În scopul realizării interesului general, prin mijlocirea activităţilor juridice şi materiale, activitatea administraţiei publice ministeriale-ca, de altfel, şi administraţia publică în general-este guvernată de o serie de principii: principiul legalităţii, principiul ierarhiei, principiul continuităţii, principiul operativităţii, principiul revocabilităţii. Principiul oportunităţii, principiul descentralizării şi autonomiei locale, principiul deconcentrării serviciilor publice[1]. Din multitudinea acestor reguli de bază în materie, specifice administraţiei publice ministeriale sunt: principiul ierarhiei şi cel al deconcentrării serviciilor publice[2] .
Activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii, realizată de către elementele componente ale sistemului administraţiei publice ministeriale, este supusă în mod direct principiului ierarhiei. Prin urmare, acesta constituie expresia raporturilor ierarhice existente în cadrul acestor acţiuni, activităţile structurilor superioare, acestea din urmă situându-se astfel într-o poziţie supraordonată.
În concordanţă cu prevederile art.116 alin.(1) din Constituţia republicată şi art.35 alin.(1) din Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, ministerele se organizează şi funcţionează numai în subordinea Guvernului. De altfel, exceptând organele de specialitate ale administraţiei publice centrale (pe care Constituţia le numeşte ”autorităţi administrative autonome”), toate celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale se pot constitui şi funcţiona, potrivit art.116 alin.(2) din Constituţia revizuită şi art.11 lit. a) şi art.42 din Legea nr.90/2001, doar în subordinea Guvernului sau a ministerelor, activitatea lor fiind subordonată activităţii acestora din urmă.
Principiul ierarhiei dă naştere unui alt principiu caracteristic administraţiei publice ministeriale, şi anume principiul unităţii administraţiilor ministeriale[3]. Deşi divizarea sarcinilor pe diferite ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiilor publice centrale are ca rezultat o fragmentare a activităţii, totuşi unitatea funcţională şi structurală a sistemului administraţiei publice ministeriale rămâne asigurată prin subordonarea tuturor acestor autorităţi faţă de Guvern.
Un alt principiu specific activităţii administraţiei publice ministeriale îl constituie principiul deconcentrării în teritoriu a activităţii serviciilor publice centrale ale administraţiei ministeriale. Utilizarea, atât de către actele normative (Constituţia din 1991 şi legislaţia subsidiară), cât şi de o parte a doctrinei[4], a terminologiei de servicii publice deconcentrate, a avut loc drept urmare crearea unei confuzii între noţiunea de servicii publice descentralizate şi cea de servicii publice deconcentrate. Însă denumirea de servicii publice descentralizate ale ministerelor este una neştiinţifică[5], întrucât descentralizarea administrativă reprezintă construcţia, pe plan local, a unei administraţii autonome faţă de administraţia centrală, în timp ce deconcentrarea administrativă înseamnă deplasarea în teritoriu a activităţii şi structurilor centrale, serviciile publice deconcentrate în teritoriu rămânând subordonate activităţii şi structurilor centrale ale administraţiei ministeriale[6].
[1] Santai,I., op. cit. , p.35 şi urm.; Albu, E., op. cit., p.35 şi urm.
[2] Albu, E., op. cit., p.44 şi urm.
[3] Negoiţa, Al., op. cit., p.70 şi urm.
[4] Trăilescu, A., Drept administrativ Ed.a II-a, Editura Presa Universitară Română, Timişoara 2000,p.34; Alexandru, I., op. cit.,p.267; Zaharia, Ghe. T., Drept administrativ român, vol.I, Ankarom, Iaşi 1996,p.79 şi urm.
[5] Preda, M., Drept administrativ.Partea specială, Ed. Lumina Lex, 2001,p.122 şi urm; Albu E., op. cit.,p177 şi urm.; Pavelescu, T., Moinescu, G., Drept administrativ român, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, p.299
[6] Albu, E., op. cit.,p.45; Pavelescu, T., Moinescu, G, op. cit.,p.102; Preda, M., Drept…,p.122 şi urm.