Termenul de „administraţie ministerială” desemnează organele centrale de specialitate care sunt subordonate direct Guvernului, indiferent dacă au sau nu denumirea de ministere, iar titularul acestora face parte, de drept, în baza Constituţiei, din Guvern, însă există şi organe denumite comitet, consiliu, agenţie, departament, al căror titular, ca regulă, nu face parte din Guvern[1]. Rezultă deci că Guvernul se situează în afara sistemului administraţiei publice ministeriale, pe care îl conduc fără a fi parte integrantă a lui, precum şi că în administraţia ministerială se includ, în afara ministerelor, numai acele organe de specialitate ale administraţiei publice centrale subordonate direct Guvernului. Este vorba aşadar de
acele organe de specialitate care, conform legii, sunt înfiinţate şi organizate în subordinea ministerelor, precum şi structurile exterioare ale ministerelor- serviciile publice deconcentrate- şi care, potrivit doctrinei[2], alături de Guvern, nu ar face parte din cadrul administraţiei ministeriale.
Opinia este însă una criticabilă, din mai multe considerente. În primul rând Guvernul, expresie a puterii executive statale, prin natura activităţii desfăşurate este cel mai important organ al sistemului administraţiei publice, exercitând conducerea generală a administraţiei publice. Afirmaţia este susţinută de prevederile art.102 alin.(1) din Constituţia republicată, conform cărora Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Iar în lumina dispoziţiilor art.1 alin(1) din Legea nr.90/2001 privind organizarea Guvernului României şi a ministerelor, Guvernul constituie autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează pe baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. De aceea Guvernul, organ prin intermediul căruia acţionează puterea executivă a statului, reprezintă şi un organ al administraţiei publice, constituind vârful sistemului administraţiei publice , dar fiind în acelaşi timp şi primul element al sistemului administraţiei publice ministeriale, administraţia pe care o subordonează. Acesta este de altfel şi raţiunea
pentru care administraţia publică ministerială poate fi denumită şi prin sintagma” administraţie publică guvernamentală”[3].
Dar interpretarea subordonării administraţiei faţă de Guvern nu trebuie redusă doar la cazul subordonării directe, ci va trebui înţeleasă în sens larg, sens în care se integrează şi subordinea indirectă. Astfel, serviciile publice deconcentrate în teritoriu, care fiinţează sub forma organelor de specialitate, ca structuri ale ministerelor[4], precum şi organele de specialitate la care fac referire art.116 alin.(2) din Constituţia revizuită şi art.42 din Legea nr.90/2001, înfiinţate în subordinea directă a ministerelor, sunt subordonate indirect şi Guvernului, care le poate controla activitatea pe care o întreprind.
Prin urmare, sistemul administraţiei publice ministeriale înglobează un ansamblu de organe de specialitate al administraţiei publice, ce sunt constituite şi funcţionează în subordinea directă sau indirectă a Guvernului, în vederea realizării sarcinilor specifice domeniilor şi ramurilor de activitate ale acestora, stabilite prin programul de guvernare aprobat de puterea politică prin organul competent, Parlamentul. Aşadar, sistemul administraţiei publice ministeriale sau guvernamentale nu constituie decât o parte a sistemului global al administraţiei publice generale a statului, acestuia alăturându-i-se: structurile administrative autonome, structurile administrative ale celorlalte instituţii publice centrale, precum şi structurile administraţiei publice locale.
[1] Iorgovan, A., op. cit.,p.434
[2] Idem
[3] Albu, E., op. cit.,p.51
[4] Preda, M., Drept…, p.122 şi urm.; Albu, E., op. cit.,p.177 şi urm.