Administrație publică

1.  Tratatul de la Lisabona

Ne obişnuisem sa vorbim despre Constituţia europeana, dar de la Consiliul din vara trecuta de la Bruxelles nu mai menţionam cuvântul Constituţie, atât de temut de britanici. Vorbim doar despre amendarea tratatului pe baza căruia funcţionează ceea ce este acum Uniunea Europeana, tratat care exista de 50 de ani. Deci ceea ce se va numi Tratatul de la Lisabona este diferit de vechea Constituţie prin forma in care sunt făcute reformele. Fiind o amendare a vechiului tratat limbajul textului este foarte juridic. Convenţia Europeana realizase Constituţia in ideea de a înlocui toate vechile texte legislative de baza ale Uniunii, si astfel textul era mult mai ‘prietenos’.
In plus, in Tratatul de la Lisabona intrau noi opţiuni  pe care statele membre le-au negociat, si care nu erau incluse in Constituţie. Aceasta este principala diferenţa de fond, pentru ca, deşi scris mai complicat, Tratatul de reforma face acelaşi lucru – adaptează arhitectura UE la situaţia extinsa, UE-27 de state membre.

Elementele de noutate introduse de Tratatul de la Lisabona sunt:

-UE-persoana juridica;
Una dintre cele mai importante afirmaţii ale Tratatului de la Lisabona este faptul ca Uniunea Europeana va avea personalitate juridica – la fel ca un stat, si nu ca o organizaţie internaţionala. Comunitatea Europeana semnează tratate de câţiva ani buni si este membra a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, de exemplu. La fel cum s-au semnat tratate internaţionale cu numele de Uniune Europeana. Totuşi, personalitatea juridica a UE nu era explicit recunoscuta in propriile sale acte fundamentale pana acum. Declaraţia politica ataşata Tratatului afirma, din nou, clar  faptul ca daca are personalitate juridica nu da Uniunii Europene dreptul de a se substitui statelor membre in chestiuni pentru care nu a primit mandat sa o facă.

-Transfer de suveranitate
Tratatul de la Lisabona constituie un pas înainte in transferul de suveranitate de la statele membre la Uniunea Europeana, dar este unul limitat. Au fost extinse puterile Comisiei, Parlamentului si Curţii de Justiţie in domeniul justiţiei si afacerilor interne.
A fost înlăturata, de asemenea, din anumite domenii puterea de veto a statelor membre. Statele au putere de veto pe politicile care cer decizii unanime. Cel mai important domeniu scos de sub incidenta unanimităţii este Justiţia si afacerile interne. UE va lua decizii cu majoritate simpla in ceea ce priveşte in domeniul cooperării poliţieneşti si al cooperării judiciare in materie penala. De asemenea, tot in domeniul Justiţie si afaceri interne, noul Tratat conferă Curţii de Justiţie dreptul de a judeca cazuri pe baza legislaţiei UE JAI, ca azilul, vizele, imigraţia ilegala sau cooperarea in materie juridica.
Tratatul mai scoate de sub incidenta unanimităţii câteva zeci de politici, numeric mai multe decât celelalte tratate, dar mai puţin importante. Un exemplu sunt regulile de strângere a datelor statistice in zona euro.
Mai important este ca noul Tratat permite votul majoritar pe propunerile Înaltului Reprezentant UE pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate  privind implementarea politicilor externe. Unanimitatea este înlăturata si in ceea ce priveşte legislaţia privind securitatea sociala a emigranţilor, cu o clauza care permite unui guvern naţional sa ceara votul unanim intr-o reuniune a Consiliului European daca legislaţia pe cale a fi adoptata contravine flagrant intereselor sale.
- Sistemul de vot in Consiliu
Tratatul introduce un nou sistem de vot in Consiliu, ceva mai simplu decât actualul. O decizie trece daca 55% din statele membre (15 din 27) sunt in favoarea ei sau daca statele care votează pentru formează 65% din populaţia UE. In prezent statele membre au fiecare un număr de voturi in Consiliu direct proporţional cu numărul de cetăţeni. Astfel, o decizie este aprobata daca 255 sin 345 de voturi sunt voturi pentru.

- Simplificarea amendării

Tratatul de la Lisabona introduce prevederi prin care Tratatul UE si politicile europene sa fie mai uşor de modificat de acum înainte, eventual fara convocarea Conferinţei Interguvernamentala(CIG). Aşa-numita “ratchet clause” care permite statelor membre ca pe viitor, sa modifice chestiunile care pana acum erau amendate prin unanimitate, doar prin majoritate.
Totuşi, clauza nu se aplica pentru reforme instituţionale fundamentale ale         Tratatului, pentru care CIG va trebui in continuare convocata. De asemenea, modificările textului tratatului rămân in aria de decizii unanime a statelor membre, iar parlamentele naţionale trebuie sa le aprobe.

  -Uniunea păstrează cinci competente exclusive

De asemenea, noul tratat stabileşte si competentele UE si pentru prima data apar competente exclusive ale Uniunii in raport cu cele naţionale. Sunt cinci domenii unde competentele Uniunii vor transcende celor naţionale: uniunea vamala, stabilirea regulilor de concurenta necesare funcţionarii pieţei interne, politica monetara pentru statele membre din zona euro, conservarea resurselor biologice ale marii in cadrul politicii comune de pescuit si, nu in ultimul rând, politica comerciala comuna. Printre domeniile cu competente partajate intre conducerea UE si statele membre se afla domeniile aparerii, energiei, dar si justiţia ori agricultura. Un mesaj fundamental al summit-ului de la Lisabona, care va trebui sa se finalizeze printr-un document oficial al Uniunii, in martie 2008, este legat de determinarea Consiliului si, implicit, a UE ca in procesul de globalizare Uniunea sa nu mai aibă poziţia unei structuri politice care reacţionează la efectele globalizării, ci sa se implice in modelarea procesului de globalizare. La summitul de la Lisabona  s-a concluzionat deja ca UE trebuie sa impună sau sa propună partenerilor, pana când sunt acceptate, seturi de reguli care sa pună pe picior de egalitate cele doua parţi: Uniunea Europeana si partenerii acesteia, fie ca sunt puteri globale sau nu. Direcţiile majore pe care trebuie acţionat si care trebuie sa aibă acelaşi set de reguli sunt mediul, energia, concurenta, standardele de evaluare a activelor, transparenta in ceea ce priveşte operaţiunile financiare, precum si protejarea proprietarii intelectuale. Pe aceste zone, Uniunea isi va axa efortul de realizare a setului de reguli valabile nu doar pentru sine, ci si pentru partenerii sai, fie ca se vor numi Statele Unite ale Americii, China sau India.
- Consiliul UE

  Statele membre au convenit pentru o redistribuite a voturilor statelor membre in consiliu, care va fi realizata in mai multe faze in perioada 2014 – 2017.

- Mini Comisia Europeana

  Tratatul micşorează numărul de comisari care vor activa in Comisie din următorul mandat. Din 2014, comisarii vor ramane doua treimi din numărul de state membre, cu o regula de rotaţie corespunzătoare. Aceasta decizie este salutara in interesul eficienţei decizionale.
-Parlamentul European UE27
    Tratatul de la Lisabona redistribuie locurile din Parlamentul European conform unei formule proporţionale. Nici unul din Statele Membre nu va putea avea mai mult de 96 locuri sau mai puţin de şase. Numărul maxim de deputaţi europeni va fi 750. In lumina acestui Tratat vom analiza atât instituţiile noi cat si noua arhitectura juridica a Uniunii Europene.

2.  Preşedintele UE(instituţie noua)

După ratificarea Tratatului de la Lisabona (si începând cu 1.01.2009 după ratificarea tratatului de cele 27 state membre) Uniunea Europeana va avea un preşedinte, dar comparaţie care s-ar putea face cu preşedintele Statelor Unite nu este deloc corecta. Deocamdată, cel puţin, Preşedintele Uniunii Europene ramane un simbol.      

Preşedintele UE va fi, ca si pana acum, Preşedintele Consiliului Uniunii Europene, doar ca va fi aleasa o anumita persoana, care va sta in aceasta funcţie timp de 30 de luni[doi ani si jumatate]. Aceasta persoana va fi un politician de top, ales in unanimitate de primii miniştrii si de preşedinţii statelor membre dar postului nu ii sunt ataşate puteri executive.
    Vechiul sistem de preşedinţie rotativa a Consiliului European nu dispare, dar se schimba. Noul tratat va prevedea o preşedinţie compusa din trei state care vor prezida împreuna reuniunile miniştrilor din Consiliu.

3. Ex-Ministrul de externe, actualul Înalt Reprezentant

Uniunea Europeana nu va avea un ministru de externe, aşa cum au dorit membri Convenţiei Europene când au scris Constituţia. Negocierile dintre statele membre au rezultat in denumirea postului « Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate ».
Înaltul reprezentant va fi o poziţie înalta in arhitectura UE. Deşi nu se poate substitui miniştrilor de externe, deoarece orice politica in acest domeniu, implementata la nivel european, va trebui agreata in unanimitate de toate statele membre, Înaltul reprezentant va avea, probabil, o voce mai puternica pe scena internaţionala decât oricare dintre miniştri de externe ai statelor membre individual. Tratatul de la Lisabona prevede insa clar ca postul “nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre in ceea ce priveşte formularea si implementarea politicilor lor externe”.
Înaltul reprezentant va fi Javier Solana, asa cum au stabilit statele membre cu ceva timp in urma. In noul post, Javier Solana, acum Secretar General al Consiliului Uniunii Europene si Inalt Reprezentant pentru Politica Comuna Externa si de Securitate, isi va păstra prestanţa diplomatica oferita de actualul sau post, dar va prelua si puterile financiare atribuite acum Comisarului pentru Politica Externa, Benita Ferrero-Waldner, care coordonează bugetul UE pe acţiuni externe.  

4. Instituţiile uniunii^[1]

A)Parlamentul European

În lumina Tratatului de la Lisabona din 13.12.2007 Parlamentul European Exercita, împreuna cu Consiliul, funcţiile legislativa si bugetara. Acesta exercita funcţii de control politic si consultative, in conformitate cu condiţiile prevăzute in tratate. Parlamentul European alege Preşedintele Comisiei.

Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul acestora  nu poate depăşi 750, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurata in mod proporţional descrescător, cu un prag minim de 6 membrii pentru fiecare stat membru. Nici unui  stat membru nu i se atribuie mai mult de noua zeci si sase de locuri de locuri.

Consiliul european adopta in unanimitate, la iniţiativa parlamentului european si cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componentei parlamentului european, cu respectarea principiilor menţionate la primul paragraf.

Membrii parlamentului european sunt aleşi prin vot universal direct, liber si secret pentru un mandat de 5 ani.

Parlamentul european îşi alege preşedintele si biroul dintre membrii săi.

B) Consiliul European

Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia si ii defineşte orientările si priorităţile politice generale. Acesta nu exercita funcţii legislative.

Consiliul European este compus din şefii de stat sau de Guvern ai statelor membre, precum si din preşedintele sau si preşedintele comisiei. Înaltul reprezentant al uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate participa la lucrările Consiliului European. Consiliul European se întruneşte de doua ori pe semestru la convocarea preşedintelui. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide sa fie asistat de un ministru si, in ceea ce îl priveşte pe preşedintele Comisiei ,de un membru al Comisiei. Atunci când situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinara a consiliului European. Consiliul European se pronunţa prin consens cu excepţia cazului in care tratatele dispun altfel. Consiliul European isi alege preşedintele cu majoritate calificata pentru o durata de doi ani si jumătate, posibilitatea reînnoirii mandatului o singura data. In caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatului preşedintelui in conformitate cu aceeaşi procedura.

Preşedintele Consiliului European :

- prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;

Asigura pregătire şi continuitatea lucrărilor Consiliului European in cooperare cu preşedintele comisiei si pe baza lucrărilor Consiliului Afacerilor Generale;

- acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului in cadrul Consiliului European;

Prezintă parlamentului european un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.

Preşedintele Consiliului European, la nivelul său şi în aceasta calitate reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă de securitate comună fără a aduce atingere atribuţiile Înaltului reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.

Preşedintele Consiliului European nu poate exercita un mandat naţional.

C) Consiliul (fost Consiliul de miniştri)

Consiliul UE constituie o instituţie fundamentală pentru Uniune. Expresie a intereselor naţionale, Consiliul UE asigură inserţia statelor membre şi a guvernelor în sistemul comunitar^[2]. Astfel, Consiliul reprezintă statele membre în structurile comunitare, în politica externă şi de securitate comună (PESC - pilonul 2 al UE) şi în domeniul justiţiei şi a afacerilor interne (JAI - pilonul 3 al UE).

Consiliul de miniştri a fost înfiinţat pe cale convenţională, prin tratatele constitutive, având la început denumiri diferite: Consiliu (în Tratatele de la Roma instituind C.E.E. si EURATOM) sau Consiliul Special al miniştrilor (Tratatul instituind C.E.C.A.). Prin Tratatul de fuziune din 1965 s-a creat o instituţie unică pentru toate cele 3 comunităţi, purtând denumirea de Consiliul de Miniştri. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht din 1992, printr-o decizie proprie din 8 noiembrie 1993, instituţia a decis să se numească ,,Consiliul Uniunii Europene”.In momentul de fata denumirea acestuia a fost restrânsa la sintagma de

Consiliu iar acesta exercita, împreuna cu Parlamentul European, functiile legislativa si bugetara. Acesta exercita funcţii de definire a politicilor si de coordonare, in conformitate cu conditiile prevazute in tratate

Organizarea şi funcţionarea Consiliului. Componenţa Consiliului

Consiliul  este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru împuternicit sa angajeze guvernul statului membru pe care il reprezintă si sa exercita dreptul de vot[vezi art.9C din Tratatul de la Lisabona].

Compoziţia Consiliului UE este variabilă, în funcţie de problemele care se dezbat pe ordinea de zi. Regăsim astfel doua componente la nivelul Consiliului Uniunii^[3]:

1. Consiliul Afaceri Generale – asigura coerenta lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului. Acestea pregăteşte reuniunile Consiliului European si urmăreşte aducea la îndeplinite a masurilor adoptate,in colaborare cu preşedintele Consiliului European si cu Comisia.
2. Consiliul Afaceri Externe –elaborează acţiunea externa a Uniunii, in conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European si asigura coerenta acţiunii Uniunii.

Consiliul hotareste cu majoritatea calificata, cu excepţia cazului in care tratatele dispun altfel.

Începând cu 1 noiembrie 2014 majoritatea calificata se defineşte ca fiind egala cu cel putin 55%  din membrii             Consiliului, cuprinzând cel puţin cincisprezece dintre acestia si reprezentând state membre care întunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

Minoritatea de blocare trebuie sa cuprinda cel putin cel putin patru membri ai Consiliului, in caz contrar se considera a fi intrunita majoritatea calificata.

Structuri de lucru ale Consiliului

Principalele structuri de lucru sunt Preşedinţia, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) şi Secretariatului General. Organizarea acestora este sumar redată de tratate, fiind dezvoltată în Regulamentul interior, adoptat în virtutea art. 207 pct. 3 T.C.E.

Preşedinţia

Preşedinţia Consiliului  se exercită prin rotaţie de fiecare stat membru al acestuia, pe o perioada de 6 luni după o ordine fixată de Consiliu, statuând în unanimitate (art. 203 alin. 2 T.C.E.). La început rotaţia se face în ordinea alfabetică a statelor membre cu numele acestor state scrise în ortografia naţională. Ulterior, datorită unor situaţii practice create, s-a ajuns ca într-o primă perioadă de 6 ani Preşedinţia să se schimbe în ordine alfabetică şi în a doua perioadă ordinea alfabetică să fie inversată între grupuri de două state consecutive. În acest fel un stat membru care în prima perioadă de şase ani îşi exercitase Preşedinţia în primul semestru, în a doua perioadă urma să o exercite în semestrul doi astfel încât să nu dobândească consecutiv Preşedinţia în acelaşi semestru al anului.

În cadrul Preşedinţiei rotative se remarcă, pe de o parte, tendinţa de a evita ca noii membri să ajungă prea repede la exercitarea acestei funcţii, iar pe de altă parte permiterea alternanţei între statele ‚, mari” şi cele ,, mici”

Preşedintele Consiliului are atât rol tehnic de pregătire a lucrărilor cât şi un rol activ în procesul de luare a deciziilor. Astfel, preşedintele are următoarele atribuţii:

1. stabileşte calendarul Preşedinţiei
2. convoacă Consiliul
3. stabileşte ordinea de zi provizorie (această ordine poate fi schimbată prin votul unanim al membrilor)
4. urmăreşte realizarea consensului în cadrul Consiliului. Preşedintele organizează şi asigură respectarea regulamentului interior
5. semnează actele adoptate de Consiliu şi procesele verbale ale şedinţelor, notifică directivele, deciziile şi regulamentele Consiliului
6. reprezintă Consiliu în relaţiile cu instituţiile comunitare, în special în faţa Parlamentului European
7. conduce acţiunile externe ale Uniunii

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER)

Acesta asigură prezenţa permanentă a reprezentanţilor statelor membre pe lângă instituţiile comunitare. Comitatul are sarcina de a pregăti lucrările Consiliului şi de a executa mandatele care îi sunt încredinţate de acesta (art. 203 alin. 2 T.C.E). Toate punctele înscrise pe ordinea de zi a unei reuniuni a Consiliului fac obiectul unei examinări prealabile din partea COREPER, cu excepţia cazurilor când există o decizie contrară.

COREPER este locul unde se dezvoltă un dublu dialog: dialogul între reprezentanţii permanenţi şi dialogul fiecăruia dintre ei cu capitala sa. Reprezentantul permanent este pe de o parte avocatul guvernului său, însărcinat să-şi convingă partenerii prin argumente bine fondate de poziţia pe care o apără, iar pe de altă parte este avocatul poziţiei celorlalte state membre şi a Comisiei pe lângă propria sa capitală^[4].

Reprezentanţii permanenţi sunt diplomaţi de carieră iar adjuncţii provin uneori din ministere tehnice. Deşi ca structura există un singur COREPER, acesta se poate reuni la doua niveluri: COREPER I si COREPER II. În cadrul COREPER II se reunesc reprezentanţii permanenţi titulari cu rang de ambasadori, fiind discutate probleme politice cu privire la aspecte instituţionale, economice, financiare şi de relaţii externe. COREPER I reuneşte reprezentanţii permanenţi adjuncţi cu rang de miniştri plenipotenţiari şi în cadrul lui se discută probleme tehnice. COREPER se reuneşte săptămânal în fiecare din cele doua formule ale sale.

La lucrările COREPER participă şi reprezentantul Comisiei, afară de cazul când Consiliul decide altfel. De altfel Comitetul poartă un dialog permanent cu Comisia care are iniţiativa legislativă, cu privire la aspectele care vor fi prezentate Consiliului.

Instanţa de control politic, COREPER orientează şi supervizează lucrările diferitelor grupuri de experţi care funcţionează în permanenţă pe lângă Consiliu. El joacă rolul de filtru între diferitele dosare şi instanţe care prezintă propuneri Consiliului^[5].

COREPER-ul poate constitui grupuri de lucru permanente si ad-hoc care sunt alcătuite din reprezentanţi naţionali şi sunt conduse de reprezentantul statului care asigura preşedinţia Consiliului Uniunii.

Secretariatul General

Consiliul este asistat de un Secretariat General, plasat sub responsabilitatea unui Secretariat General asistat de un Secretar general adjunct însărcinat cu gestiunea Secretariatului General. Aceştia sunt numiţi de Consiliu statuând cu majoritatea calificată ( art. 207 pct. 2 TCE ). În urma Tratatului de la Amsterdam, Secretarul General exercită şi funcţia de Înalt reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. Ca urmare a Tratatului de la Lisabona Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate nu mai este Secretarul General ci o alta persoana  aleasa de Consiliul European si care are functia de vicepresedinte al Comisiei Europene.

Secretarul General este asistat de o administraţie de peste trei mii de funcţionari grupată în diverse direcţii care au ca misiune asigurarea bunei desfăşurări a lucrărilor Consiliului, programarea reuniunilor, pregătirea proiectului cheltuielilor, gestionarea fondurilor puse la dispoziţia Consiliului, realizarea de interpretări şi traduceri, reproducerea de documente etc.

Alte organe auxiliare al Consiliului  sunt:

• Comitetul pentru agricultură - pregăteşte lucrările care se referă la politica agricolă comună. El exercită competenţele COREPER în domeniul agricol
• Comitetul economic şi financiar. Înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, s-a numit iniţial Comitetul monetar. Denumirea actuală o poartă din 1999 o dată cu trecerea la cea de a treia etapă a realizării monedei unice. Comitetul supraveghează situaţia monetară şi financiară a statelor membre şi a Comunităţii şi prezintă periodic situaţia Consiliului şi Comisiei. De asemenea el formulează avize la cererea Consiliului, a Comisiei sau din proprie iniţiativă. Este format din câte 2 reprezentanţi ai fiecărui stat membru la care se adaugă 2 reprezentanţi desemnaţi de Comisie şi 2 reprezentanţi ai Băncii Centrale Europene.
• Comitetul pentru vize – asistă Consiliul în aplicarea politicii în domeniul vizelor în cadrul cooperării în domeniile justiţiei şi al afacerilor interne, fiind compus din înalţii funcţionari.
• Comitetul politic. Este compus din directorii afacerilor politice din Ministerele de Externe ale statelor membre, fiind prevăzut prin Tratatul de la Maastricht (art. J8 par. 5). Comitetul urmăreşte situaţia internaţională în domeniile politicii externe şi de securitate comună; emite avize din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului; urmăreşte punerea în practică a politicilor convenite, fără a aduce prejudicii competenţelor preşedinţiei Consiliului sau Comisiei.
• Diverse Comitete de specialişti care prezintă rapoarte Consiliului în domeniile în care au fost însărcinate. Înainte de a fi trecute pe ordinea de zi a Consiliului, rapoartele sunt controlate de COREPER.

Atribuţiile Consiliului

În conformitate cu reglementările comunitare,  Consiliu are următoarele atribuţii:

• exercita impreuna cu Parlamentul European functiile legilativa si bugetara;
• exercita functii de definire a politicilor si de coordonare, in conformitate cu conditiile prevazute in tratate.

Consiliul  nu mai este principalul legislator comunitar. Art. 207 din Tratatul  C.E. (în redactarea stabilită de Tratatul de Amsterdam) arata situaţiile în care Consiliul acţionează în calitate de legiuitor. Astfel Consiliul avea această calitate atunci când el adopta reguli care erau legal obligatorii în/sau pentru state membre, prin intermediul regulamentelor, directivelor, deciziilor-cadru sau deciziilor, pe baza prevederilor pertinente ale Tratatelor, cu excepţia deliberărilor care conduc la adoptarea de măsuri interne, de acte administrative ori bugetare, de acte privind relaţiile interinstituţionale sau internaţionale sau de acte neobligatorii (concluzii, recomandări sau rezoluţii).

Consiliul adopta acte normative pe baza propunerilor sau recomandărilor Comisiei  şi după obţinerea avizului (consultativ sau conform) Parlamentului sau a altor instituţii comunitare prevăzute de Tratate: Curtea de Conturi, BCE, Comitetul economic şi social, Comitetul regiunilor, Curtea de Justiţie.In lumina Tratatutului de la Lisabona atributul legsilativ este partajat cu Parlamentul UE caruia i-au crescut atributiile odata cu scaderea atrubutiilor Consiliului.

Dreptul de iniţiativă legislativă este rezervat Comisiei. Dat fiind acest lucru, Consiliul poate să ceară Comisiei să întreprindă orice studii pe care le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor comune şi să-i prezinte orice propuneri adecvate (art. 208 TCE).

Consiliul poate adopta şi acte administrative, respectiv regulamente şi directive de executare a legislaţiei proprii (acolo unde competenţele executive nu au fost delegate Comisiei). Consiliul poate trage la răspundere administrativă guvernele naţionale. Astfel el poate să hotărască impunerea de amenzi într-un cuantum determinat, în procedura prevăzută la art. 104 din Tratatul CE privind deficitele publice.

Dată fiind asumarea şi a unei sfere executive de către Consiliu, unii autori  vorbesc de o adevărată ,,putere guvernamentală” care ar fi însuşită de această instituţie^[6]. Consiliul exercită principalele funcţii care revin în mod obişnuit guvernării. În materie de relaţii externe autorizează deschiderea negocierilor în vederea încheierii de acorduri internaţionale, dă Comisiei mandat de negociere (în virtutea art. 300 din Tratatul CE) şi la termenul prevăzut încheie acordurile internaţionale; în marile incinte internaţionale (ONU, FMI ...) prin vocea preşedintelui său exprimă poziţia Comunităţii; joacă un rol specific în negocierile de adeziune la Comunitate. În materie bugetară Consiliul definitivează proiectul de buget pe baza propunerilor prezentate de Comisie şi participă alături de Parlament la adoptarea sa (art. 203 din Tratatul CE). În cadrul politicii agricole comune acordă ajutoare, iar în domeniul politicii economice poate să adreseze recomandări statelor membre şi să stabilească măsuri de asistenţă. De asemenea Consiliul este îndreptăţit să ia măsuri şi să întreprindă „acţiuni specifice” sau „acţiuni de încurajare” în diferite domenii (cooperare în materie de educaţie - art. 149 TCE; politica de formare profesională – art. 150 TCE; protejarea şi ameliorarea sănătăţii umane – art. 152 TCE; asigurarea condiţiilor necesare competitivităţii industriei – art. 157 TCE etc.).

Consiliul are o competenţă generală de a adopta actele menţionate de art. 249 TCE (regulamente, directive, decizii, recomandări). Doar în cazul în care este expres prevăzut în Tratat, Consiliul adoptă acte de natură determinată – directive sau decizii (art. 119 par. 2); numai directive (art. 137 par. 2) sau numai decizii (art. 104 par. 6, 9, 11, 12).

Procedurile de vot în Consiliu

Votul de Consiliu se poate realiza după trei proceduri:

1. Votul unanim. Aplicarea principiului unanimităţii dă fiecărui stat un drept de veto. Abţinerile din partea membrilor prezenţi personal sau reprezentaţi nu vor putea împiedica adoptarea de către Consiliu a actelor pentru care se cere unanimitate (art. 205 par. 3 TCE). Situaţiile în care se cere votul unanim au fost reduse progresiv, făcându-se treptat trecerea la majoritatea calificată. Mai există însă cazuri în care este cerută unanimitatea, cum ar fi: modificarea unei propuneri a comisiei; adoptarea de către Consiliu a acţiunilor şi poziţiilor comune în domeniul politicii externe şi de securitate comună; constatarea încălcării de către un stat a principiilor fundamentale pe care se bazează Uniunea prevăzute în art. 6 al TUE (libertatea, democraţia, respectul drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statul de drept); aplicarea acordurilor încheiate la nivel comunitar de partenerii sociali; suspendarea dreptului de vot pentru un stat care a violat principiile din art. 6 TUE etc.
2. Votul cu majoritate simplă (50% + 1 din totalul membrilor). Acest vot este solicitat doar în cazurile-limită, având un caracter excepţional (este utilizată în situaţii restrânse şi de importanţă redusă) – adoptarea Regulamentului Interior, solicitările adresate Comisiei de a prezenta o propunere legislativă, fixarea statutului comitetelor, stabilirea condiţiilor şi a limitelor cererii de informaţii de la Comisie.
3. Votul cu majoritate calificată. Extinderea votului cu majoritate calificată a fost unul din obiectivele Conferinţei interguvernamentale care a adus la adoptarea Tratatului la Nisa. Astăzi majoritatea calificată este modalitatea cea mai frecvent prevăzută. Calculul majorităţii calificate se face în funcţie de ponderea stabilită prin tratate^[7], ea diferind în funcţie de numărul statelor membre şi de numărul de voturi atribuit fiecărui stat.

În decursul timpului, votul cu majoritatea calificată a oferit posibilitatea unor alianţe între statele membre în scopul promovării unor interese comune. Acest tip de vot poate să ducă şi la situaţia ca majoritatea să voteze împotriva intereselor unui stat. În 1965, Franţa a refuzat să aplice regulile votului cu majoritate calificată, temându-se că va fi pusă în minoritate în privinţa dosarului agricol. Criza a fost rezolvată prin compromisul de la Luxemburg din 28-29 ianuarie 1966 care a statuat faptul că un stat putea să blocheze o decizie care îi afecta interesele esenţiale, cu condiţia ca discuţiile să continue până se ajungea la un acord unanim. Însă prin Actul Unic European din 1987 se va hotărî revenirea la situaţia de dinainte de 1965, iar ulterior prin Tratatul de la Amsterdam (intrat în vigoare la 1 mai 1999) se va stipula clauza „opting out” care permite restabilirea încrederii reciproce între satele membre şi extinderea votului cu majoritate calificată.

Dată fiind extinderea cu 10 ţări de la 1 mai 2004 s-a prevăzut că la data de 1 noiembrie 2004, o majoritate calificată este atinsă când se împlinesc două condiţii:

• o majoritate a statelor membre îşi dă aprobarea (în anumite cazuri o majoritate de două treimi)
• un minim de 232 de voturi este exprimat în favoarea propunerii, adică 72,3% din totalul de 321 de voturi existente.

Repartiţia voturilor pe state de la 1 noiembrie 2004 este următoarea: Germania, Franţa, Italia, Anglia – câte 29 de voturi fiecare; Spania şi Polonia – câte 27 de voturi fiecare; Olanda – 13 voturi; Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia – câte 12 voturi fiecare; Austria şi Suedia – câte 10 voturi fiecare; Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda – câte 7 voturi fiecare; Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia – câte 4 voturi fiecare; Malta – 3 voturi.

Din 2007, o dată cu aderarea României şi Bulgariei, acestea au 14 şi respectiv 10 voturi în Consiliu, conform Actului final al Conferinţei care a adoptat Tratatul de la Nisa. Astfel, în Consiliu vor exista în total 345 voturi. Pentru adoptarea actelor Consiliului vor fi necesare cel puţin 258 de voturi favorabile exprimate de majoritatea membrilor, când Tratatul prevede adoptarea pe baza unei propuneri a Comisiei. În celelalte cazuri, pentru adoptare vor fi necesare 258 de voturi favorabile exprimate de cel puţin două treimi dintre membri.

Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa[8] prevede în art. 1-25 că o majoritate calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre ei şi reprezentând statele membre care reunesc cel puţin 65% "din populaţia Uniunii. O minoritate de blocaj trebuie să includă cel puţin patru membrii ai Consiliului. Prin derogare, atunci când Consiliul nu ia o decizie la propunerea Comisiei sau a ministrului UE al afacerilor externe, majoritatea calificată va fi definită ca fiind egală cu cel puţin 72% din membrii Consiliului, reprezentând ţări ce cuprind cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Aceste prevederi se vor aplica după ratificarea Constituţiei europene de către statele membre şi intrarea ei în vigoare.

Prin   procedura   votului   cu   majoritate   calificată   sunt avantajate statele mari care dispun de mai multe voturi în Consiliu. Teoretic o decizie ar putea fi blocată de o coaliţie a ţărilor mici, dar diversitatea destul de mare a intereselor implicate, face ca acest lucru să fie greu de realizat în practică.

Consiliul  şi Consiliul European

Consiliul  (numit deseori Consiliul sau Consiliul de miniştri) nu este acelaşi lucru cu Consiliul European. Consiliul European a apărut pe cale neconvenţională, originile sale provenind din statele membre ale Comunităţii Europene. Spre deosebire de acesta, Consiliul  a apărut pe cale convenţională, fiind înfiinţat prin Tratatele instituind Comunităţile europene.

Prima reuniune a şefilor de state şi de guverne a avut loc în februarie 1961 la Paris şi a fost consacrată iniţiativei de a da naştere planului Fushe care urmărea o aprofundare a procesului de integrare europeană. Din păcate eşecul planului a dus la o întrerupere a acestui gen de întâlniri până în mai 1967 când liderii statelor din Comunitate s-au reunit pentru a aniversa 10 ani de la semnarea Tratatului de la Roma. După această dată, acest tip de întâlniri la vârf au continuat, cu o oarecare regularitate până în 1973 când în întâlnirea de la Copenhaga, în comunicatul final s-a regăsit un text care menţiona posibilitatea instituţionalizării acestui tip de întâlniri.

Însă consacrarea juridică (oficializare) a Consiliului European va fi făcută abia prin Actul Unic European (A.U.E.) semnat în 1986 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1987, în care se menţiona: Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ca şi pe Preşedintele Comisiei Comunităţii Europene. Prin această formulă se confirma oficial participarea Comisiei Europene la reuniunile Consiliului European.

Instituţionalizarea Consiliului European se va face prin Tratatul cu privire la Uniunea Europeană de la Maastricht (intrat în vigoare în noiembrie 1993). În acest Tratat se realizează o definire foarte concisă a misiunilor Consiliului European: „dă Uniunii Europene impulsurile necesare dezvoltării sale şi defineşte orientările politice generale, dezbate asupra marilor orientări de politică economică ale statelor membre şi defineşte principiile şi orientările generale de politică externă şi de securitate comună”. Consiliul European păstrează o relaţie strânsă cu Parlamentul European, instituţia având obligaţia ca după fiecare reuniune să înainteze un raport Parlamentului; de asemenea Parlamentului îi este înaintat şi un raport anual privind progresele realizate de Uniune pe calea integrării.

Preşedinţia Consiliului European este asigurată de către şeful de stat sau/şi de guvern care asigură preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, realizându-se  astfel coerenţa între lucrările Consiliului Uniunii Europene şi cele ale Consiliului European.

Consiliul European are în componenţa sa şefii de stat şi de guvern din statele membre. Spre deosebire de acesta Consiliul UE (Consiliul de Miniştrii) are în componenţa sa miniştrii afacerilor de externe (în cadrul Consiliului General) şi/sau miniştrii de resort (în cadrul Consiliilor specializate). Cu toate acestea Consiliul Uniunii Europene se poate întruni în mod excepţional la nivelul şefilor de state şi guverne (de exemplu în domeniul politicii monetare deciziile cele mai importante legate de moneda unică).       

D)  Comisia Europeană

În general se apreciază că această Comisie Europeană este compusă din două   mari tipuri de structuri: structura statică (organizatorică) - formată din Colegiul, Portofoliile, Cabinetele, Direcţiile Generale şi Serviciile şi structura dinamică (funcţională) – care descrie modul de funcţionare al acestor structuri, precum şi activitatea serviciilor speciale constituite de Comisie pentru îndeplinirea unor sarcini ad-hoc (aşa-numitele ,,task-force").

Mai întâi, pentru a ne delimita sfera de analiză, trebuie să explicăm noţiunea de ,,structură". Prin definiţia clasică a structurii, etimologic, înţelegem felul în care toate elementele unui ansamblu, unui sistem sunt organizate între ele. Deci, structura nu poate fi concepută decât ca un raport între întreg şi parte. Întregul este Comisia Europeană, privită în ansamblu. Părţile componente le vom structura la două niveluri: un prim nivel pe care îl putem considera un nivel static care presupune inventarierea şi identificarea elementelor de structură, a sub-sistemului format din unităţile administrative; şi un al doilea nivel pe care îl vom numi dinamic, prin care se arată mecanismul, sistemul de relaţii între unităţile constituente^[9].

Structura statică

Structura statică a Comisiei Europene la această dată nu este una imuabilă. Această structură existentă la un moment dat reprezintă de fapt o aşezare de elemente care încearcă să se adapteze funcţiilor permanent în mişcare, dinamice ale Comisiei, funcţii care la rândul lor suferă o serie de modificări de-a lungul timpului.

COLEGIUL COMISIEI^[10]

La început Înalta Autoritate a Comunităţii Europene a Cărbunelui si Oţelului (CECO) era compusă din 9 membrii al căror statut echivala cu al actualilor Comisari europeni. Dar, la acea vreme portofoliile lor nu erau asemănătoare cu portofoliile ministeriale. Se remarcă faptul că, încă de la început, din 1952 acest tip de organizare a avut la bază un principiu care se aplică şi astăzi şi anume principiul colegialităţii.

O organizare similară a avut şi Comisia Comunităţii Economice Europene (CEE) Încă din 1958, sarcinile ei fiind divizate în 9 sectoare - 8 sectoare tehnice şi unul administrativ -, fiecare sector fiind condus de un grup format din 3-4 Comisari, deci tot o structură dominată de principiul colegialităţii.

Această schemă de organizare reprezenta de fapt un compromis între două teze: pe de o parte teza strictei colegialităţi, în sensul că decizia se pregătea, se adopta şi se urmărea numai şi numai în cadrul Colegiului^[11] şi, pe de altă parte teza partajului de atribuţii potrivit căreia fiecare membru al Comisiei îşi asumă o responsabilitate particulară într-un anume sector^[12]. Preşedintele Comisiei se bucură de o putere discreţionară în atribuirea sarcinilor către comisari, conform actului final al Conferinţei de la Amsterdam.

Originalitatea acestei instituţii comunitare rezidă şi în aceea că încă de la începuturile sale, Comisia a fost gândită ca o administraţie de misiune, adică o administraţie de concepţie, această noţiune fiind în opoziţie cu cea de administraţie de gestiune specifică la nivel naţional. Prin administraţie de misiune înţelegem o administraţie care se adaptează pentru rezolvarea unei anumite probleme la un moment dat şi într-un anumit loc în cadrul  unei structuri  strict specializate. De altfel, ideea de colegialitate nu era posibilă decât intr-o astfel de concepţie care redă menirea instituţiei şi misiunile sale. Aşa se explică de ce fondatorii Comunităţii Europene nu au optat pentru o construcţie cu structură verticală, aşa cum este situaţia în administraţiile naţionale unde avem o ierarhie piramidala, ci au dat prioritate unei structuri orizontale circumscrise principiului colegialităţii.

Treptat, în cadrul Comisiei s-a făcut translaţia spre amplificarea activităţilor de gestiune. Astfel, pe la sfârşitul anilor 60 s-a făcut simţit din ce în ce mai mult rolul Comisiei de a gestiona politicile de competenţă comunitară. Acest lucru a dus inevitabil la apariţia unui aparat administrativ amplu, destul de greoi. S-a pus întrebarea dacă schema de organizare a structurilor Comisiei a fost profund originală sau dacă au existat surse de inspiraţie în administraţia vreunei ţări membre a Uniunii. În realitate se găsesc asemenea asemănări. Se afirmă şi astăzi ca încă de la început Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului ca mod de administrare nu era altceva decât o transpunere la nivel european a structurii Comisariatului francez al Planului.

Aşadar, concepută ca o administraţie de misiune iniţial, dar evoluând spre o administraţie de gestiune, Comisia Comunităţii Economice Europene a devenit apoi Comisia Comunităţii Europene ca unic organism pentru toate cele trei comunităţi care au existat iniţial. Influenţele au fost nu numai din administraţia franceză ci şi din administraţia germană, apreciată ca fiind mai suplă, mai lejeră, cu o infrastructură mai redusă. Putem aprecia faptul că Comisia a împrumutat direct de la administraţia germană modul de organizare. Modelul inspirat de administraţia germană a suferit în timp şi influenţe franceze care se reflectă mai cu seamă în gradul accentuat, sporit de integrare verticală.

Procedura de desemnare a Preşedintelui Comisiei şi a membrilor acesteia.

Art. 214 paragraful 2 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE), modificat prin Tratatul de la Nisa, reglementează procedura de desemnare a preşedintelui Comisiei şi a membrilor acesteia. Astfel, Consiliul European, reunit în prezenţa şefilor de stat si de guvern, hotărând printr-o majoritate calificată, va propune Parlamentului European persoana pe care intenţionează să o numească Preşedinte al Comisiei Europene; nominalizarea trebuie să fie aprobată de Parlamentul European^[13], cu majoritatea membrilor care il compun. In cazul in care acest candidat nu intruneste majoritatea, Consiliul European, hotarand cu majoritatea calificata, propune, in termen de o luna,un nou candidat, care este les de de Parlamentul European in conformitate cu aceeasi procedura.

Trebuie subliniat faptul că iniţial, prin Tratatul de la Paris din 1952 şi cel de la Roma din 1957, Parlamentul European nu avea nici un fel de competenţe în desemnarea Comisiei. Abia din 1983 Biroul lărgit al Parlamentului va juca un dublu rol in desemnarea Comisiei: 1. consultarea în privinţa numirii Preşedintelui Comisiei; 2. după desemnarea întregii Comisii, Preşedintele acesteia făcea o declaraţie în faţa Parlamentului urmată de un vot al euro-deputaţilor.

Prin Tratatul de la Maastricht, Preşedintele Comisiei era desemnat în urma consultării Parlamentului European. Preşedintele Comisiei trebuie să fie acum consultat pentru desemnarea celorlalţi membrii ai Comisiei. Investirea întregului Colegiu avea loc după un vot de aprobare în Parlament, dându-se astfel o încărcătura politică mai mare Comisiei.

Prin Tratatul de la Amsterdam din 1997 se face un pas înainte stabilindu-se că Parlamentul European trebuie să aprobe oficial numirea Preşedintelui Comisiei şi nu să dea doar un vot consultativ cum era prevăzut în Tratatul de la Maastricht. Pe de altă parte acum Preşedintele Comisiei participă efectiv la numirea şi desemnarea colegilor săi.

Prin urmare, o dată cu trecerea timpului s-a manifestat tendinţa de consolidare a rolului Parlamentului în desemnarea Preşedintelui şi a Comisiei în ansamblu.

Presedintele Comisiei:

-defineste orientarile in cadrul carora Comisia isi exercita misiunea;

-decide organizarea interna a Comisiei pentru a asigura coeerenta, eficacitatea si colegialitatea actiunilor acesteia.

În ceea ce priveşte criteriile de desemnare a membrilor Comisiei, acestea se regăsesc în Protocolul anexă la TCE nr. 10, cu privire la extinderea Uniunii Europene, adoptat în 2001 la Nisa:

1. membrii comisiei sunt aleşi în raport de competenţa lor generală şi de posibilitatea de oferire a tuturor garanţiilor de independenţă dintre cetăţenii naţionali ai statelor membre. Constituţia europeană mai adaugă şi dovada existenţei unui ,,angajament european" (art. 1-26, para. 4), adică cu alte cuvinte necesitatea dovedirii ataşamentului şi a muncii efective în slujba idealurilor europene.
2. membrii Comisiei sunt selectaţi conform unui sistem de rotaţie egală între statele membre, pe baza următoarelor principii:
   1. statele membre sunt cu stricteţe tratate în mod egal în ceea ce priveşte determinarea ordinii succesiunii şi a duratei prezenţei reprezentanţilor lor în cadrul colegiului; în consecinţă, diferenţa dintre numărul total de mandate deţinute de reprezentanţii a doua state membre date nu poate fi niciodată mai mare de unu;
   2. sub rezerva lit. a), fiecare din colegiile succesive este constituit astfel încât să reflecte în mod satisfăcător evantaiul demografic şi geografic al tuturor statelor membre ale Uniunii.

După aprobarea colegiului, preşedintele numeşte vicepreşedinţii dintre membrii Comisiei (art. 217 pct. 3 TCE).

Prin Tratatul de la Maastricht durata mandatului comisarilor europeni a fost prelungit de la 4 la 5 ani, pentru a coincide cu mandatul Parlamentului, durată menţinută şi în Constituţia europeană (art. 1-26 par. 3). Mandatul poate fi reînnoit.

Încă de la începuturi, o dispută aprinsă la nivelul statelor membre s-a manifestat cu privire la numărul comisarilor europeni. Când comunitatea cuprindea numai şase membri, numărul comisarilor era de nouă; în Europa ,,celor 9" numărul lor s-a ridicat la 13 (la 1 ianuarie 1973) şi la 17 în Europa ,,celor 12", pentru ca din ianuarie 1995 numărul lor să fie de 20. Numărul membrilor Comisiei putea fi modificat de Consiliu prin unanimitate de voturi. Numărul comisarilor europeni a variat în funcţie de numărul statelor membre ţinând cont de regula că fiecare stat membru era îndrituit să numească maxim doi comisari şi minim unul. În practică însă au fost stabilite câte două locuri de comisari pentru statele mari (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania) şi câte unul pentru cele 10 state mai mici. Din totdeauna a existat o dispută cu privire la numărul comisarilor, opinia publică considerând că numărul acestor comisari este prea mare ceea ce dăunează omogenităţii şi eficacităţii Comisiei, diminuează capacitatea sa de decizie şi de funcţionare, ameninţă prestigiul şi autoritatea, întăreşte caracterul birocratic. În realitate însă, problema numărului comisarilor nu este doar o problema de management public ci mai degrabă o problemă politică.

În perspectiva aderării unor noi state s-a căutat o soluţie de compromis între numărul statelor membre şi numărul comisarilor. Din mai 2007 Uniunea Europeană număra 27 de state. Noua Comisie europeană care şi-a început mandatul în noiembrie 2004 numără 25+2  comisari europeni, câte unul pentru fiecare stat membru. Preşedintele desemnat al Comisiei este Jose Manuel Durao Barroso, fost premier al Portugaliei şi care îi succede lui Romano Prodi, fost premier al Italiei. Acesta este ajutat de cinci vicepreşedinţi.

În viitor, Constituţia europeană prevede că prima Comisie care va fi numită conform prevederilor Constituţiei (se pare că cea care va fi aleasă în 2009) va fi compusă dintr-un reprezentant din fiecare tară membră a Uniunii, inclusiv preşedintele ei şi ministrul de externe care va fi şi vicepreşedinte al Comisiei (art. 1-26 par.5). Următoarea Comisie va fi compusă dintr-un număr de membrii, inclusiv preşedintele ei şi ministrul de externe UE, corespunzător a două treimi   din   numărul  ţărilor  membre  ale  Uniunii. Consiliul european, votând în unanimitate, are posibilitatea să schimbe acest procentaj (art. 1-26 par. 6).

În ceea ce priveşte statutul comisarilor europeni, pe perioada mandatului aceştia nu au dreptul  să desfăşoare o altă activitate profesională remunerată sau nu. Atunci când sunt instalaţi în funcţie, comisarii îşi iau un ,,angajament solemn  să respecte, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile care decurg din sarcina lor, în special obligaţia de onestitate şi de prudenţă în a accepta după încetarea mandatului anumite funcţii sau avantaje". În cazul încălcării acestui angajament, Consiliul are obligaţia să sesizeze Curtea de Justiţie, care poate pronunţa: a) demiterea din funcţie sau – dacă i-a încetat mandatul, b) decăderea din dreptul de pensie. Pe timpul exercitării mandatului, membrii Comisiei trebuie să acţioneze independent, neacceptând instrucţiuni din partea guvernelor sau a altor organisme. Ei sunt datori să se abţină de la orice acte incompatibile cu funcţia ce li s-a încredinţat.

Comisia este independentă faţă de statele membre ale Uniunii, lucru stipulat încă prin Tratatul de la Roma din 1957 (art. 10). Independenţa Comisiei decurge atât din procedura de desemnare Comisarilor cât şi din principiul colegialităţii care impune ca deciziile să fie luate de colectiv, ele neputând fi imputabile membrilor săi luaţi individual.

Comisia, în calitate de colegiu, răspunde politic în faţa Parlamentului European. Constituţia europeană prevede că Parlamentul European poate adopta o moţiune de cenzură împotriva Comisiei. Dacă o astfel de moţiune este adoptată, comisarii europeni sunt obligaţi să-şi dea demisia în bloc. Este reflectat astfel principiul solidarităţii care îi uneşte pe membrii Colegiului în jurul programului Comisiei şi a Preşedintelui care a intervenit în desemnarea lor.

Mandatul comisarilor poate înceta la expirarea mandatului, prin deces, moţiune de cenzură a Parlamentului, demisie voluntară sau demitere din oficiu. În cazul decesului sau al demisiei voluntare comisarul respectiv va fi înlocuit pe durata rămasă a mandatului de un nou membru numit de Consiliu, de comun acord cu preşedintele Comisiei, după consultarea Parlamentului, dacă Consiliul nu decide în unanimitate că nu este necesară înlocuirea (art. 215 TCE).

Un membru al Comisiei trebuie să-şi prezinte demisia dacă preşedintele, după aprobarea colegiului, i-a cerut acest lucru (art. 217 pct. 4 TCE).

În caz de demisie din oficiu, membrii Comisiei rămân în funcţie până când sunt înlocuiţi sau până când Consiliul decide că nu este necesară înlocuirea lor.   Demiterea din oficiu intervine ca sancţiune şi nu poate fi propusă de statele membre, chiar dacă i-ar privi pe reprezentanţii proprii. Poate fi cerută numai de către Comisie în ansamblul ei ori de către Consiliu. În oricare din cele două situaţii pronunţarea revine în competenţa Curţii Europene de Justiţie^[14].

PORTOFOLIILE

Portofoliile sunt organizate după numărul comisarilor, pe domenii de activitate, statele mari insistând ca portofoliile cele mai importante să fie încredinţate comisarilor lor. Acordarea portofoliilor face obiectul unor negocieri, adesea dificile şi complicate, la fiecare ,,reînnoire de mandat"^[15].

În doctrina de specialitate se apreciază că în acest moment fiecare comisar a devenit un fel de ,,Ianus cu două chipuri" deoarece în calitate de membru al Comisiei el aparţine unei instanţe colegiale, orizontale, dar în acelaşi timp este responsabilul unui sector de activitate (portofoliu) al Comisiei în ansamblu. Sistemul de portofolii în care funcţionează Comisia de la sfârşitul anilor 60 seamănă aparent cu practicile naţionale de guvernare. Similitudinile se opresc însa doar aici, în sensul că fiecare comisar are o autoritate specifică într-un anumit domeniu, în rest există diferenţe mari. Astfel numărul portofoliilor în cazul Comisiei Europene este instabil, el fiind ajustat la numărul comisarilor.

Anumite portofolii se bucură în cadrul Comisiei de o anumită stabilitate şi coerenţă aşa cum este Direcţia Generală Agricultură sau D. G. Buget. Altele, cum ar fi portofoliul relaţiilor externe, deşi si-a conservat o lungă perioadă de timp structura, a cunoscut foarte multe modificări. Astfel din 1993 a existat Direcţia Generală I care se ocupa de relaţiile economice externe şi Direcţia Generală IA care preia relaţiile politice externe. Modificări în structura portofoliului relaţiilor externe s-au produs şi în 1995 când Preşedinţia Comisiei a fost preluată de Jacques Santer, apoi în 1998, când a fost lansat procesul de aderare. Astăzi Direcţia Generală de Relaţii Externe cuprinde 10 directorate corespunzătoare zonelor geografice cu care Uniunea desfăşoară diverse relaţii.

Sistemul portofoliilor este foarte contestat. Practic, cu fiecare reînnoire a Comisiei, portofoliile au făcut obiectul unor negocieri, dificile de cele mai multe ori, ceea ce a condus la apariţia unor portofolii de importanţă inegală. Motorul franco-german al Uniunii si-a dorit din totdeauna posturi de ,,supercomisari" care să deţină portofoliile economice şi pârghiile financiare. La 12 august 2004, preşedintele desemnat al noii Comisii Europene care şi-a început mandatul în noiembrie 2004, Jose Manuel Durao Barroso, a anunţat modul în care sunt repartizate portofoliile viitorilor comisari europeni. Cu această ocazie, acest oficial declara că ,,toţi comisarii vor avea prerogative egale, nu vor exista comisari de mâna întâi şi comisari de mâna a doua"^[16]. Si intr-adevăr pe lângă faptul că fiecare ţară va avea doar un singur comisar (cel puţin în acest mandat), se observă faptul că posturile economice - cele mai importante, date fiind transformările pe care le va suferi Uniunea extinsă - nu au fost acordate ,,motorului" franco-german al UE. Olanda, Irlanda, Marea Britanie şi Spania deţin portofolii-cheie, dar în schimb Germania şi Franţa au primit posturi importante şi funcţii de vicepreşedinte (Industrie şi transporturi) - astfel încât Durao Barroso a împiedicat o revoltă a acestora. Oricum, în pofida oricăror discuţii care se poartă, se pare că acest sistem al portofoliilor este totuşi singurul sistem care este mai realist şi pe baza căruia trebuie să fie organizată activitatea organului executiv al UE şi al serviciilor sale.

În ultimii  10 ani s-a remarcat tendinţa de a introduce o oarecare rigiditate în modul de organizare a portofoliilor, prin urmare o apropiere de structurile  guvernamentale naţionale. Preşedintele Comisiei apare astfel ca un fel de prim-ministru care coordonează activitatea comisarilor. Tratatul de la Amsterdam a favorizat această tendinţă deoarece a prevăzut ca preşedintele Comisiei care este desemnat înaintea celorlalţi comisari, trebuie să fie consultat cu privire la nominalizarea colegilor săi. O dată cu aderarea unor noi state (România, Bulgaria, Turcia, Croaţia), numărul comisarilor va fi mai redus decât cel al statelor membre (a se vedea Tratatul de la Nisa Constituţia europeană) şi astfel, prin pierderea legăturii cu elementul naţional, vom putea vorbi de un adevărat Guvern european apropiat de guvernul unui stat (unde numărul posturilor de ministru este dictat de necesităţile practice economice şi sociale ale guvernării şi nu este prestabilit doar exclusiv pe criterii de algoritm politic)

 CABINETELE

Cabinetele au rolul să-i asiste pe comisari în îndeplinirea sarcinilor ce le revin. Cabinetele au fost organizate după modelul francez. Funcţia de şef de cabinet este similară celei de Secretar general din Comisariatul Francez al Planului.

În organizarea Cabinetului Preşedintelui Comisiei Europene intră consilieri pe probleme economice, sociale, aşa cum este structurat cabinetul unui prim-ministru. Consilierii au obligaţia să pregătească dosarele şi să le aducă la zi cu ultimele evoluţii în domeniul de activitate de care răspund. Aceştia servesc ca o punte de legătură între comisar şi directoratele generale din subordine.

Cabinetele sunt încadrate cu un şef de cabinet ajutat uneori de un adjunct precum şi de un număr de membrii (consilieri), între 5 - la nivelul preşedintelui - şi 3 pentru ceilalţi comisari.

Dat fiind rolul membrilor Cabinetului de a-l asista pe comisar, numirea lor nu se face după regulile aplicabile desemnării funcţionarilor comunitari. Cabinetul înseamnă de fapt echipa Comisarului, ea vine şi dispare o dată cu Comisarul, fiind ataşat şi subordonat numai lui. Este evident astfel că relaţiile dintre Comisar şi membrii Cabinetului trebuie să se bazeze pe încredere reciprocă. Întotdeauna un nou comisar va aduce cu el o nouă echipă de oameni fideli şi devotaţi lui. De multe ori acest lucru este de natură să creeze nemulţumirea funcţionarilor de carieră care ocupă posturile în urma susţinerii unor examene, spre deosebire de membrii Cabinetului. ,,Conflictul" dintre funcţionarii administrativi (de carieră) şi cei din cabinet a explodat cu ocazia demisiei celor 20 de Comisari din martie 1999 ca urmare a concluziilor unui comitet de anchetă instituit de Parlamentul european după ce se refuzase descărcarea bugetară a Comisiei pe anul 1996.

În legătură cu structura Cabinetului se poate spune că suntem în prezenţa unei aşa numite ,,administraţii de stat major" care constă în detaşarea în cadrul Cabinetului a unor persoane de aceeaşi naţionalitate cu a comisarilor, dar care provin din structura permanentă a Comisiei Europene. Cu toate acestea, în ultimul timp se observă o tendinţă, instituită de Romano Prodi, de internaţionalizare a cabinetelor. În timpul cât el a deţinut preşedinţia Comisiei şeful său de cabinet a fost un irlandez.

Serviciile speciale

La originea acestor servicii speciale se află unităţile constitute de Comisie pentru îndeplinirea unor sarcini ad-hoc, cu caracter temporar (aşa numitele ,,task-forces" - unităţi operative). Membrii unui astfel de serviciu special erau detaşaţi din cadrul altor compartimente fiind puşi la dispoziţia structurii ad-hoc pe durata misiunii pentru care era creată, desemnarea făcându-se pe criterii personale de şeful unităţii. Astfel, în cadrul serviciului special aceştia nu reprezentau interesele sau competenţele compartimentului din care proveneau şi unde se întorceau după detaşare şi nici nu angajau responsabilitatea acestuia. Structura e asemănătoare administraţiei de misiune din dreptul naţional,

Primul veritabil ,,task-force" a fost creat pentru gestionarea negocierilor de  aderare la UE a Marii  Britanii,  a Irlandei şi a Danemarcei. În prezent un asemenea serviciu special a fost reactivat pentru a se ocupa de negocierile de aderare cu ţările din Centrul şi Estul Europei, dobândind statutul de Direcţie Generală. În general se remarcă o tendinţă de permanentizare a acestor servicii speciale, de transformare a lor dintr-o administraţie de misiune într-o administraţie de gestiune.

Un alt serviciu special este Secretariatul General al Comisiei Europene. Aceasta este poate cea mai importantă structură a Comisiei Europene. Este o structură complexă condusă de un Secretar General, echivalentul unui director general, asistat de doi adjuncţi şi având 8 direcţii în subordine: Direcţia A - Grefă şi proces decizional; Direcţia B – Relaţii cu societatea civilă; Direcţia C – Programare şi coordonare administrativă; Direcţia D – de coordonare a politicilor; Direcţia E – Resurse şi afaceri generale; Direcţia F – Relaţii cu Consiliul; Direcţia G – Relaţii cu Parlamentul european, Mediatorul european, Comitetul economic şi social european, Comitetul regiunilor şi parlamentele naţionale; Direcţia H – Afaceri instituţionale^[17]. Şefii celor 8 direcţii din subordine sunt asimilaţi mai curând unor directori generali adjuncţi decât unor directori, dat fiind că ei cumulează funcţia proprie cu cea de coordonare a mai multor servicii. Secretariatul General este creat după modelul naţional francez şi astfel se explică permanenţa titularilor acestui post. Prin comparaţie din 1946 până în 1987, în Franţa s-au succedat 5 Secretari Generali ai Guvernului, faţă de 34 de prim-miniştri. În cadrul Comisiei Europene postul de Secretar General de la origini pana în prezent a fost ocupat doar de 3 persoane, actualul Secretar General fiind numit după ce predecesorul s-a pensionat pentru limită de vârstă.

Secretariatul General ajutat de Serviciul Juridic joacă un rol esenţial în ceea ce priveşte respectarea procedurilor interne şi de drept comunitar în  cadrul  Direcţiilor Generale şi serviciilor asimilate. Această funcţie de supraveghere internă plasează Secretariatul General în vârful ierarhiei administrative a Comisiei.    De asemenea Secretariatul General joacă un rol important şi în supravegherea externă asupra administraţiilor naţionale din statele membre, apărând în această postură, ca instanţă centrală de acţiune şi coordonare.

Serviciile generale

Fiecare Direcţie şi Serviciu General, asupra cărora ne-am referit când am analizat structura statică, funcţionează pe baza unei structuri piramidale, având la vârf un director general care răspunde în faţa unuia sau mai multor comisari. De principiu, din punct de vedere legal rezolvarea conflictelor ivite între Direcţii şi Unităţi ţin de vârful piramidei, fiind de competenţa directorului general.

Între Direcţiile şi Serviciile Generale nu există o relaţie de ierarhie, de subordonare, ci de colaborare. În practică se ivesc însă şi probleme de conflict de competenţe, de coordonare şi de modalităţi de arbitraj între diferitele Direcţii  Generale, dat fiind că nu toate Direcţiile Generale exercită aceleaşi tipuri de funcţii. Anumite Direcţii Generale cumulează un rol de concepţie (de reglementare) cu unul de gestiune, iar altele sunt limitate doar la rolul de concepţie. În cazul direcţiilor care alătură funcţia de reglementare cu cea de gestiune distingem între Direcţiile Generale care se bazează pe administraţiile naţionale ale ţărilor membre UE şi Direcţiile Generale care dispun un corp propriu de   funcţionari comunitari pentru a asigura implementarea actelor normative comunitare. În cadrul celui de al doilea tip de Direcţii Generale se va regăsi un mai mare grad de autonomie, dat fiind că eficienţa lor nu depinde decât de propria forţă de aşi realiza misiunea, nu de factori externi. În ceea ce priveşte Direcţiile Generale care au doar funcţie de concepţie (de reglementare, normativă) serviciile acestora trebuie să respecte întotdeauna directivele directorului general.

Coborând cele două structuri, statică şi dinamică, observăm că deşi există principiul egalităţii între servicii, totuşi apare o anumită superioritate a unora faţă de celelalte datorată în principal următoarelor cauze: 1. există servicii care deţin puterea de a pune în aplicare competenţe importante ale Comisiei; 2. faptul că se optează tot mai mult pentru o structură verticală favorizează această situaţie; 3. absenţa unei structuri de coordonare la nivelul serviciilor, astfel încât coordonarea sau arbitrajul va fi realizat de o instanţă politică arbitrară (Comisarul sau Directorul General) şi nu de una administrativă.

FUNCŢIONAREA COMISIEI EUROPENE

Funcţionarea oricărei administraţii presupune existenta unor reguli, a unor proceduri. În cazul de fată, prin reguli de funcţionare înţelegem regulile interne din cadrul Comisiei Europene.

Comisia este convocată de preşedintele său şi se întruneşte de regulă o dată pe săptămâna, miercuri şi, ori de cate ori este necesar pentru a dezbate şi adopta textele aflate pe ordinea de zi. Ordinea de zi este stabilită de preşedinte, pe baza programelor anuale şi trimestriale. Comisarii pot înscrie o problemă care nu figurează în programul trimestrial sau pot cere amânarea discutării uneia. Adoptarea unui text de către comisie în şedinţă urmează procedura prevăzută de Regulamentul Interior şi are loc dacă întruneşte sprijinul a cel puţin 13 din cei 25 de Comisari, deci o majoritate simplă. Şedinţele Comisiei nu sunt publice. Întrunirile Colegiului sunt precedate şi pregătite prin reuniuni ale şefilor de cabinet.

Elaborarea documentelor care vor fi prezentate în plenul Comisiei se face de către serviciile responsabile. Înainte de a prezenta documentul Comisiei, serviciul  responsabil va consulta departamentele care sunt asociate sau care sunt interesate  în virtutea competenţelor lor sau naturii subiectului şi îl va informa pe Secretarul general, dacă acesta nu este consultat. Proiectul de act normativ trebuie să primească avizul din partea Serviciului Juridic care asigură conformitatea textului cu ordinea juridică comunitară. După aceea textul intră în examinarea aşa-zişilor „Jurişti revizori", încadraţi în acelaşi serviciu juridic, care verifică armonizarea  terminologiei juridice a viitoarei norme, concordanţele terminologice juridice în toate limbile oficiale ale Uniunii. Dacă proiectul are implicaţii privind bugetul şi finanţele va fi consultat Directoratul General responsabil de buget precum şi cel responsabil de controlul financiar. În cazul în care nu există acordul departamentelor consultate, se vor anexa la propunere punctele de vedere diferite exprimate de aceste departamente.

Şedinţele desfăşurate în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai importante probleme. Pentru problemele mai puţin importante este suficientă reuniunea şefilor de cabinet.

Pentru a uşura activitatea Comisiei, pe lângă procedura orală în şedinţa plenară au mai fost institute două modalităţi de adoptare a deciziei: procedura de abilitare şi procedura scrisă.

Procedura de abilitare sau de delegare dă posibilitatea Comisiei, în condiţiile respectării principiului răspunderii colegiale, să împuternicească pe unul sau mai mulţi dintre membrii ei sa ia, în numele şi sub responsabilitatea sa, măsuri  de management sau administrative, inclusiv acte preliminare la o decizie care urmează a fi luată de Comisie la un moment ulterior. Comisia mai poate să însărcineze pe unul sau mai mulţi dintre membrii săi, cu acordul preşedintelui, să adopte textul definitiv al unui act sau al unei propuneri ce urmează a fi prezentată celorlalte instituţii şi al cărei conţinut a fost deja determinat în dezbateri. Deciziile adoptate în conformitate cu delegarea de competenţă sunt luate în numele întregi Comisii, care este pe deplin răspunzătoare pentru ele^[18].

Procedura scrisă^[19] dă posibilitatea fiecărui comisar de a face propunerile pe care le consideră necesare domeniului pe care îl coordonează şi de a le comunica în scris celorlalţi comisari. Dacă ceilalţi comisari nu formulează observaţii sau   amendamente, propunerile se consideră adoptate, devenind decizii ale Comisiei, fără a mai urma o altă procedură. Dacă se formulează amendamente, propunerile vor fi discutate în plenul Comisiei şi numai după aceea devin decizii.

În procedura de adoptare a deciziilor rolul Direcţiilor Generale şi a serviciilor asimilate lor este mai mult sau mai puţin important după cum proiectul care urmează a fi discutat în Colegiu are un caracter politic sau are mai mult un caracter tehnic. Când acest caracter este pronunţat politic, Colegiul în ansamblu şi Comisarii implicaţi joacă rolul activ în pregătirea textului. Când în discuţie se află propuneri cu caracter tehnic sau când este vorba de acte de execuţie serviciile sunt cele care au o contribuţie hotărâtoare. Se observă însă că, indiferent de situaţie, definirea priorităţilor se face la nivel politic.

În legătură cu funcţionarea Comisiei se pot semnala şi unele aspecte negative. Unul din acestea priveşte dezvoltarea excesivă a unei administraţii de stat major în jurul directorului general, ceea ce este de natură să genereze o distanţare a   vârfului structurii administrative de munca de pregătire a deciziei propriu-zise, care se efectuează mai mult în direcţii. Însă, fenomenul cel mai îngrijorător în optica unor autori este general de deficienţele în cooperare între servicii, acestea dând dovadă de multe ori de ignoranţă reciprocă, ca şi cum nu ar face parte din acelaşi sistem administrativ. Pentru ameliorarea acestor deficienţe s-au propus unele soluţii în cadrul unor proceduri particulare, cum ar fi de exemplu, înfiinţarea unor grupuri inter-servicii cu o durată de funcţionare permanentă sau temporară, în funcţie de specificul problemei de rezolvat. În ultimii 20 de ani acest tip de grupuri inter-servicii a cunoscut o expansiune formidabilă, ceea ce a dat naştere la necesitatea coordonării şi a acestora.

COMPETENŢELE COMISIEI EUROPENE

Competenţele prevăzute în art. 155 din Tratatul de la Roma s-au menţinut în linii mari până astăzi, ele fiind următoarele:

1. Comisia Europeană formulează propuneri, recomandări şi avize (funcţia de iniţiativa)
2. exercită competenţele de execuţie
3. veghează la executarea Tratatelor (funcţia de supraveghere)
4. dispune de putere de decizie proprie şi participă la adoptarea actelor de către Consiliul şi Parlamentul European (funcţia de decizie)

În plus faţă de acestea, Comisia exercită şi funcţia de reprezentare  externă a Uniunii Europene, aşa cum rezultă din prevederile Tratatului Comunităţii Economice Europene (CEE).

Comisia exercita funtii de coordonare, de executare si de administrare.

FUNCŢIA DE INIŢIATIVĂ

Comisia are drept de iniţiativă cu privire la actele pe care le adoptă Consiliul şi Parlamentul European. Comisia dispune de un adevărat monopol al iniţiativei în cadrul UE, dat fiind că instituţia de decizie - Consiliul - nu poate adopta acte juridice decât pe baza propunerilor Comisiei.

Comisia poate să aleagă momentul introducerii unei propuneri în faţa Consiliului şi joacă un rol central în negocierile care preced adoptarea deciziei. În situaţia în care Comisia apreciază că propunerea nu are şanse, ea dispune de un drept de retragere a propunerii până când Consiliul nu a luat o decizie.

Monopolul de iniţiativă al Comisiei este în general contestat de Parlamentul European care ar dori să dispună de acest drept la fel cum dispun parlamentele naţionale.

FUNCŢIA DE EXECUŢIE

Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul deţinea atât puterea legislativă cât şi pe cea executivă. Comisia nu putea lua măsuri de execuţie decât în urma unei abilitări date de Consiliu. Cerinţele legate de dinamica acţiunii comunitare, de necesitatea asigurării unei eficienţe a acţiunii comunitare a generat o serie de modificări pentru a se putea acorda Comisiei competenţe executive.

Astăzi Comisia dispune de principalele prerogative de execuţie şi de gestionare a problemelor comunitare. În cadrul funcţiei executive, Comisia are două tipuri de competenţe:

1. competenţe de decizie proprie
2. competenţe delegate de Consiliu

1. Competenţe de a lua decizii proprii se referă la măsurile necesare pentru punerea în aplicare a unor dispoziţii din tratate^[20]:

a) măsurile de protecţie care pot fi aprobate de Comisie în domeniile agriculturii (art. 38 T.C.E.) şi transporturilor (art. 75 şi 76 T.C.E.)

b) pe baza regulamentelor adoptate de Consiliu în domeniul concurenţei, Comisia poate adopta decizii obligatorii pentru întreprinderile de pe teritoriul Comunităţii, însa nu şi pentru statele membre

c) Comisia are competenţă de decizie proprie cu privire la întreprinderile   publice şi întreprinderile cu ,,drepturi speciale”

d) Comisia asigură supravegherea generală în materia ajutoarelor de stat, având libertatea de a decide modificarea sau suprimarea ajutorului. Statele membre au obligaţia de a comunica proiectele pentru ajutoarele de stat. În acest domeniu are competenţă şi Consiliul care poate hotărî prin excepţie acordarea unui ajutor

e) Comisia are libertatea de decizie în domeniul monopolurilor, acţionând  pentru  eliminarea discriminărilor  cu  caracter comercial

f) Comisia are libertatea ca, în limitele şi destinaţiile creditelor alocate, să execute bugetul. Caracterul exclusiv al competenţelor Comisiei în domeniul financiar a fost atenuat prin Tratatul de la Maastricht care a acordat unele competenţe financiare Consiliului si Parlamentului

FUNCŢIA DE SUPRAVEGHERE

Garantând interesul general comunitar, Comisia trebuie să vegheze la respectarea tratatelor şi a actelor instituţiilor atât de către cetăţeni cât şi de către state sau alte instituţii, acest control fiind conform cu natura Comunităţilor^[21]. Comisia poate să interzică sau sa impună o anumită conduită. Urmare a unor prevederi sau chiar din oficiu, Comisia a dezvoltat în timp o întreagă procedură destinată să permită corectarea inacţiunii statelor membre înainte de a se ajunge la declanşarea unui litigiu (în special prin aplicarea de sancţiuni). Astfel, de exemplu, Comisia poate aplica sancţiuni de o formă generală în materie de concurenţă prevăzute de Tratatul C.E.E. sau în materie de control al securităţii prevăzute de Tratatul EURATOM. Această fază precontencioasă a avut un adevărat succes în peste 80% din cazuri.

Pe de altă parte, Comisia poate să introducă acţiuni contra statelor membre pentru constatarea neîndeplinirii obligaţiilor lor stabilite prin Tratate  sau acţiuni în  anularea actelor  instituţiilor comunitare.

FUNCŢIA DE REPREZENTARE

Reprezentarea internă este asigurată prin faptul că ambasadorii pe lângă UE ai diferitelor ţări îşi prezintă scrisorile de acreditare şi preşedintelui Comisiei.  Reprezentarea externă se realizează prin intermediul Delegaţiilor cu rang de ambasadă în statele terţe, precum şi prin Birouri în statele membre ale UE^[22].

In momentul de fata, in baza Tratatului de la Lisabona din 13.12.2007 reprezentarea externa apartine Inaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate alaturi de Presedintele Consiliuluin European[ care devine si Preesedintele Uniunii Europene] fara insa a aduce atingere atributiile I.R.U.

Studiind, în ansamblu, competenţele Comisiei Europene observăm că funcţiile acesteia evoluează spre o situaţie pe care o putem compara cu cea a unui guvern naţional care dispune de iniţiativă legislativă, execută legile, veghează şi   controlează respectarea lor sub controlul Parlamentului care l-a investit.

În încheiere vom desprinde câteva idei legate de mecanismul actual de organizare şi funcţionare al Comisiei Europene. În primul rând, în cadrul Comisiei se doreşte să existe o administraţie plurinaţională. Însă această exigenţă plurinaţională poate fi un motiv de dificultate şi de pierdere a celerităţii în managementul personalului instituţiei, fiind de multe ori un impediment în avansarea funcţionarilor competenţi. În fapt există frâne sau impedimente de ordin politic care se suprapun peste impedimente de ordin tehnic.

Disfuncţionalităţile din administraţia Comisiei Europene sunt de fapt cele preluate din administrative naţionale. Pe de o parte existenţa unor pluri-structuri cu multe niveluri la care atribuţiile sunt bine definite, dar fiind prea numeroase încetinesc derularea procedurii, iar pe de alta parte - personalul extrem de numeros pe ansamblu. Astfel, Comisia Europeană are peste 15 mii de funcţionari permanenţi, fără să luăm în calcul funcţionarii temporari care se apropie de 4 mii.

Aceste neajunsuri au creat reacţii de remediere care vin în primul rând din interiorul administraţiei comunitare. Reacţiile de remediere a deficienţelor pot fi situate la două niveluri: un prim nivel îl constituie ceea ce am putea numi administraţia paralelă cu caracter formal şi un al doilea nivel care se referă la o administraţie paralelă cu caracter informal.

Funcţionarea acestui mecanism uriaş care este administraţia europeană se caracterizează, aşa cum constată mulţi autori, prin încetineală şi prin birocraţie - ceea ce este tipic mecanismelor oficiale. Există mai multe tipuri de obstacole: un prim obstacol îl constituie absenţa unei structuri de coordonare eficiente la bază; în al doilea rând remarcăm dispersia mijloacelor necesare unei acţiuni eficiente. Rezolvarea primului tip de problemă, adică a găsirii unei structuri de coordonare a dus la creşterea unei structuri deja existente sau la apariţia altora noi cu menirea de a asigura conexiunea între diferitele servicii ale Comisiei. Au apărut astfel structuri   specifice unei administraţii paralele cu caracter formal. O astfel de structură este Secretariatul General care deţine puterea principală în gestionarea elementului esenţial pentru luarea unei decizii - informaţia. Un alt exemplu este Serviciul juridic - structură extrem de importantă care este consultată încă de la începutul procesului de elaborare a unui text normativ. Alte structuri ale administraţiei paralele cu caracter formal, a căror existenţă nu a fost prevăzută iniţial, sunt: task-forces-urile, grupurile inter-servicii, comitetele create de Consiliu, serviciile speciale, comitetele create de Consiliu pentru supravegherea activităţii Comisiei.

În orice administraţie, pe lângă relaţiile în cadrul circuitelor oficiale, există şi circuite informale care scapă cadrului  normat, formalizat. Dacă în administraţia paralelă formală ne găsim in faţa unei denaturări a cadrului sau procedurilor existente, în administraţia paralelă informală este vorba despre crearea şi stabilirea de circuite noi, de cadre informale de lucru. Spre deosebire de administraţia paralelă formală, administraţia informală se bazează mai mult pe oameni decât pe structuri. Relaţiile care caracterizează circuitele informale trec dincolo de cadrul pur al organizării serviciilor. Aşa de exemplu este de notorietate faptul că coordonarea între diferitele servicii nu trece în mod obligatoriu prin acel grup formal denumit inter-servicii care a fost creat special în acest scop sau chiar dacă trece prin acest grup, acest lucru este simbolic. În fapt, sunt extrem de frecvente situaţiile în care două persoane cu responsabilităţi în două Direcţii Generale diferite se pun de acord prin telefon asupra conţinutului unui proiect care implică serviciile ce le sunt subordonate.  Prin urmare, pe baza acestui acord informal, unul din cei doi introduce proiectul în circuitul oficial prin intermediul serviciilor Direcţiei Generale. Acestea nu au alt scop decât să amelioreze procedurile Comisiei.

Un alt aspect al administraţiei paralele informale este dat de legăturile existente între funcţionarii administrativi comunitari şi administraţiile ţărilor de origine. Există situaţii în care administraţiile naţionale îşi contactează direct conaţionalii din cadrul Comisiei. Deci, prin intermediul oamenilor lor intervin în legătură cu un proiect de act normativ ori susţin sau iniţiază un proiect de act normativ care este prezentat ca o iniţiativă internă a Comisiei. Acesta nu este un fenomen foarte generalizat, însă el există.

În perspectiva Tratatului de la Lisabona intre 1.01.2009 si 31.10.2014 comisia este compusa din cate un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv preşedintele si I.R.U. care este si unul dintre vicepreşedinţii acestuia.

Începând cu 1.11.2014 Comisia va fi compusa dintr-un număr de   membri, incluzând Preşedintele si IRU , corespunzător cu doua treimi din numărul statelor membre, atât timp cat CONSILIUL European nu decide modificarea acestui număr, hotărând in unanimitatea

Membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii statelor membre in conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal intre statele membre care sa reflecte diversitatea demografica si geografica a tuturor statelor membre.

În concluzie se poate afirma că administraţia Uniunii Europene, în general, şi a Comisiei Europene, în special, reprezintă un ansamblu complex, aflat în permanenţă interacţiune cu exteriorul, dar şi între componentele sale, dotat cu o structură ierarhică şi care suferă un permanent proces evolutiv.

E)Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate, care prezidează Consiliul Afacerilor Externe, contribuie prin propunerile sale la elaborarea politicii externe si de securitate comune si asigura punerea in aplicare a deciziilor adoptate de consiliul European si Consiliu. Înaltul reprezentant reprezintă uniunea in chestiunile referitoare la politica externă şi de securitate comună. Acesta desfăşoară, în numele uniunii, dialogul politic cu terţii şi exprimă poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi al conferinţelor internaţionale.

În exercitarea mandatului său Înaltul reprezentant al uniunii este susţinut de un serviciu european pentru acţiunea externă. Acest serviciu lucrează in colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre

Şi este format din funcţionarii serviciilor competente ale Secretariatului General Al Consiliului şi ale comisiei precum şi din personalul detaşat al serviciilor diplomatice naţionale. Organizarea şi funcţionarea serviciului european pentru acţiunea externă se stabilesc prin decizie a Consiliului. Consiliul European Hotărăşte la propunerea Înaltului reprezentant, după consultarea parlamentului european si cu aprobarea comisiei.

F)Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Cuprinde Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, tribunalul şi tribunalele specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.

Statele membre stabilesc căile de atac  necesare pentru a asigura protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.

Curtea de Justiţie este compusă dintr-un judecător pentru fiecare stat membru. Aceasta este asistată de avocaţii generali.

Tribunalul cuprinde cel puţin un judecător pentru fiecare stat membru.

Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, precum şi judecătorii Tribunalului sunt aleşi dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc toate condiţiile prevăzute de articolele 223 şi 224 din Tratatul privind funcţionarea uniunii europene. Aceştia  sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru sase ani. Judecătorii şi avocaţii generali care îşi încheie mandatul pot fi numiţi din nou.

 Curtea de justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu tratatele;

- cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de o persoane fizice sau juridice;

- cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de persoane fizice sau juridice;

- cu titlu preliminar; la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validarea actelor adoptate de instituţii.

- în celelalte cazuri prevăzute de tratate.

G)Banca Centrala Europeana

Banca Centrala Europeana şi băncile Centrale Naţionale constituie sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Banca centrală europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro, care constituie Eurosistemul, conduc politica monetară a Uniunii.

SEBC este condus de organele de decizie ale Banii Centrale Europene. Obiectivul principal al SEBC îl reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a aduce atingere acestui obiectiv, SEBC sprijină politicile economice generale în cadrul Uniunii pentru a contribui la realizarea obiectivelor acesteia.

Banca Centrală Europeană are personalitate juridică. Aceasta este singura abilitată să autorizeze emisiunea de moneda euro. Această independentă în exercitarea competenţelor şi în administrarea finanţelor sale. Instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, precum şi guvernele statelor membre respectă această independenţă.

Banca Centrală Europeană adoptă măsurile necesare îndeplinirii misiunilor sale în conformitate cu articolele 105 – 111a şi cu articolul 115 c şi cu condiţiile prevăzute in Statutul SEBC si al BCE. Statele membre a căror moneda nu este euro precum şi băncile lor centrale isi păstrează competenţele in domeniul monetar, in conformitate cu articolele menţionate.

In domeniile in care are atribuţii, Banca Centrală Europeană este consultată asupra oricărui proiect de reglementare la nivel naţional şi poate emite avize.

H)Curtea Europeană de Conturi

A fost instituită in 1997, examinează legitimitatea şi regularitatea intrărilor şi ieşirilor din Uniunea Europeană şi supraveghează gestiunea financiară sănătoasă bugetului U.E.

Curtea de conturi este compusă de un cetăţean pentru fiecare stat membru numit de Consiliul Uniunii europene cu un mandat de 6 ani, carte poate fi înnoit. Din 1 ianuarie, 2007 Curtea este compusă din 27 de membrii; din motive de eficienţă, Curtea poate instituii secţiuni în interiorul ei, cu un număr redus de membri, pentru a adopta anumite categorii de relaţii şi păreri.

Membrii îşi desemnează preşedintele Curţii, care rămâne în post timp de trei ani.

I)Organele consultative ale Uniunii.

Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet Economic şi Social şi de un Comitet al regiunilor, care excită funcţii consultative.

Comitetul Economic şi Social este format din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, salariale şi ai altor reprezentanţi ai societăţii civile, in special din domeniile socio-economic, civic, profesional şi cultural.

Comitetul regiunilor este format din reprezentanţi ai comunităţilor regionale şi locale care sunt fie titulari unui mandat electoral in cadrul unei autorităţi regionale sau locale, fie răspund din punct de vedre politic in fata unei adunări alese.

Mandatul membrilor Comitetului Economic şi Social şi al Comitetului Regiunilor nu este imperativ. Aceştia isi exercită funcţiile in deplina independenţă in interesul general al Uniunii.

 

^[1] Vezi Legea nr.13/2008 de ratificare a Tratatului de la Lisabona, Titlul III, (publicat in M.of. nr.107/12.02.2008)

^[2] Guy Isaac, Marc Blanquet – Droit communautaire général, 8^e édition, Armand Colin, Dalloz, Paris, 2001 p. 50 şi urm.

• Prevederile TCE (Tratatul Comunităţii Europene) şi TUE (Tratatul Uniunii Europene) constituie drept pozitiv până la intrarea în vigoare a Constituţiei europene care se va produce la sfârşitul anului 2006 după ratificarea sa de către toate statele membre. După intrarea în vigoare a Constituţiei, TCE şi TUE vor fi abrogate, Constituţia preluând cea mai mare parte din prevederile celor două tratate. În această lucrare vom utiliza trimiteri la TCE şi TUE, dat fiind faptul că aceste tratate sunt în vigoare şi îşi produc efectele la acest moment, dar totodată vom avea în vedere şi proiecţia sistemului comunitar în optica Constituţiei.

^[3] A se vedea şi Ovidiu Ţinca – Drept comunitar general, ed. a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 2002, p.90

^[4] Guy Isaac, Marc Blanquet – „Droit Communautaire Général” 8e édition, Armand Colin, Dalloz, Paris, 2001, p. 52

^[5] idem

^[6] a se vedea în acest sens Guy Isaac, Marc Blanquet – op. Cit., p. 57

^[7] în Europa celor 15 numărul total de voturi în Consiliu era de 87, majoritatea calificată fiind de 62 de voturi. Franţa, Germania, Anglia şi Italia aveau fiecare 10 voturi; Belgia, Grecia, Olanda şi Portugalia – 5 voturi; Austria şi Suedia – 4 voturi; Danemarca, Finlanda şi Irlanda – 3 voturi; Luxemburg – 2 voturi

^[8] publicat în Journal officiel de l'Union européenne C 310 din 16 decembrie 2004

^[9] a se vedea şi Dumitru Mazilu – Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 122

^[10] Colegiul este o formă de lucru a comisiei fiind format din totalitatea comisarilor

^[11] Art. 219 şi 213 T.C.E. prevăd că deciziile Comisiei sunt adoptate prin votul majorităţii simple a membrilor săi.

^[12] În sectoarele sau domeniile respective, comisarii europeni întocmesc proiecte pe care le prezintă comisiei, iar odată adoptate le susţin în faţa Consiliului şi apoi urmăresc aplicarea lor.

^[13] Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa adoptat în variantă finală în cadrul Conferinţei interguvernamentale de la Bruxelles din iunie 2004, dar care va intra în vigoare în urma ratificării sale de către toate cele 25 de state membre la sfârşitul anului 2006 prevede, cu privire la alegerea preşedintelui Comisiei europene că ,,Ţinând cont de alegerile pentru Parlamentul European si după consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate   calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor din care este format. Dacă acest candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European propune, în termen de o lună, un nou candidat pentru Parlamentul European, urmând aceeaşi procedură".A se vedrea in acest sensn si art.9D(7) din Tratatul de la Lisabona din 13.12.2007.

^[14] Orice membru al Comisiei, dacă nu îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau dacă a comis o faptă gravă, poate fi destituit de către Curtea de Justiţie, la cererea Consiliului sau a Comisiei - art. 216 TCE şi art. III-349 din Constituţia europeană

^[15] a se vedea Dumitru Mazilu - Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 122

^[16] A se vedea Ziarul Financiar, 16 august, p. 12

^[17] site-ul Secretariatului General, Organigrama – www.europa.eu.int/comm/dgs/secretariat_general/orgasgfr.pdf

^[18] a se vedea Octavian Manolache - Drept comunitar, ed. a III-a, Ed. All Beck, 2001, p. 95, 96

^[19] a se vedea Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea - Drept instituţional comunitar european, Ediţia a IV-a, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 111

^[20] A se vedea Ovidiu Ţinca – Drept comunitar general, ed a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 2002, p. 189

^[21] Pentru funcţia de supraveghere exercitată de Comisie în calitate de ,,gardian tratatelor" a se vedea Guy Isaac, Marc Blanquet - ,,Droit Communautaire Général" 8^e édition, Armand Colin, Dalloz, Paris, 2001, p. 61 şi urm.

^[22] a se vedea şi I. Jinga, A. Popescu - Integrarea europeană. Dicţionar de termeni comunitari. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000