturile pentru ca
formarea şi reformarea profilului profesional şi moral al funcţionarilor publici să aibă în vedere perspectiva aderării României la Uniunea Europeană şi necesitatea sincronizării structurilor administraţiei ministeriale cu structurile similare ale Uniunii Europene.
3.5.2. Mijloacele materiale
Colectivul de oameni ce formează personalul organelor administraţiei ministeriale nu şi-ar putea realiza activitatea şi scopul pentru care a fost constituit dacă nu ar avea la dispoziţie mijloacele materiale adecvate, denumite generic „echipament administrativ”[26]. Mijloacele materiale, ca element component al organelor administraţiei ministeriale, reprezintă totalitatea bunurilor mobile şi imobile pe care le utilizează personalul acestora în activitatea de exercitare a atribuţiilor ce le revin, în conformitate cu obiectivele de realizat pentru care organele administraţiei ministeriale au fost înfiinţate[27].
Atât în cazul Guvernului, cât şi în cazul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate înfiinţate în subordinea acestora, precum şi al serviciilor publice deconcentrate, mijlocul material cel mai important şi definitoriu pentru rangul şi prestigiul instituţiei este însăşi clădirea în care acesta îşi are sediul. Preocuparea organelor administraţiei ministeriale pentru procurarea unui sediu impozant îşi găseşte justificare în preocuparea pentru asigurarea unor spaţii de lucru optime pentru personalul acestora, dar şi în împrejurarea că, întotdeauna, fie că este vorba de instituţii publice ori private, sau de persoane fizice, o arhitectură grandioasă poartă un mesaj de prestigiu şi putere pe care, în cazul administraţiei ministeriale, guvernanţii îl transmit celor guvernaţi.
Acesta este şi motivul pentru care, în multe situaţii, clădirea care constituie sediul unei instituţii se confundă în reprezentarea generală a societăţii cu instituţia în sine: Palatul Victoria cu Guvernul, sediile unor ministere cu ministerele respective, palatele administrative cu prefecturile ş.a.m.d. Dar pentru desfăşurarea activităţii în scopul căreia au fost înfiinţate, organele administraţiei ministeriale necesită şi alte mijloace materiale, la fel de importante pentru activitatea propriu-zisă: tehnica de calcul, de multiplicare, de comunicaţii, mijloace auto, mobilier, accesorii pentru birou etc.
Sunt organe ale administraţiei ministeriale, în special unele ministere, care, pentru realizarea activităţii şi îndeplinirea atribuţiilor legale, au în proprietate sau în administrare categorii speciale de mijloace materiale. Astfel, Ministerul Apărării Naţionale şi, în parte, Ministerul Administraţiei şi Internelor au reţea sanitară proprie, cămine de garnizoană, sanatorii, amenajări sportive şi recreative, case de odihnă, cabane de instrucţie, locuinţe de serviciu şi de intervenţie, organe de presă, sisteme şi mijloace de transmisiuni şi informatică, alte tipuri de tehnică şi materiale
stabilite prin normele de înzestrare, inclusiv tehnică de luptă împotriva riscurilor specifice ş.a. În aceeaşi situaţie se regăseşte şi majoritatea ministerelor, precum şi unele dintre celelalte organe de specialitate, care au în administrare diverse imobile
pe care le utilizează drept centre de formare profesională, instruiri, întâlniri etc., dar şi ca baze de agrement şi recreere.
Din perspectivă juridică, în legătură cu mijloacele materiale ca element al administraţiei ministeriale, se impune analiza acestora pe două coordonate principale: modalităţile şi regimul juridic al acestor bunuri.
Procurarea mijloacelor materiale
Bunurile imobile, terenuri şi construcţii în care Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale subordonate Guvernului şi ministerelor şi serviciilor publice deconcentrate ale acestora îşi desfăşoară activitatea, constituie domeniul public al statului[28]. Asupra lor organele administraţiei ministeriale având un drept de administrare, imobilele fiindu-le date prin hotărâre a Guvernului, în măsura în care nu le-au dobândit din venituri proprii extrabugetare, ipoteză în care ele vor constitui proprietatea privată a respectivelor organe.
Bunurile mobile destinate activităţii ministeriale pot fi procurate de către organele administraţiei ministeriale în conformitate cu reglementările legale privind achiziţiile publice[29] şi cu dispoziţiile normative privind achiziţiile publice prin licitaţii electronice[30]. Legislaţia în materia achiziţiilor publice şi în special cea privind achiziţiile publice prin licitaţii electronice, constituind eforturi ale Guvernului pentru asigurarea unui cadru legal care să descurajeze corupţia în ceea ce priveşte atribuirea contractelor de achiziţii publice, statuează o serie de principii menite a evita eludarea legii: libera concurenţă, respectiv crearea condiţiilor pentru ca orice furnizor de produse, executant de lucrări sau prestator de servicii, român ori străin, să aibă dreptul de a deveni, în condiţiile legii, contractant; eficienţa utilizării fondurilor publice, respectiv folosirea sistemului concurenţial şi a criteriilor economice pentru atribuirea contractului de achiziţie publică; transparenţa, respectiv punerea la dispoziţia tuturor celor interesaţi a informaţiilor referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică; tratamentul egal, adică aplicarea nediscriminatorie a criteriilor de selecţie şi a criteriilor pentru atribuirea contractului de achiziţie publică, astfel încât orice furnizor de produse, executant de lucrări sau prestator de servicii să beneficieze de egalitatea şanselor de a i se atribui contractul respectiv; confidenţialitatea, adică
garantarea protejării secretului comercial şi a proprietăţii intelectuale a ofertantului[31].
De asemenea, mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii organelor administraţiei ministeriale pot fi procurate şi prin derularea unor contracte de parteneriat public-privat în condiţiile legislaţiei în vigoare[32], de către Guvernul României, reprezentat de unul sau mai multe ministere, cu persoane juridice sau asociaţii de persoane juridice, ca investitori privaţi.
Regimul juridic al mijloacelor materiale
Proprietatea bunurilor folosite de organele administraţiei ministeriale pentru îndeplinirea sarcinilor lor aparţine, de regulă, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, ca persoane juridice de drept public. Cât priveşte bunurile care aparţin proprietăţii private a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, regimul juridic aplicabil este cel de drept comun. Doar în privinţa bunurilor aparţinând proprietăţii publice regimul juridic este diferit, fiind un regim de drept public, şi anume de drept administrativ[33]. Potrivit dispoziţiilor art.136 alin.(1) din Constituţia revizuită, în România proprietatea este publică sau privată, iar în art.136 alin(2) se statuează că proprietatea publică garantată şi ocrotită prin lege, aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, regimul juridic al acesteia fiind reglementat printr-o lege specială[34] (ale cărei prevederi se referă la modul de dobândire, la caracterele domeniului public, la folosirea bunurilor domeniului, la încetarea dreptului de proprietate publică).
Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică prevăzute de lege[35] sunt: pe cale naturală; prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; prin acte de donaţie acceptate de organele componente; prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului/unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică sau prin alte moduri prevăzute de lege. Dar din perspectiva lucrării de faţă interesează în mod special: modalitatea de trecere a
unor bunuri din domeniul privat în domeniul public sau dintr-un tip de domeniu public într-altul[36].
Astfel, trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora se face, după caz, prin hotărârea Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local, o asemenea hotărâre putând fi atacată la instanţa de contencios administrativ.
Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face numai cu plată şi cu acordul adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale respective. În lipsa acordului, trecerea în domeniul public nu se va putea realiza decât pe calea procedurii de expropriere pentru cauză de utilitate publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire. Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face prin hotărâre a Guvernului, la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz. În fine, cât priveşte trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului, acesta se va face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz.
Caracterele domeniului public constau în inalienabilitatea şi insesizabilitatea bunurilor ce îl formează, precum şi imprescriptibilitatea dreptului de proprietate asupra acestora[37]. Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, în sensul că nu pot fi înstrăinate, ele putând doar să fie
date în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii. Regula are însă un caracter relativ, găsindu-şi aplicabilitate numai cât timp bunurile se află în domeniul public al statului/unităţilor administrativ-teritoriale, dar nu şi după ce un bun a ieşit din domeniul public.
Insesizabilitatea presupune faptul că aceste bunuri nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu pot fi constituite garanţii reale. Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate publică înseamnă că bunurile din domeniul public nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune(în cazul bunurilor imobile) sau prin efectul posesiei de bună-credinţă(în cazul bunurilor mobile).
Orice act juridic încheiat cu încălcarea regulilor care rezultă din caracterele domeniului public este lovit de nulitate absolută.
Regimul juridic al bunurilor aparţinând domeniului public permite darea acestora în administrare: regiilor, prefecturilor, autorităţilor administraţiei centrale şi locale, precum şi altor instituţii publice, de interes naţional, judeţean sau local, prin hotărâre a Guvernului sau consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General
al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local, după caz. Titularul dreptului de administrare va avea dreptul să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta în condiţiile stabilite prin actul cu care bunul i-a fost dat în administrare(dreptul de administrare putând fi revocat în cazurile în care nu este exercitat de către titular, ori nu este exercitat în condiţiile actului de constituire). Totodată, bunurile aparţinând domeniului public pot fi închiriate prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, ori a consiliului local, funcţie de situaţie, sau pot fi concesionate, în condiţiile legii[38] prin licitaţie publică.
De asemenea, statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da bunuri imobile din patrimoniul lor în folosinţa gratuită pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, ce desfăşoară activităţi de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciile publice[art.136 alin.(4) din Constituţia republicată].
Încetarea dreptului de proprietate publică cunoaşte două situaţii: dacă bunul care aparţine domeniului public a pierit sau a fost trecut în domeniul privat al statului/unităţilor administrativ-teritoriale, situaţie în care dobândeşte un regim juridic de drept comun, reintrând în circuitul civil(Legea nr.213/1998).
Trecerea unui bun domeniu, din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.
Legislaţia în domeniu[39] prevede că terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea organelor administraţiei ministeriale aparţin în domeniul public al statului, fie că este vorba de Guvern, de ministere, alte organe de specialitate subordonate acestora, sau de serviciile deconcentrate ale acestora în teritoriu. În calitatea sa de administrator general al domeniului public al statului, Guvernul emite o multitudine de hotărâri prin care trece bunuri în domeniul public sau în domeniul privat al statului, din domeniul public al statului în cel al unităţilor administrativ-teritoriale sau cere trecerea unui bun din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale în cel al statului, ori atribuie astfel de bunuri în administrarea organelor administrativ ministeriale, utile desfăşurării activităţii acestora, sau le dă în folosinţă gratuită, pe teren limitat, persoanelor juridice, fără scop lucrativ care desfăşoară activităţi de binefacere sau de utilitate publică[40], ori serviciilor publice.
3.5.3. Resursele financiare
Pentru desfăşurarea activităţii în scopul căreia au fost înfiinţate, organele administraţiei ministeriale au nevoie, pe lângă personal şi mijloace materiale, de resurse financiare, fie pentru plata indemnizaţiilor, salariilor, altor drepturi salariale, fie pentru plata bunurilor şi serviciilor dobândite prin contractele de achiziţie publică ş.a.m.d. Evidenţa şi utilizarea acestor mijloace financiare se află în competenţa compartimentelor financiar-contabile, rolul acestora fiind de a veghea spre a se evita orice risipă de mijloace financiare, de a se asigura o activitate administrativă optimă, cu un minim de cheltuieli exercitând în scop un control riguros asupra modului de gestionare a mijloacelor materiale şi financiare[41]. Prin urmare, utilizarea legală, economică şi oportună a acestora este verificată prin controlul de audit intern şi prin controlul financiar preventiv[42], dar şi prin controlul exercitat de către organele Curţii de Conturi[43].
Resursele financiare necesare organelor administraţiei ministeriale sunt alocate de la bugetul de stat, dar ele pot proveni şi din alte surse extrabugetare, potrivit prevederilor legale cuprinse în actul normativ care reglementează organizarea şi funcţionarea acestora. În cadrul organelor administraţiei ministeriale funcţionează o structură organizatorică la nivel de birou, serviciu, compartiment, ce asigură execuţia bugetară a resurselor financiare ale respectivei instituţii.
Miniştrii, precum şi ceilalţi conducători ai organelor administraţiei ministeriale sunt ordonatori principali de credite[44], adică ordonatori ai resurselor financiare acordate prin legea anuală a bugetului de stat sub forma unor credite bugetare, care, potrivit legislaţiei în materie[45], reprezintă limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar.
În privinţa structurilor cu personalitate juridică, aflate în subordinea ordonatorilor principali de credite, conducătorii acestora sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, iar repartizarea resurselor financiare necesare desfăşurării activităţii lor este făcută de ordonatorii principali pe baza unor bugete de cheltuieli[46].
Între cele două elemente componente ale organelor administraţiei ministeriale –personalul şi mijloacele materiale-şi cel de-al treilea-resursele financiare, exista relaţii de intercondiţionare, în sensul că orice creştere a numărului de personal sau a mijloacelor materiale se va putea întreprinde numai în cazul existenţei unei surse de finanţare corespunzătoare. De aceea, în virtutea acestui tip de relaţii, ori de câte ori se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative, a căror aprobare ar atrage diminuarea veniturilor sau majoritatea cheltuielilor aprobate prin buget, iniţiatorii au obligaţia să prevadă şi mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de venituri şi majorării cheltuielilor. Pentru aceleaşi considerente, orice restructurare a organizării interne a organelor administraţiei ministeriale, în sensul desfiinţării, comasării ş.a. a unora dintre acestea, are ca motiv declarat reducerea cheltuielilor bugetare şi eficientizarea utilizării resurselor financiare de către fiecare instituţie publică.
3.5.4. Competenţa şi personalitatea juridică
În întreaga varietate a raporturilor de drept administrativ, elementul comun îl constituie prezenţa subiectelor de drept investite cu o anumită competenţă, în baza căreia acestea participă la organizarea executării şi la executarea în concret a legii, iar cea mai importantă parte a acestor raporturi de drept administrativ are ca subiecte de drept tocmai organele administraţiei ministeriale.
Competenţa organelor administraţiei publice constituie ansamblul atribuţiilor publice conferite de lege pentru a acţiona pe baza şi în executarea legii, efectuând activităţi cu şi fără semnificaţie juridică(acte administrative, operaţii administrative şi/sau simple operaţii materiale)[47]. La rândul său, atribuţia publică presupune investirea legală cu anumite prerogative[48], adică investirea cu dreptul de a lua o anumită decizie şi de a acţiona într-un anumit mod, dar şi cu obligaţia de a face aceste lucruri. Capacitatea juridică administrativă nu este altceva decât un atribut al competenţei, constând în prerogativa, aptitudinea pe care o au subiectele de drept-respectiv organele administraţiei publice-de a participa la raporturile de drept administrativ.
Competenta,văzută ca aptitudine a organelor administraţiei ministeriale de a acţiona pe baza şi în executarea legii de a face acte administrative, operaţii administrative şi operaţii materiale în domeniul sau sectorul de activitate pentru care au fost înfiinţate, reprezintă un element structural important al acestora. În cazul organelor administraţiei ministeriale, competenţa este organizată, pe de o parte, la nivelul acestora, ca structuri ale sistemului administraţiei ministeriale(competenţa unui minister în raport cu un alt minister sau competenţa unui organ de specialitate din subordinea Guvernului sau a unui minister).
Pe de altă parte, competenţa este organizată şi în interiorul fiecărui organ al administraţiei ministeriale(competenţa la nivelul conducătorului organului respectiv, la nivelul colegiului acelui organ, la nivelul departamentelor, direcţiilor generale, direcţiilor, serviciilor, birourilor etc., la nivelul funcţionarilor, în funcţie de raporturile ierarhice dintre aceştia şi de necesitatea asigurării unităţii de acţiune în interiorul fiecărei structuri organizatorice).
Din punct de vedere al competenţei materiale(în funcţie de sfera atribuţiilor conferite de lege), organele administraţiei ministeriale apar ca fiind organe de specialitate cu o competenţă specială limitată la serviciul public pentru realizarea căruia au fost înfiinţate sau la serviciile publice din domeniul/sectorul de activitate în care funcţionează[49]. Spre exemplu, în cazul Ministerului Apărării Naţionale, competenţa materială a acestuia este limitată la serviciul public al apărării naţionale, care are ca scop garantarea suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, integrităţii teritoriale a ţării şi democraţiei constituţionale. Astfel, în raport de competenţă materială, organele administraţiei ministeriale(care au o competenţă specială) se delimitează de autorităţile administraţiei locale(precum primarii, preşedinţii consiliilor judeţene, consiliile locale şi consiliile judeţene), care au o competenţă generală în unitatea administrativ-teritorială unde funcţionează.
Dar, printre structurile administraţiei ministeriale se numără şi organe de specialitate de sinteză, cu rolul de a realiza unele generalizări ale domeniului vieţii economico-sociale pentru ca, în funcţie de acestea, Guvernul să adopte actele de decizie cele mai adecvate. Astfel, Ministerul Finanţelor Publice, ca minister cu rol de sinteză, între altele asigură evidenţa centralizată a bunurilor ce constituie domeniul public al statului şi analizează periodic modul de realizare a prevederilor bugetare. În cadrul administraţiei ministeriale există şi alte organe de specialitate cu rol de sinteză, precum Institutul Naţional de Statistică[50] şi Comisia Naţională de Prognoză[51], aflate în subordinea Guvernului şi coordonarea primului-ministru, care sunt instituţii de sinteză socială şi macroeconomică. Totodată, în cadrul sistemului administraţiei ministeriale a fost creată o nouă structură- Autoritatea Naţională de Control[52], ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, şi condusă de un ministru delegat pentru coordonarea tuturor activităţilor de control din cadrul altor organe de specialitate ale administraţiei ministeriale.
Din punct de vedere al competiţiei teritoriale, al limitelor în spaţiu în care pot fi exercitate atribuţiile stabilite prin lege, organele administraţiei ministeriale, care sunt organe cu o competenţă naţională, pe care o exercită pe întreg teritoriul statal, se diferenţiază net de autorităţile administraţiei locale, care au competenţă limitată în spaţiu la nivelul unităţii administrativ-teritoriale unde funcţionează.
În cadrul organelor administraţiei ministeriale, exercitarea competenţei teritoriale la nivelul întregii ţări se realizează, ca regulă generală, prin intermediul unor servicii publice deconcentrate la nivelul judeţelor: inspectorate de poliţie(în cazul Ministerului Administraţiei şi Internelor), direcţii judeţene de sănătate publică (în cazul Ministerului Educaţiei şi Cercetării) etc. Dar competenţa teritorială se poate realiza şi în lipsa unor astfel de structuri teritoriale(precum în situaţia Ministerului Justiţiei, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Afacerilor Externe etc., care nu au servicii deconcentrate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale).
Personalitatea juridică a organelor administraţiei ministeriale determină o abordare în raport de natura raporturilor juridice la care acestea participă. În materia personalităţii juridice este în vigoare, şi la ora actuală, reglementarea cadru dată prin Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice. Plecându-se de la interpretarea prevederilor art.24 lit. e) din Decretul nr.31/1954, se conturează elementele constitutive ale personalităţii juridice[53]: existenţa unui colectiv cu o organizare de sine- stătătoare(ceea ce înseamnă o structură internă, competenţa acestora, modul de reorganizare etc.), care să îi permită participarea la raporturile juridice ca un tot unitar; un patrimoniu propriu, deosebit de cel al altor persoane juridice, precum şi de cel al persoanelor ce formează colectivul a cărui expresie este persoana juridică; un anumit scop în acord cu interesele generale ale societăţii, în raport cu care se defineşte capacitatea sa juridică.
Art.26 lit. a) al aceluiaşi Decret prevede că organele puterii de stat, organele centrale şi cele locale ale administraţiei sunt persoane juridice, în condiţiile legii, dacă au un plan de cheltuieli propriu şi dreptul să dispună independent de creditele bugetare acordate. Inexistenţa acestor premise echivalează cu lipsa calităţii de subiect de drept civil, dar nu şi cu lipsa unei capacităţi juridice în domeniul altor ramuri de drept(ca dreptul constituţional, dreptul administrativ). În materia raporturilor de drept civil, spre exemplu, ceea ce primează în cazul unui organ al administraţiei publice este personalitatea juridică, el neputând să intre în astfel de raporturi dacă nu are buget propriu sau, cel puţin, dreptul de a dispune autonom de alocaţiile bugetare acordate. Dar, el va putea intra în acele raporturi de drept administrativ care se vor naşte drept consecinţă a exercitării prerogativelor sale ce formează competenţa sa stabilită potrivit legii.
Prin urmare, un organ al administraţiei, deşi lipsit de un buget propriu sau de dreptul de a dispune independent de alocaţiile bugetare acordate, va putea să aibă capacitatea de drept administrativ, chiar dacă, din punct de vedere civil, nu are calitatea de persoană juridică.
Conform dispoziţiilor art.28 alin.(2) din Decretul nr.31/1954, organele administraţiei de stat se înfiinţează prin actul de dispoziţie al organului competent al puterii sau administraţiei. În cazul organelor administraţiei ministeriale sunt incidente prevederile art.117 alin.(1) şi alin.(2) din Constituţie, în conformitate cu care ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii, iar Guvernul şi ministerele pot înfiinţa organe de specialitate, în subordinea lor, cu avizul Curţii de Conturi, numai dacă legea le recunoaşte această competenţă. Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, în art.11 lit. o) prevede că Guvernul înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa, iar în art.42 statuează că şi ministerele pot înfiinţa în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul Curţii de Conturi.
În toate actele normative ce reglementează organizarea şi funcţionarea ministerelor, precum şi în cele care vizează înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor organe de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerului, încă în primele articole se regăsesc dispoziţii cu privire la statutul acestora, precum şi cu privire la personalitatea juridică pe care ministerele o au întotdeauna, iar celelalte organe de specialitate o au sau nu, în raport de criterii dificil de stabilit din afara procesului decizional, unde argumentele politice sunt cele care primează[54].
Indiferent dacă au sau nu personalitate juridică civilă, organele şi autorităţile administraţiei ministeriale au o capacitate juridică administrativă care le permite să intre în raporturi juridice, în funcţie de atribuţiile ce formează competenţa lor legală, şi să participe în proces în legătură cu actele administrative pe care le-au emis ori erau obligate să le emită şi au refuzat în mod nejustificat să o facă.
Concluzia ce se desprinde din aspectele mai sus-menţionate este aceea că, dacă întotdeauna competenţa reprezintă un element component al organelor administraţiei ministeriale, personalitatea juridică poate lipsi din rândul elementelor componente ale unora dintre organele de specialitate aflate în subordinea Guvernului sau a ministerelor, fără însă ca această carenţă să le împiedice să intre în raporturi juridice de drept administrativ şi să aibă calitate procesuală în faţa instanţelor de contencios administrativ, în virtutea unei capacităţi juridice de drept administrativ conformă cu prerogativele ce alcătuiesc competenţa specială a acestora.
[1] Idem,p.74 şi urm.
[2] Brezoianu, D., op. cit.,p.45 şi urm.; Albu, E., op. cit.,p.55 şi urm.
[3] O.G. nr.32/1998 publicată în M.Of. P.I., nr.42/30.01.1998; Legea 76/2001 a fost publicată în M.Of., P.I., nr.23/16.01.2001
[4] O.U.G. nr.11/2004, publicată în M.Of., P.I., nr.266/25.03.2004
[5] Prin art.11 din Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în M.Of., P.I., nr.251/22.03.2004, în baza art. XXVI din Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, prefectul a fost declarat înalt funcţionar public, dar din prevederile art. XXI ale Legii nr.161/2003 rezultă că dispoziţiile referitoare la această funcţie vor fi aplicate începând cu anul 2006, în mod eşalonat, în baza unei hotărâri ce va fi adoptată de Guvern.
[6] Anexa 22 la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a îndemnizaţiilor pentru funcţiile de demnitate publică, cu modificările ulterioare, enumeră şi aceste funcţii.
[7] Albu, E., op. cit.,p.56 şi urm.
[8] Idem, O.G. nr.32/1998 (art.5)
[9] Conform art.6 lit. b)din Legea nr.188/1999, modificată şi completată prin Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi combaterea corupţiei
[10] Art.7 din Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă, publicată în M.Of., P.I., nr.282/11.11.1996, cu modificările şi completările ulterioare
[11] Iorgovan, A., op. cit.,p.563
[12] O.G. nr. 2/2001 publicată în M.Of., P.I., nr.410/25.07.2001, aprobată prin Legea nr.180/2002
[13] Legea nr.188/1999 republicată
[14] Modificarea Legii nr.188/1999 prin Legea nr.161/2003 a devansat modificarea prevederilor art.16 alin.3 din Constituţia din 1991, prin Legea sa de revizuire, care în forma iniţială prevedeau că, în România, funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, puteau fi ocupate doar de persoanele care aveau numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară, fiind excluse persoanele cu cetăţenie dublă.
[15] Statutul cadrelor militare a fost aprobat prin Legea nr.80/1995, publicată în M.Of., P.I., nr.155/20.07.1995,cu modificările şi completările ulterioare
[16] Statutul personalului didactic a fost aprobat prin Legea nr.128/1997, publicată în M.Of., P.I., nr.158/16.07.1997, cu modificările şi completările ulterioare
[17] Statutul personalului silvic a fost aprobat prin O.U.G. nr.59/2000, publicată în M.Of., P.I., nr.238/30.05.2000, aprobată prin Legea nr.427/2001, publicată în M.Of., P.I., nr.406/23.07.2001
[18] Garda Naţională de Mediu a fost reorganizată prin H.G. nr.761/2003 publicată în M.Of., P.I., nr.499/10.07.2003
[19] Statutul personalului vamal aprobat prin O.G. nr.16/1998, publicată în M.Of., P.I., nr.39/30.05.1998, aprobată prin Legea nr.74/2002, publicată în M.Of., P.I., nr.99/05.02.2002
[20] O.U.G. nr.64/2003, art.16 alin.12
[21] Statutul personalului diplomatic şi consular, aprobat prin Legea nr.269/2003, publicată în M.OF., P.I., nr.144/23.07.2003
[22] O.U.G. nr.179/2002 privind demilitarizarea unităţilor aparatului central al Ministerului de Interne şi a structurilor subordonate acestuia, publicată în M.Of., P.I., nr.925/08.12.2002, aprobată prin Legea nr.108/2003, publicată în M.Of.,P.I., nr.109/20.02.2003
[23] Statutul poliţistului, aprobat prin Legea nr.320/2002, publicată în M.Of., P.I., nr.440/24.06.2002
[24] O.U.G. nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, publicată în M.Of., P.I., nr.138/31.03.2000, modificată şi completată ulterior
[25] Ţiclea, Al. Şi colab., Dreptul muncii, Ed. Rosetti, Bucureşti 2004,p.319 şi urm.
[26] Brezoianu, D., op. cit.,p.45
[27] Albu, E., op. cit.,p.68
[28] Anexa 1 la Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul judiciar al acesteia, publicată în M.Of., P.I., nr.448/24.05.1998
[29] O.U.G, nr.60/2001 privind achiziţiile publice, publicată în M.Of., P.I.,nr.241/11.05.2001, cu modificările ulterioare şi Normele de aplicare a O.U.G. nr.60/2001, apărute prin H.G. nr.401/2001, publicată în M.Of., P.I., nr.268/24.05.2001
[30] O.G. nr.20/2002 privind achiziţiile publice prin licitaţii electronice, publicată în M.Of., P.I., nr.86/1.02.2002, aprobată prin Legea nr.468/2002, publicată în M.Of., P.I., nr.551/29.07.2002
[31] Art.2 din O.U.G. nr.60/2001 şi art.2 din O.G. nr.20/2002
[32] O.G. nr.16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat, publicată în M.Of., P.I., nr.94/2.02.2002, aprobată prin Legea nr.470/2002 şi modificată prin O.U.G. nr.15/2003, publicată în M.OF., P.I., nr.204/28.03.2003
[33] Pavelescu, T. , Moinescu, G., op. cit.,p.243
[34] Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în M-Of., P.I., nr.448/24.11.1998
[35] Legea nr.213/1998
[36] Albu, E., op. cit.,p.72
[37] Ungureanu, O., Drepturile reale. Curs practic, Editura Rosetti, Bucureşti 2001,p.68
[38] Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor, publicată în M.Of., P.I., nr.459/30.01.1998
[39] Anexa I, punctul 29 din Legea nr.219/1998
[40] Spre ex.: H.G., nr.946/1999 privind darea în folosinţă gratuită a unui teren proprietate publică a statului Fundaţiei pentru tenis Academiei Ilie Năstase; H.G. nr.310/2003 şi H.G. 97/2002 privind darea în folosinţă gratuită a unor imobile proprietatea publică a statului unei federaţii sportive naţionale etc.
[41] Brezoianu, D., op. cit., p.49
[42] O.G. nr.119/1999 privind auditu public intern şi controlul financiar preventiv, publicată în M.Of., P.I., nr.430/1999, aprobată prin Legea nr.310/2002, modificată şi completată prin Legea nr.84/2003, publicată în M.Of., P.I., nr.195/26.03.2003
[43] Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republica în M.Of., P.I., nr.116/16.03.2000, modificată şi completată prin O.U.G. nr.78/2001 şi O.U.G. nr.101/2001 şi prin Legea nr.77/2002
[44] Tarangul, E.D., Tratat de drept administrativ roman, Tipografia Glasul Bucovinei, Cernăut 1944,p.130
[45] Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, publicată în E. OF., P.I., nr.597/13.08.2002
[46] Bălan, E., Drept financiar, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti 2004, p.62-63
[47] Albu, E., op. cit.,p.77; Santai, I., op. cit.,p.65
[48] Iovănaş, I., Dreptul administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p.121
[49] Santai, I., op. cit., p.69 şi urm.
[50] H.G., nr.68/2004 privind organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional de Statistică, publicată în M. Of., P.I.,nr.101/3.02.2004
[51] H.G. 757/2003 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Naţionale de Prognoză, publicată în M. OF., P.I., nr.490/8.07.2003
[52] Decretul Consiliului de Stat nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, publicat în B. Of., nr.8/30.01.1954
[53] Lupan, E., Popescu, D.A., Drept civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1994,p.35
[54] Albu, E., op. cit.,p.81