Conceptul de sistem al organelor administraţiei publice semnifică totalitatea organelor ce înfăptuiesc activitatea de administraţie publică, de organizare a executării şi de executare în concret a legii, între care se stabilesc legături prin intermediul cărora urmează a se asigura funcţionalitatea sistemului[1]. În actualul cadru al democraţiei constituţionale, statul îşi fundamentează existenţa pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor(legislativă, executivă şi judecătorească), problema sistemului organelor statale nemaiputând fi pusă prin prisma unui sistem piramidal în vârful căruia să se situeze partidul stat, care să
funcţioneze pe baza unor raporturi stricte de subordonare. Însă chestiunea sistemului organelor statului, care nu există nici haotic, nici într-o solitudine proprie, ci în cadrul unui ansamblu coerent, trebuie văzută prin intermediul relaţiilor juridice, ce iau naştere între acestea: de subordonare, de colaborare, de participare, conducând în cele din urmă la o funcţionalitate coerentă a întregului sistem.
Principiul potrivit căruia Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român a fost consacrat de Constituţia din anul 1991[fostul art.58 alin.81)] şi menţinut după adoptarea Legii de revizuire [actualul art.61 alin.(1)], acest fapt confirmând concluzia că organele(puterilor) statului au o unică autoritate legiuitoare a ţării, puterea politică influenţând şi controlând activitatea întregului sistem[2]. În interiorul acestui sistem, pe lângă organele puterii legislative şi autorităţile puterii judecătoreşti, îşi desfăşoară activitatea şi organe ale puterii executive: organul administraţiei publice, ce realizează activitatea de administraţie publică, de organizare a executării şi de executare în concret a legii.
Din punct de vedere organic, administraţia publică se prezintă sub forma unui ansamblu de elemente componente, constituite într-un sistem articulat prin raporturile de drept administrativ, stabilite în ideea asigurării unei funcţionalităţi cursive a acestuia. Raporturile de drept administrativ, formate în cadrul sistemului organelor administraţiei publice, reprezintă însuşi fundamentul juridic pe care se structurează întregul sistem al organelor administraţiei publice. În interiorul acestor raporturi, pentru menţinerea coerenţei funcţionale a sistemului organelor administraţiei publice, rolul fundamental revine raporturilor de subordonare, în temeiul cărora întregul sistem se ierarhizează până la nivelul Guvernului care, potrivit art.102 alin.(1) din Constituţia revizuită, exercită conducerea generală a
administraţiei publice. Deşi autorităţile administraţiei locale, consiliile locale şi primarii, consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, funcţionează în baza principiului autonomiei locale, totuşi şi asupra activităţii şi actelor acestora Guvernul exercită un control-controlul de tutelă administrativă[3]. De asemenea, coerenţa funcţională a sistemului organelor administraţiei publice este asigurată şi prin raporturile de participare ce se realizează în cadrul unor forme variate de activitate, prin eliberarea şi acordarea unor avize, propuneri, acorduri etc., reciproce ale diferitelor organe[4].
Un rol important îl deţin şi raporturile de colaborare, materializate fie în sprijinul pe care îl acordă organele administraţiei de stat organelor administraţiei locale, fie în conlucrarea organelor administraţiei publice(precum aceea dintre Ministerul Justiţiei şi cel al Educaţiei şi Cercetării pentru organizarea şi realizarea învăţământului juridic).
[1] Albu, E., op. cit.,p.47
[2] Idem, op. cit.,p.48
[3] Brezoianu, D., Drept administrativ român, Editura Lucretius, Bucureşti 1997,p.44; Santai, I., op. cit.,p.68; Albu, E., op. cit., p.25 şi urm.
[4] Albu, E., op. cit.,p.48