În rândul autorităţilor publice stabilite de Constituţia României, adoptată prin referendum naţional la 19 octombrie 2003, administraţiei publice îi revine un loc aparte, în cadrul Titlului III, Capitolul V, fiind considerată ca o autoritate publică ce realizează o activitate exclusiv de natură administrativă. Prin urmare, în lumina noilor prevederi constituţionale, administraţia publică de astăzi „ nu mai poate fi considerată < clasicul executiv>, o componentă a puterii executive”[1], pentru simpla raţiune că fenomenul executiv s-a metamorfozat. La ora actuală, ţinându-se cont de noile premise constituţionale, conceptul de „executiv” nu defineşte nici activitatea de legiferare, nici aceea de justiţie, ci activitatea publică a autorităţilor, cu origine politică şi un pregnant caracter constituţional, care dă un puternic impuls administraţiei publice, constituind, în fapt, conducerea acesteia. Administraţia publică nu mai poate fi definită ca forma de manifestare a puterii de stat ori forma fundamentală de activitate a statului pentru că, în lumina sistemului democratic al Constituţiei române, ca de altfel în sistemul tuturor legilor fundamentale democratice, atributul de persoană morală de drept public devine apanajul nu doar al componentei statale, ci şi în mod neîndoielnic, al unităţilor administrativ-teritoriale.
Sfera administraţiei publice, privită la scară largă, înglobează, ca structură, în primul rând Guvernul, în calitatea sa de organ al administraţiei publice, căruia i se alătură celelalte organe ale administraţiei publice, Preşedintele României, de asemenea în calitatea sa de autoritate a administraţiei publice de stat, precum şi autorităţile administraţiei publice prevăzute în Capitolul II, Titlul III din Constituţie.
Apare deci, ca o consecinţă firească, ca locul, rolul, sfera, structura şi metodele administraţiei publice să fie condiţionate, în mod impetuos, de reglementarea constituţională. Concluzia rezidă din însuşi modul de sistematizare a dispoziţiilor constituţionale ale Capitolului V, ale cărui norme reglementează, pe de o parte organizarea şi funcţionarea autorităţilor administrative statale, iar pe de altă parte prevede principiile
ce guvernează administraţia publică locală, precum şi organizarea acesteia.
Sistematizarea astfel formulată circumscrie aria administraţiei publice, statuând atât autorităţile administrative centrale de specialitate(numite), cât şi pe cele locale(alese). Potrivit legiuitorului constituant, administraţia publică centrală are în componenţă atât autorităţi ale puterii executive(Preşedintele României, Guvernul), însă în măsura în care ele exercită atribuţii de ordin administrativ, excluzând deci factorul politic, cât şi administraţia publică centrală de specialitate(ministerele), celelalte organe centrale de specialitate şi autorităţile administrative autonome.
Aşadar, Guvernul „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”[art.101 alin.(1) din Constituţia României], fiind considerat, prin urmare, o structură a administraţiei publice.
De asemenea, Preşedintele României are atribuţii în ceea ce priveşte conducerea unor servicii publice administrative de interes naţional: apărarea ţării şi asigurarea ordinii publice, asigurarea reprezentării diplomatice pe plan extern, numiri în funcţii publice(conform art.87,art.91,art.92 şi art.94 din Constituţie), ceea ce îl situează, pe lângă calitatea sa de şef al executivului, şi ca autoritate a administraţiei publice. Însă atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, nu mai este atât de simplu a se delimita componentele exclusiv politice ale şefului de stat sau ale Guvernului, de cele exclusiv administrative, în special într-un sistem constituţional ce consacră un bicefalism politico-administrativ.
La nivelul celor doi şefi ai executivului, „orice atribuţie duce la un subsidiar administrativ şi orice atribuţie administrativă are un substrat politic”[2]. Ministerele fac parte din administraţia publică centrală de specialitate, ca autorităţi statale ce prestează servicii publice de interes naţional. Rezultă implicit că organul de specialitate al executivului cu componenţa într-o ramură de activitate sau alta a guvernării este ministerul, prin titularul său-ministrul, subordonat Guvernului, dar şi organele de specialitate subordonate fie Guvernului, fie ministerelor(consilii,
agenţii, departamente, comitete etc.). Pe lângă organe de specialitate, legea fundamentală instituie şi autorităţi
Ministerele-autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate
administrative centrale de specialitate, de această dată nu subordonate, ci autonome: Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Serviciul Român de Informaţii etc.
În concluzie, administraţia publică centrală de specialitate se află într-o interdependenţă cu puterea politică, reacţionând în conformitate cu direcţiile generale ce îi sunt trasate de către aceasta. Chiar şi în sectoarele proprii, în care îşi exercită competenţele potrivit normelor legale, „administraţia publică centrală este supusă unei puternice presiuni din partea puterii politice, cu consecinţele corespunzătoare”[3]. Pentru o corectă exercitare a funcţiilor sale, administraţia, indiferent de nivelul la care se face referinţă, necesită în mod impetuos un statut propriu care să îi implementeze o autonomie distinctă faţă de guvernare.
Alături de aceste autorităţi centrale, înzestrate cu o competenţă teritorială generală, administraţia centrală de stat se organizează şi la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale prin serviciile publice ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale. Deşi o parte a doctrinei le apreciază ca fiind servicii descentralizate, cel ce face lumina este tot constituantul român, care stabileşte că ele sunt servicii publice desconcentrate, şi nu descentralizate, ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale[art.122 alin.(2) din Constituţie].
Sfera administraţiei publice româneşti este compusă deci din două elemente structurale: administraţia publică de stat şi administraţia publică locală. Aceste două structuri sunt categorii complementare, administraţia publică fiind încredinţată pe de o parte unor autorităţi statale, iar pe de altă parte unor autorităţi ale administraţiei publice locale, constituind structuri administrative autonome care administrează interesele cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale, chiar şi în ipoteza în care unele dintre ele realizează atribuţii statale, delegate.
[1] Manda,C., op. cit. , p.38
[2] Iorgovan,A., op. cit., p.6
[3] Manda,C., op. cit., p.42