Statul, „grupare umană instituţionalizată”[1], comportă două accepţiuni: într-o primă viziune, el însumează trei componente fundamentale: naţiunea în sine şi suveranitatea „ în sensul puterii organizate statal[2]; într-o a doua accepţie, el constituie „ forma organizată şi exteriorizată a puterii publice de pe un anumit teritoriu, exercită asupra întregii colectivităţi umane,<...> fenomen obiectiv inerent societăţii civile”[3]. Statul nu presupune doar putere de comandă şi coeziune, ci un instrument de organizare compus dintr-o multitudine de autorităţi ce acţionează în virtutea interesului public.
În cadrul sistemului de autorităţi ale puterii de stat se conturează „trei componente distincte-corespunzător formelor fundamentale de activitate care contribuie în mod specific la realizarea ei-respectiv puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, exercitând funcţiile respective”[4].
Funcţia legislativă a statului „apare ca o manifestare directă a suveranităţii poporului”[5], îndeplinită de către Parlament, „ unica autoritate legiuitoare a ţării”[art.58 alin.(1) din Constituţie] prin edictarea de norme juridice generale, impersonale, cu caracter obligatoriu şi susceptibile de a fi sancţionate, în caz de încălcare, prin forţa de constrângere statală. Funcţia legislativă se diferenţiază de celelalte funcţii ale statului prin faptul că are un caracter originar, regulile cu caracter general adoptate pe cale de lege fiind manifestarea voinţei organului reprezentativ constituit la nivel naţional, beneficiind prin urmare de o forţă juridică superioară altor norme juridice. În comparaţie cu cea legislativă, funcţia executivă şi cea jurisdicţională au „o autoritate derivată” [6], întrucât actele acestora nu constituie expresia directă a voinţei organului reprezentativ la nivel statal, impunându-se respectului general în temeiul legii. Consecinţa acestui fapt este că toate actele administrative, cât şi cele jurisdicţionale, trebuie să fie mereu conforme regulilor de drept stabilite prin lege.
Funcţia judecătorească este îndeplinită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti, soluţionând litigii ivite în procesul de executare a reglementărilor legale.
Funcţia executivă reflectă bicefalismul autorităţii executive, aceasta fiind constituită din Preşedintele României(art.80 şi urm. din Constituţie) şi de Guvern (prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabili prin lege organică-art.101 din Constituţie). În conjunctura actuală a noilor prevederi constituţionale, funcţia executivă apare „ca o activitate publică ce nu este nici legiferare nici justiţie”[7]. Aceasta vizează atât organizarea aplicării, cât şi aplicarea în concret a legilor, de asemenea asigurând o bună funcţionare a serviciilor publice instituite la nivelul societăţii civile. Funcţia are drept obiect şi emiterea de reglementări normative şi individuale ori efectuarea de operaţiuni materiale cu ajutorul cărora, bazându-se pe lege, are loc o imixtiune în viaţa particularilor cu scopul de a le dirija activitatea, ori de a întreprinde anumite prestaţii în beneficiu acestora.
Dacă funcţia legislativă nu se realizează decât prin acte juridice cu caracter general şi impersonal, în cadrul funcţiei executive se procedează atât pe cale de acte generale şi impersonale, cât şi prin acte individuale, fapte materiale juridice şi operaţii materiale-tehnice individuale şiconcrete. Însă domeniul de aplicare a legilor la cazuri concrete, întrucât, în anumite ipostaze, legea conferă autorităţilor administrative o reală putere discreţionară. În temeiul acesteia, organele administrative nu se vor limita numai la a aplica legea, ci vor avea libertatea de a opta între două sau mai multe soluţionări.
În contextul actual al reglementărilor constituţionale, administraţia publică nu este proprie nici funcţiei legislative, nici celei judecătoreşti şi nici celei executive. Aceasta deoarece executivul constituie autorităţile statale ”cu caracter constituţional şi origine politică”[8] , iar activitatea sa are nu doar o trăsătură administrativă, ci mai ales una pregnant politică. Iar dacă în ceea ce priveşte conflictele juridice soluţionate prin intermediul funcţiei jurisdicţionale primează autoritatea lucrului judecat, o atare „ prezumţie nu poate fi invocată în beneficiul actelor administrative”[9].
[1] Manda, C., Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001,p.23
[2] Idem
[3] Santai,I., Drept administrativ şi Ştiinţa administraţiei, vol.1, Editura Risoprint, Cluj-Napoca,2002,p.1
[4] Idem
[5] Drăganu,T. , Drept constituţional şi Instituţii politice. Tratat elementar, vol.1, Editura Lumina Lex, 2000,p.213
[6] Drăganu,T., op.cit.,p.214
[7] Iorgovan,A., Tratat de drept administrativ, vol.1, Ediţia a III-a, Editura All Beck,p.79
[8] Manda,C., op. cit. , p.39
[9] Drăganu,T., op. cit., p.215