„ Cea mai importantă construcţie teoretică cu efecte pe planul practicii politice”[1], născută din filozofia Secolului Luminilor, o reprezintă însuşi principiul separaţiei puterilor de stat. „L`esprit des lois” a lui Montesquieu crea premisele unui model capabil a garanta libertatea individuală, în contrast cu tiparul deja înrădăcinat al monarhiei absolutiste. Natura demersului consta în separarea funcţiilor statale(legislativă, executivă şi judecătorească)-exercitate până la momentul respectiv de o singură autoritate statală-în funcţii atribuite unor entităţi
statale distincte, menite a se verifica în mod reciproc, cu scopul vădit declarat de a îngrădi preeminenţa uneia în favoarea alteia. Accepţiunea principiului filosofic şi-a regăsit transpunere în termeni juridici, în mod special în cadrul dreptului constituţional, acesta transcriindu-i determinările în structura practicii politice, iaramendamentele sale dând actualmente o notă democratică majorităţii statelor lumii.
Principiul, ca ideea directoare a lumii democrate, s-a adaptat însă unor raţiuni de ordin politic pe care Montesquieu nu le putea învedera la momentul enunţării teoriei sale. Instaurarea rigidă a separaţiei puterilorîn stat în practica politico-juridică nu a fost niciodată cu putinţă nici pe plan teoretic şi nici din punct de vedere practic.
La nivel teoretic, această aplicare intransigentă practic anula principiul suveranităţii naţionale, potrivit căruia puterea aparţine colectivităţii privite la nivel naţional, iar nu puterilor publice ori autorităţilor prin care aceasta se exercită.
Practicarea pe plan statal a acestui tip de diviziune de putere este de asemenea inoperantă, căci înlesneşte blocajul instituţional, anulează funcţionarea puterilor în stat, eventual conduce la anarhie statală, ale cărei repercusiuni ar fi distructive pentru ţara în cauză.
„ Disocierea funcţiilor statale este un fapt deziderabil, dar a admite că fiecare putere poate să concentreze în mâinile sale atotputernicia exercitării acestor funcţii este un fapt inadmisibil”[2], care ar promova ideea unei triple dictaturi, chiar în detrimentul absolutismului monarhic. Admisibilitatea teoriei lui Montesquieu, în baza căreia afirmările absolutiste ale vreuneia dintre puteri necesită în mod impetuos prohibiţie prin acţiunile reunite ale celorlalte puteri, a condus inevitabil la conturarea noţiunii de „echilibru al puterilor în stat” prin metode de control reciproc.
Însă acest echilibru al puterilor are menirea unei simple măsuri de siguranţă ce stopează eventualele manifestări dictatoriale de putere, neputând contracara practica judiciară şi politică a diverselor ţări care aplică principiul separaţia puterilor în stat (dar care admit uneori exercitarea reciprocă, atât de către legislativ, cât şi de către executiv, a
funcţiei legislative ori acceptă deopotrivă prezenţa unei persoane şi în structurile legislative, şi în cele executive).
Pe acest fundal, în plan teoretic, dar şi practic al activităţii statale, opunându-se unei separări rigide a acestora, a luat fiinţă conceptul de stabilitate, de echilibru al puterilor în stat şi inerent ideea colaborării lor.
Noul context creat a adus, într-un prim stadiu evolutiv, la separaţia funcţiilor statale, apoi la organizarea unor autorităţi publice distincte, delegate a înfăptui o anumită funcţie statală: puterea legislativă, asociată funcţiei legislative a statului; puterea executivă, abilitată a exercita funcţia executivă şi puterea judecătorească, căreia îi va corespunde funcţia de îndeplinire a justiţiei.
Totuşi, pe plan juridic s-a impus necesitatea instaurării unei autorităţi situate deasupra celor trei puteri, „ autoritate raţionalizată şi raţionalizatoare”[3], care să le subordoneze legii fundamentale. Astfel, analele istoriei primului Reich şi ale celei de-a Treia Republici Franceze au implementat accepţiunea de control al constituţionalităţii legilor, pentru ca ulterior să aibă loc instituirea unui drept al instanţelor judecătoreşti de a urmări aplicarea constituţională a tuturor normelor juridice.
Niciodată separaţia puterilor în stat nu a fost şi nici nu va fi perfectă, întrucât ar crea un blocaj la nivelul întregului sistem politic. Ea nu va putea bara acţiunea nelimitată şi singulară a uneia dintre puteri, raportat la funcţia pe care aceasta o exercită, în orice moment existând posibilitatea ca o putere să o contracareze pe cealaltă. O atare relativitate a separaţiei puterilor în stat naşte mai degrabă principiul interferenţei funcţiunilor statale.
[1] Vida,I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editor: Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994,p.27
[2] Vida,I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editor: Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti 1994,p.27
[3] Idem,p.28