Pin It

Caracteristicile stiintei administratiei privesc conceptele de autonomie, natura si metode folosite „in legatura cu" si „de catre aceasta stiinta".

Putem vorbi despre o stiinta autonoma atunci cand aceasta are un obiect bine definit si foloseste metode si concepte proprii.

Din punctul de vedere al incadrarii in categoria stiintelor, stiinta administratiei este o stiinta sociala, iar in raport de alte stiinte apropiate este o stiinta de sinteza.

De asemenea, autonomia stiintei administratiei este pusa in evidenta si de faptul ca nici o alta ramura a stiintelor sociale nu cerceteaza in profunzime domeniul actiunii administrative, nu poate analiza singura si interpreta in totalitate faptul administrativ. Aceste lucruri le poate face doar stiinta administratiei ca stiinta autonoma.

In ceea ce priveste denumirea acestei discipline, in literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe denumiri, si anume:

6stiinta administratiei - literatura de specialitate romana;

7science administrative - stiinta administrativa - literatura de specialitate franceza;

8public administration - administratie publica - literatura de specialitate anglo-saxona.

Administraţia - tip de activitate umană

În această accepţiune, a administra înseamnă a înfăptui o activitate specifică, care presupune a asigura condiţiile prielnice desfăşurării diverselor procese social-economice. În

acest sens, guvernarea înseamnă administrarea realizată de către Guvern, alcătuind o activitate publică de administraţie, care se concretizează prin lucrări, decizii, acţiuni în serviciul (interesul) ţării, al statului respectiv.

În statele democrate funcţionează principiul separaţiei puterilor (legislativă, executivă, judecătorească), având la bază conţinutul specific al activităţilor desfăşurate sau funcţiunilor îndeplinite. În acest context, funcţiunea executivă (administraţia) realizată prin instituţiile administrative, este subordonată legislativului şi colaborează cu acesta. Astfel, activitatea specifică administraţiei publice constă, în principiu, în asigurarea condiţiilor şi punerea în aplicare a deciziilor (actelor normative) adoptate de puterea legiuitoare.

Trebuie reţinut că, nu este posibilă separarea sau delimitarea guvernării de administraţia statului, ale cărei misiuni sunt stabilite de puterea politică. Numai în cazul unor deficienţe de funcţionare ale organelor sau instituţiilor publice, administraţia de stat tinde să guverneze prin ea însăşi; "guvernarea birourilor administrative" sau "tehnocraţia" în administraţia publică semni­fică existenţa unei crize a societăţii respective.

În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării, adică administraţia ca activitate, constă dintr-o acţiune chibzuită, raţională şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare, în scopul obţinerii unor rezultate utile maxime, cu eforturi minime. Administraţia statului ca activitate concretă, reprezintă, deci, acţiunea prin care autorităţile publice se preocupă în a asigura satisfacerea cerinţelor de interes general (public), utilizând în caz de necesitate prerogativele (atribuţiile) de putere publică.

Din punct de vedere juridic, administraţia se defineşte ca ansamblul resurselor umane şi materiale, care sub autoritatea Guvernului, are misiunea de a asigura executarea legilor şi de a le aplica, la cazurile concrete şi la cerinţele vieţii sociale. Această din urmă definiţie confirmă poziţia subordonată a administraţiei faţă de lege, ea, deţinând, totodată, prerogative de putere publică care îi permit să se impună voinţei individului (particularilor). Administraţia, însă, nu se confundă cu statul însuşi. Misiunile administraţiei nu sunt niciodată primare, ci secundare; ele constau în a îndeplini sarcinile pe care organele fundamentale ale statului i le încredinţează.

Conţinutul administraţiei publice, ca activitate concretă, trebuie inves-tigat în complexitatea cerinţelor vieţii social-economice, având menirea să satisfacă, raţional şi eficient, exigenţele din ce în ce mai mari ale cetăţenilor. Progresul ştiinţific şi tehnic impune necontenite îmbunătăţiri în desfăşurarea activităţilor specifice, respectiv în structura administraţiei, prin utilizarea unor tehnici şi metode moderne.

În societatea contemporană, administraţia nu mai poate soluţiona problemele din sfera sa, călăuzindu-se după precedente, bazându-se numai pe sisteme empirice; ea trebuie să fie dinamică, creatoare şi să realizeze operativ obiectivele urmărite. Acest conţinut a devenit mult mai complex, deoarece, în accepţiunea actuală, a administra implică mai întâi a prevedea, apoi a organiza, a conduce sau a coordona, precum şi a controla.

Ca urmare, este necesară punerea pe baze ştiinţifice a procesului complex al administraţiei, îmbunătăţirea conţinutului şi structurii acesteia, pentru a corespunde diverselor probleme ce reclamă o rezolvare promptă şi eficientă. Acest proces de administrare trebuie să răspundă exigenţelor mereu sporite ale oamenilor, favorizând reducerea costului diverselor activităţi şi rămânând în permanenţă sub controlul opiniei publice.

Chiar în domeniul funcţiunilor legiuitoare şi judecătoreşti ale statului, pentru exercitarea competenţelor specifice, stabilite de legi, este necesar să se asigure o activitate judicioasă de administrare.

Aşadar, activitatea de administrare se regăseşte pretutindeni, în toată complexitatea vieţii sociale. Se poate afirma că în societatea modernă, nu există persoană care nu a luat contact cu administraţia, în general, şi cu cea publică, în special, şi nu a resimţit, direct sau indirect, binefacerile sau exagerările ei (prin supradimensionarea birocraţiei şi a formalismului). De aceea, oamenii doresc ca administraţia publică să funcţioneze pe baze raţionale, ştiinţifice, astfel încât să servească eficient interesele generale, iar în relaţiile cu publicul, să soluţioneze în cel mai scurt timp, cererile acestuia. Pe un plan mai larg, îmbunătăţirea continuă a activităţii din sfera administraţiei, ca şi reducerea aparatului administrativ până la limita strictului necesar, constituie premise ale progresului social, în toată complexitatea sa.

Administraţia - mod de organizare

Prin prisma condiţiilor de îndeplinire a misiunii sale, administraţia este concepută ca structură organizatorică, aflată într-o continuă transformare, capabilă să se adapteze mediului economico-social în care evoluează. Or, eficientizarea acestei activităţi, face necesară studierea structurii admi-nistraţiei şi a relaţiilor ce se stabilesc între componentele sale.

Abordată sub aspect structural, administraţia reprezintă un ansamblu complex de entităţi şi funcţionari, cu anumite atribuţiuni publice, care caută adesea să-şi sporească autonomia de care dispun, pentru a prevala punctul lor de vedere.

Organizarea administraţiei publice, ca fenomen social, a apărut odată cu statul. Însă teoriile ştiinţifice despre această organizare se conturează mult mai târziu, în secolul al XlX-lea, odată cu apariţia ştiinţei administraţiei şi dreptului administrativ.

Teorii izolate sau fragmentare cu privire la organizarea administraţiei, la guvernare în general, s-au formulat încă din antichitate. Pot fi luaţi în considerare, atât mari filozofi, tribuni ai sclavagismului, cât şi împăraţi creatori ai unor teorii relativ bine structurate, după care au înfăptuit sau au dorit să înfăptuiască guvernarea.

În practică, organizarea administraţiei publice şi a funcţionarilor publici pe entităţi şi birouri este universal aplicabilă şi capabilă să atigă randamente maxime. Fără îndoială că organizarea birocratică realizată pe baza reglementărilor legale fundamentate pe conţinutul şi caracterul obiec-tiv al activităţilor, este superioară celei anterioare, tradiţionale care avea caracter subiectiv, fiind întemeiată pe inspiraţia conducătorilor şi pe calită-ţile personale ale funcţionarilor publici.

În raport cu orientările privind structurarea administraţiei publice se pot distinge trei direcţii metodologice principale:

- orientarea strict tehnico-juridică (promovată de lucrările franceze actuale de drept administrativ), prin care structurarea administraţiei de stat echivalează cu organizarea puterii executive. În această concepţie se disting şi se cercetează probleme ca:

  • principiile organizării administrative (ale centralizării şi descentralizării);
  • activitatea preşedintelui republicii, ca şef al statului sau, după caz, a regelui;
  • activitatea Consiliului de Miniştri (Guvernului), ministerelor (miniştrilor), departamentelor ministeriale;
  • activitatea organelor administrative locale, inclusiv ale conducerilor acestora (prefect, guvernator, primar, consilier);
  • activitatea stabilimentelor (instituţiilor) publice şi respectiv a serviciilor publice.
  • orientarea filozofico-juridică, care are la bază teoria asupra organizării sistematice a statului, prin care se evidenţiază superioritatea raporturilor, a interrelaţiilor dintre autorităţile publice. Aceasta, la rândul său, este bazată pe principiul "unicităţii puterii de stat", având în vedere unicitatea suveranităţii, adică o autoritate politică exclusivă (unică). În această optică, organizarea de stat este axată pe trei elemente:

O organele statului sau formele organizatorice prin care se realizează puterea de stat;

O modul de formare a instituţiilor statului;

O principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a entităţilor publice.

Este însă de remarcat că, în acest caz, deşi există şi funcţionează autoritatea politică şi administrativă supremă, nu toate organele administraţiei publice trebuie să se subordoneze Guvernului, care exercită conducerea generală în acest domeniu. Concomitent, sunt create şi funcţionează organe autonome de administraţie, ca cele ale entităţilor administrativ teritoriale (de stat) locale. Aşa se explică faptul că, în literatura occidentală, noţiunea de administraţie de stat este utilizată pentru a evoca administraţia publică care ţine de Guvern sau de şeful de stat. Spre deosebire, activitatea administrativă a primăriior (primarilor) şi consiliilor locale este evocată prin sintagma administraţie publică locală. În acest mod, nu se mai poate vorbi despre un sistem administrativ unic (unitar), axat pe ideea subordonării, ci despre un sistem de organizare a administraţiei publice, care pe lângă subordonare, presupune cooperarea între organele administrative şi exercitarea controlului de către Guvern, fie direct, fie prin alte autorităţi care îi sunt subordonate.

  • orientarea axată pe ştiinţa administraţiei care abordează problemele organizării administraţiei de stat, în acord cu cerinţele acestei ştiinţe, alături de cele ale altor entităţi, inclusiv a celor economice din sectorul privat. În prezent, există în numeroase ţări, curente şi şcoli orientate cu precădere pe aspectele organizării ştiinţifice a administraţiei publice, incluzând aici şi organizarea muncii funcţionarilor.

Structura puterii în interiorul administraţiei şi logica funcţionării sale, depind de intensitatea relaţiilor pozitive sau negative pe care le realizează cu mediul înconjurător. Trecerea de la conceptul limitat de "organizare", considerat ca mediu interior, închis şi omogen, la acela deschis de "sistem", scoate în evidenţă importanţa mediului înconjurător extern în derularea acti­vităţilor de administraţie publică.

Importanţa relaţiilor cu mediul este explicată, atât de necesitatea stimulării organului administrativ de a-şi amplifica eficienţa acţiunilor sale, cât şi de voinţa sa de a-şi păstra caracteristicile structurale fundamentale.

Relaţiile dintre administraţie şi mediul înconjurător social au o mare importanţă, deoarece condiţionează modul în care ea îşi îndeplineşte funcţia în societate. Administraţia publică poate alege între posibilitatea deschiderii sau cea a închiderii faţă de mediul înconjurător, dar această alegere determină, în practică, dinamica structurii administraţiei şi gradul ei de eficienţă, ca activitate.

Administraţia - instituţie publică

În accepţiunea de instituţie, administraţia este considerată o structură de funcţionare, o formă organizatorică sau chiar o organizaţie socială, deci o entitate sau un complex de entităţi publice, care constituie aparatul administrativ public. Administraţia privită ca instituţie are trăsături proprii, care îi determină funcţiunea (noţiunea de funcţiune fiind utilizată în sensul de misiune socială) şi îi modelează structura.

Cercetarea administraţiei ca aparat instituţional public, presupune studierea interrelaţiilor care o integrează în societate şi încercarea de a înţelege logica socială care îi fundamentează funcţiunile. În acest sens, administraţia publică are misiunea socială de executare (aplicare) a legilor; ea este centrul de exercitare a puterii statului. Astfel, problema funcţiunilor cu sensul de misiuni, este indisolubil legată de aceea a funcţiilor statului, cu sensul de activităţi ce se realizează prin instituţiile de stat.

În această accepţiune, instituţiile administrative ale statului au competenţa legală de a emite decizii executorii, faţă de care persoanele particulare ţi colectivităţile umane au obligaţia de a se supune sub imperiul sancţiunilor. Teama de sancţiune este fundamentul cel mai simplu al supunerii faţă de conţinutul acestor decizii, menite să slujească interesul general. Pe de altă parte, în caz de nesupunere, folosirea metodei constrângerii, cu aplicarea de sancţiuni de către aparatul de stat, permite respectarea ordinii legale. Dar, constrângerea presupune consumul unei energii însemnate şi utilizarea ei este în mod necesar, limitată.

În acelaşi timp, administraţia statului are şi misiunea de a educa şi convinge oamenii de avantajele ordinii sociale existente - la a cărei menţinere ea contribuie - şi de legimitatea acţiunilor sale.

Metodele de constrângere şi de educare-convingere se împletesc în activitatea de administraţie publică. Astfel, cu cât se amplifică metoda convingerilor, cu atât mai puţin se utilizează constrângerea, iar procedeele de convingere, în societăţile evoluate, tind să înlăture constrângerea. În fapt, cele două metode se completează reciproc: pe de o parte, existenţa autorităţii şi a posibilităţii constrângerii contribuie la situarea statului deasupra societăţii; pe de altă parte, diminuând numărul activităţilor coercitive şi punându-se accentul pe formarea şi cultivarea unei mentalităţi favorabile îndeplinirii misiunii administraţiei, se asigură creşterea însemnătăţii metodei convingerii. Constrângerea devine cu atât mai eficientă, cu cât este utilizată mai rar şi inspiră (atunci), mai multă teamă.

Ca instituţie, administraţia publică se defineşte nu numai prin funcţiunea pe care o îndeplineşte în societate, dar şi prin organizarea sa juridică şi materială. Sub cel din urmă aspect, administraţia este aparatul de stat care se prezintă sub forma unei ierarhii de funcţionari publici, executanţi ai unor activităţi şi supuşi unei discipline identice.

Organizarea instituţională, ca expresie a administraţiei publice, prezintă, din punct de vedere social, o serie de caracteristici şi anume :

O administraţia publică, în ipostaza de instituţie, nu funcţionează într-un spaţiu închis; ea se află în strânsă legătură cu celelalte instituţii sociale şi este influenţată de evoluţia şi transformările caracteristice vieţii sociale;

O administraţia reproduce, în organizarea sa, caracteristicile esenţiale ale sistemului social în care se integrează;

O administraţia ca instituţie are o unitate specifică care îi conferă o relativă autonomie structurală, deşi instituţiile publice, nu sunt într-o perfectă armonie. Interdependenţa lor este relativă şi evoluţia lor rareori este sincronă, existând decalaje şi distorsiuni care alcătuiesc elementele fundamentale ale dinamicii sociale;

O supusă influenţei mediului înconjurător, administraţia cunoaşte un ritm de dezvoltare propriu; particularităţile şi configuraţia sa organică influenţează exercitarea funcţiunilor sale, (îndeplinirea misiunilor ce-i revin), precum şi locul pe care îl are în societate.

În dinamica instituţională a administraţiei publice se manifestă şi este necesar să se studieze problemele generate de fenomenul birocratic indus de funcţionarea instituţiilor administrative, în scopul găsirii soluţiilor de ameliorare a eficienţei şi de raţionalizare a activităţii respective; inclusiv a semnificaţiilor sale în contextul dezvoltării societăţii pe baze democratice.

La rândul său, birocraţia poate fi interpretată din mai multe unghiuri, iar literatura de specialitate consemnează opinii diferite despre fenomenul birocratic. Astfel, în anii '30, Harold Laski definea birocraţia "ca o formă a guvernării în care efectiv, domină funcţionarii publici", în timp ce F. Lane afirma că birocraţia înseamnă un mod de administrare complexă, la scară lărgită, un anumit comportament organizaţional.

Dintr-un alt unghi de abordare, Michael Croazier caracteriza birocraţia franceză prin formalism şi lipsă de personalitate. Spre deosebire, Max Weber considera că birocraţia reprezintă tipul ideal de organizare instituţională spre care tinde societatea modernă, datorită calităţilor sale, care pot fi sintetizate astfel :

  1. birocraţia este caracterizată de competenţă, ierarhie şi o diviziune a muncii pe birouri;
  2. organizarea birocratică facilitează progresul sistemelor economice şi contravine stilurilor primitive de muncă, contribuind la dezvoltarea ştiinţei administraţiei;
  3. birocraţia reprezintă modul cel mai eficient de organizare al colectivităţii, în vederea atingerii anumitor scopuri. Eficienţa birocraţiei este rezultatul modului de cooperare dintre om şi maşină.

Este de real interes tratarea birocraţiei în literatura germană, care a pus problema legăturii dintre birocraţie şi democraţie, formându-se două curente; unul care consideră cele două fenomene ca fiind compatibile şi un altul care susţine că acestea nu au nimic în comun.

În opiniile "pro" se afirmă că birocraţia are nevoie de competenţă, or numai democraţia asigură promovarea talentelor, formarea de specialişti şi recunoaşterea valorii. În plus, în perioada modernă, ambele concepte au promovat progresul societăţii (de exemplu, facilitarea accesului burgheziei la putere, în defavoarea nobilimii).

În opiniile "contra" se consideră că, această legătură dintre birocraţie şi democraţie va genera permanent o stare conflictuală, din două motive şi anume :

O disciplina şi controlul specifice birocraţiei lezează pricipiul libertăţii umane caracteristic democraţiei;

O regulile ierarhiei birocratice contravin principiului democratic al egalităţii în drepturi.

Cu toate rezervele exprimate, birocraţia ca expresie a funcţionării instituţiilor publice apare ca fenomen normal, obiectiv datorită caracterului de ordine pe care-l imprimă activităţii administrative.