Guvernul sau Consiliul de Miniştri a apărut o dată cu primele constituţii moderne. Corpul de consilieri ai monarhului, pe măsură ce societatea a evoluat s-a transformat într-un corp de specialişti formând clasa marilor dregători, a marilor funcţionari sau miniştri cum sunt denumiţi modern[1]. Curia regis a devenit cu timpul un veritabil Consiliu, iar consilierii specializaţi au devenit “miniştri” astfel că a luat naştere Consiliul de Miniştri. Un veritabil Guvern român întâlnim sub domnia primului domnitor al României, (mai întâi „Principatele Române Unite”) Alexandru Ioan Cuza, dar apariţia funcţiei de ministru şi implicit a ministerelor în accepţiunea modernă, precede Guvernul, ca autoritate sau organ al Statului, ca subiect de drept public. O întâlnim prima oară reglementată în Regulamentele organice. Regulamentele Organice (Regulamentul Organic – din Muntenia, din 1831 şi cel din Moldova din 1832), au avut în caracter constituţional; s-a stabilit un număr de 6 ministere şi implicit miniştrii: în Muntenia – Ministrul Trebilor din Lăuntru (marele Vornic), Ministrul Finanţelor (Vistierul), Marele Postelnic (Secretarul de Stat ori Ministrul de Externe actualmente), Logofătul (Ministrul dreptăţii sau al Justiţiei), Logofătul pricinilor Bisericeşti, Spătarul (ministrul ordinii).
În accepţiunea Constituţiei din 1991, Guvernul este organul central al puterii executive care, potrivit art. 102 (1), pe baza programului său de guvernare dezbătut în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului şi acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.
Prima lege de organizare a structurii guvernamentale după 1989 a fost legea nr. 37/1990 de organizare a Guvernului, lege care a fost implicit modificată ca urmare a adoptării ulterioare a actualei Constituţii în 1991. Această lege nu reglementa în amănunt organizarea şi funcţionarea Guvernului, nu limita numărul minim sau maxim al ministerelor sau al membrilor Guvernului aşa cum prevedea Legea pentru organizarea ministerelor din iulie 1929 (publicată în Monitorul Oficial nr. 169 din 2 august 1929). De aceea, prima lege de organizare şi funcţionare a Guvernului, Legea nr. 37/1990 nu a prevăzut o limitare a numărului de ministere. La finele anului 1999 printr-o Ordonanţă de urgenţă s-a stabilit ca numărul maxim de ministere să fie de 16, iar numărul membrilor Guvernului de 17 cu excepţia Primului-ministru, existând şi un ministru de stat, fără portofoliu, cu rol de coordonare a ministerelor economice. După alegerile din noiembrie 2000 noua majoritate parlamentară, a considerat oportun crearea unui Guvern supradimensionat, astfel că acesta avea un număr de 26 miniştri, miniştri delegaţi, fiind printre cele mai mari din lume.
Reglementarea actuală a organizării şi funcţionării Guvernului o reprezintă Legea nr. 90/2001[2].
[1] A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 2005, pag. 431.
[2] Legea nr. 90/2001 a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 164 din 02.04.2001.