Având drept punct de plecare fie criteriul sarcinilor îndeplinite (de executare şi elaborare), fie trăsătura sa esenţială de liant între cetăţeni şi autorităţile publice, pe cale de consecinţă iau naştere funcţiile de bază ale administraţiei publice româneşti: de „ execuţie, informare, pregătire şi prognozare”[1].
„Funcţia primară”[2] a administraţiei publice o constituie cea de executare, având atribuţii în organizarea aplicării deciziei politice, reflectată în acte normative şi asigurând executarea lor.
Administraţia publică informează în mod sistematic, ritmic şi total puterea politică despre starea sistemului privit în ansamblul său. Funcţia de informare vizează o activitate de retenţie a informaţiilor rezultate din raporturile cu administraţii în ceea ce priveşte necesităţile prezente ori viitoare ale acestora. Într-o Românie democratică, dreptul cetăţeanului „de a avea acces la orice informaţie de interes public” [art.31 alin.(1) din Constituţie] presupune aptitudinea de a cunoaşte modalitatea de derulare a procesului de organizare a executării, respectiv de aplicare în concret a deciziilor autorităţilor publice. Administraţiei publice îi incumbă de asemenea sarcină de a înconştiinţa despre toate actele emise ori adoptate de autorităţi, atât pe plan statal, cât şi pe plan local [art.107 alin.(4) din Constituţie].
Printre funcţiile derivate ale administraţiei se numără şi cea de pregătire, de elaborare a deciziilor politice, a proiectelor de acte normative ori administrative, de colaborare la adoptarea sau emiterea acestora. Actualmente, se constată o tendinţă administrativă de a determina decizia politică, prin modalitatea prezentării unei variante singulare de soluţionare a propunerii de proiect de act normativ, înfăţişată drept cea optimă şi oportună şi concretizată în forma actului normativ sau administrativ. Sistemul constituţional român poziţionează administraţia publică pe un statut de coordonator al fenomenului de realizare a valorilor politice. El nu o abilitează însă să adopte decizii cu caracter primar, ci doar „ secundum legem” şi „ praeter legem”, având ca scop fundamental „organizarea executării legii”[art.107 alin.(2) din Constituţie]. Legiuitorul constituant instituie însă în materie şi o importantă excepţie derogatorie, respectiv instituţia delegării legislative, Guvernul fiind investit, în anumite condiţii, cu exercitarea unei funcţii legislative prin actul ordonanţei[art.107 alin.(3) şi art.114 din Constituţie].
Prognozarea opţiunilor fie pe termen scurt, fie pe termen mediu şi lung, atât la nivelul societăţii per ansamblu, cât şi la nivelul colectivităţilor individuale, transcrie funcţia de prevedere a administraţiei publice. Ea va prezenta Parlamentului sau autorităţilor administraţiei publice locale deliberative posibilele variante ale programului de acţiune pe viitor, având însă tendinţa de a face ea singură alegerea prin supunere în faţa parlamentarilor ori a consilierilor a unui singur proiect din rândul variantelor.
Alături de funcţiunile clasice ale administraţiei publice, la nivelul statului democratic se situează şi o funcţie politică[3], aflată într-o strânsă interdependenţă cu însuşi conceptul de „ existenţă statală” văzută pe plan contemporan.
[1] Manda,C., op. cit., p.43
[2] Alexandru, I., op. cit. p.45 clasifică funcţiile administraţiei publice în: funcţie primară şi funcţii derivate
[3] Manda, C., op. cit. , p.46