Statele Uniunii Europene sunt grupate, din punct de vedere al structurii statale, în trei categorii:
- State federale: Austria şi Germania
- State regionale:Be1gia, Italia şi Spania
- State unitare : Franța, Marea Britanie, Irlanda, Portugalia, Olanda, Danemarca, Suedia, Grecia, Finlanda şi Luxemburg[1].
Descentralizarea a rămas o preocupare esenţială a statelor comunitare menţionate, care după reformele din 1970-1980 a dus la o mai mare stabilitate instituţională, în Germania şi Spania existând astăzi un stătu quo instituţional. Italia, din contră recunoaşte autonomia regională, dar de o manieră limitată.
Belgia constituie un stat aparte, scopul actualelor reforme fiind transformarea într-un “stat federal”, compus din comunitate şi regiuni[2].
În schimb, regionalizarea efectivă a Franţei este greu de imaginat, în sensul trecerii peste pragul descentralizării, întrucât aceasta are calitatea de stat unitar unanim recunoscut.
Regionalizarea nu există în prezent în Danemarca, Olanda şi Luxemburg, iar posibilitatea realizării acesteia în viitor este destul de mică[3].
Regatul Unit se află sub influenţa unor curente politice favorabile autonomiei regionale, fără să fie posibilă încă punerea formală a problemei.
În ceea ce priveşte colectivităţile locale dm ţările comunitare cu structură unitară, se remarcă faptul că organizarea lor are la bază patru modele şi anume:
- Modelul napoleonian - Franţa departamentală, Olanda divizată în provincii, Luxemburg-fără nivel intermediar şi Grecia;
- Modelul britanic-comitatele - Regatul Unit şi Irlanda;
- Modelul scandinav - Danemarca, Suedia, Finlanda, care au împrumutat de la modelul englez două niveluri de colectivităţi şi de la cel francez sistemul de relaţii cu administraţia central.
În cazul organizării administraţiei locale pe două niveluri, asemenea colectivităţi poartă diferite denumiri, în funcţie de ţară:
- comitatul în Marea Britanie, Irlanda, Suedia şi Danemarca, district în Austria şi Germania;
- departamentul în Franţa;
- provincia în Belgia şi Italia. În cazul colectivităţilor locale distribuite pe trei niveluri distingem comunităţile, regiunile sau asociaţiile, pe care le întâlnim în: Italia, Franţa, Belgia şi Spania. Cele mai multe din informaţiile prezentate mai sus sunt integrate într-un Nomenclator de Unităţi Teritoriale Statistice, elaborat de Oficiul Statistic al Comunității.[4]
În România, potrivit prevederilor constituţionale se precizează organizarea administrativă a teritoriului, menţionându-se că teritoriul este structurat sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe, iar autorităţile administraţiei publice funcţionează la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale[5].
Pornind de la coordonatele normelor fundamentale, administraţia publică este împărţită, conform art. 115-122, în administraţie centrală şi administraţie teritorială şi în administraţia statului şi administraţia locală. Acestea două din urmă sunt două categorii complementare în stat, în sensul că administraţia ţării e structurată în autorităţi statale- administraţia centrală de stat şi structurile sale teritoriale şi autorităţi locale-administraţia publică locală, acestea din urmă fără a fi statale, realizează administrarea intereselor publice ale colectivităţilor locale, chiar şi în cazul în care unele dintre acestea îndeplinesc şi atribuţii statale[6].
La baza sistemului nostru de administraţie locală se află colectivitatea locală-comuna, oraşul care reprezintă comunitatea naturală a populaţiei, iar între acestea şi stat se află colectivitatea intermediară-judeţul, care reprezintă o colectivitate validată istoric şi determinată prin lege[7].
[1] Burduș E., op. cit., p. 56
[2] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 30.05.2016
[3] Coman-Kund L., Sisteme administrative europene, Editura Tribuna, Sibiu, 2003, p. 124
[4] Coman-Kund L., op. cit., p. 126
[5] Androniceanu A., op. cit., p. 225
[6] Burduș E., op. cit., p. 61
[7] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 30.05.2016