Administrație publică

Definiţia lui M. Sherif (1969): „un grup este o unitate socială costând dintr-un număr de indivizi, care se găsesc unii cu alţii în relaţie de rol şi de status, stabilite după o perioadă de 18 timp, şi care posedă un set de valori sau norme ce reglementează comportarea reciprocă, cel puţin în probleme ce privesc grupul.”  Definiţia cuprinde trei idei:

1. grupul e o formaţiune de mai multe persoane;
2. persoanele se află în inter-relaţie;
3. grupul dezvoltă în timp norme şi valori care reglementează comportarea comună.

 Inter-relaţiile reprezintă liantul grupului şi contribuie la formarea coeziunii colective. Datorită conexiunilor reciproce în grup apar raporturi de influenţă şi de atracţie mutuală. Orice relaţie reciprocă cuprinde două părţi: 1. una funcţională 2. una emoţională. Din punctul de vedere cognitiv al lui J.Turner (1981) şi J.Eiser (1986), „grupul e conceptualizat ca o colecţie de persoane, care au interiorizat aceeaşi identitate drept componentă a imaginii de sine.”  În aceeaşi idee, J. Turner şi G. Mugny vorbesc despre un proces de influenţă referenţială care cuprinde trei faze: „ 1. individul se recunoaşte ca membru al unei categorii sociale distincte; 2. pentru aceasta el dispune de o reprezentare colectivă fixată în stereotip, care prefigurează modalităţile de comportare specifice categoriei; 3. urmează influenţa referenţială care s-ar baza pe auto-atribuirea acestor caracteristici fixate în stereotip.”. Apartenenţa la un grup sau categorie socială aduce cu sine două efecte: 1. diferenţierea grupului propriu de alte grupuri 2. tendinţa de privilegiere a grupului propriu Conform lui W. Doise: „conştiinţa unei identităţi comune reprezintă condiţia minimă pentru apariţia la macro şi micro nivel a comportamentului social. Analizând cele două tipuri de definiţii date conceptului de grup rezultă existenţa a două modele : ” 1. modelul coeziunii susţinut de psihologia socială experimentală 2. modelul identităţii susţinut de psihologia cognitivă.” Radiografia grupului mic. Din punctul nostru de vedere cel mai mic grup e diada. Unii autori consideră triada ca fiind cel mai mic grup. Conform lui H.Tajfel şi C. Fraser: o formaţiune în doi e o diadă, în trei e un microgrup. Cei mai mulţi autori considera un grup mic o formaţiune formată din 7+/-2 membri. În funcţie de unitatea de analiză se poate accepta ca un grup mic să fie format din 10, 20 sau 30 de membri. L.L. Moreno şi TH. Newcomb susţin că baza formării şi existenţei grupului e reprezentată de atracţia interpersonală care e de fapt un factor socio-afectiv. Th. Newcomb are o viziune originală asupra grupului pe care-l consideră ca o extensie a diadei, mai exact a relaţiilor diadice. Astfel grupul se conturează prin multiplicarea diadelor. Grupul e o formaţiune psiho-socială care se bazează pe relaţiile mijlocite de activitatea comună, peste care se suprapun configuraţiile afective dintre persoane. Parametrii grupului Conform lui M. Deutsch (1968) parametri grupului sunt următorii: 1. Mărimea grupului; 2. Compoziţia grupului; 3. Sarcina, respectiv activitatea grupului; 4. Procese de interacţiune; 5. Structura grupului; 6. Conştiinţa colectivă; 7. Gradul de coeziune; 8. Eficienţa grupului.

1. Muchielli distinge mai multe ipostaze ale unei persoane aflată în spaţiul social, faţă de un grup:  
2. Persoana integrată grupului: se identifică cu colectivul, îşi însuşeşte ţelurile şi valorile acestuia, pe care la susţine şi le apără în raport cu grupul străin sau cu devianţa internă.
3. Noul-venit: tinde să se integreze în grup, rapiditatea acestui proces fiind condiţionată de distanţa care există faţă de grupul anterior de apartenenţă. Contează desigur şi condiţiile venirii în grup (libere sau impuse). Faţă de noul venit fiecare grup are o marjă de toleranţă.
4. Deviantul: nu se supune normelor comune ci se conduce după standarde personale sau împrumutate. În funcţie de statutul deviantului şi a riscului estimat, grupul reacţionează şi, în numele solidarităţii, face presiuni pentru aducerea deviantului la valorile grupului. Dacă reacţia de opoziţie a deviantului este lucidă şi sistematică grupul îl va sancţiona şi în ultimă fază îl va exclude total.
5. Individul marginal: se situează la periferia colectivului participând doar sporadic la activităţile comune.
6. Străinul: se găseşte în afara grupului intrând totuşi în contact cu acesta ca şi vizitator sau turist. Străinul nefiind implicat în activităţile grupului este obiectiv şi poate percepe realitatea psiho-socială a colectivului vizitat.”
7. Explicarea noțiunii de rol. Analiza modelului lui G. Allport Noșiuni cheie: statut, rol. Fiecare poziţie în cadrul grupului presupune un termen complementar (şef-subaltern), după cum fiecare rol comportă un contra-rol. În 1969 M. Sherif defineşte statusul : „ca fiind poziţia unui individ în ierarhia relaţiilor de putere în cadrul unei unităţi sociale, poziţie măsurată prin latitudinea de a avea efectiv iniţiative, de a controla activităţile şi deciziile din interiorul grupului şi de a aplica sancţiuni în caz de neparticipare şi nesupunere. Statusul presupune de regulă o investitură formală.”16 Acelaşi autor consideră că rolul se referă la forme de comportare reciprocă, la moduri caracteristice de a da şi a primi în cadrul activităţilor de grup. Rolurile pot fi: 1. socialmente prescrise 2. efective

Rolul reprezintă mai degrabă dimensiunea acţională a individului într-un grup, iar statusul constituie setul de aprecieri statornicit în grup, în legătură cu o poziţie socială, este preţuirea colectivă de care se bucură deţinătorul unei poziţii. Conform lui G. Allport rolul poate fi descris în felul următor:

 „ Prescripţiile sociale.........................Personalitatea.....................Comportament de rol Modelul extern al rolului……………. Percepţia ………..Acceptarea rolului……….. conceptual rolului selecţie capacităţi temperament  .

1. Factori care influenţează comunicarea intra şi inter-grup: - apropierea spaţială. - apropierea socială sau similaritatea. - asocierea, însemnând forma de contact care apare prin implicarea împreună cu alţii, în aceleaşi activităţi cotidiene, aşa cum sunt călătoria, cumpărăturile, munca. - cooperarea şi colaborarea. - conflictul, în sensul că relaţiile dintre părţile aflate în conflict, fac necesară o formă de comunicare, după cum se poate vedea în conflictele industriale, războaie, acţiuni poliţieneşti, ca şi în disputele dintre indivizi.” Definiţia grupului dată de C. Homans: ”număr de persoane care comunică între ele destul de des, într-o perioadă de timp şi care sunt suficient de puţine pentru ca fiecare să poată comunica cu toţi ceilalţi direct, nu prin intermediul altora.”. Grupul va reacţiona întotdeauna atât faţă de cei care respectă normele şi valorile sale cât şi faţă de devianţi. Referitor la aceste aspecte A. Berelson şi G. A. Steiner au următoarea părere: „Răspunsul unui grup faţă de abaterea de la normele sale comportamentale este, în primul rând, discuţia pentru a convinge minoritatea dizidentă să se alinieze; în al doilea rând dezaprobarea; în al treilea rând discreditarea dizidenţilor perseverenţi; şi, în sfârşit, în al patrulea rând, excluderea sau impunerea retragerii din grup.” Unul dintre cei mai importanţi factori ai comunicării interpersonale în cadrul grupurilor este reprezentat este reprezentat de coeziune.

Festinger consideră că normele de grup conduc la coeziune, norme care se formează în baza canalelor de comunicare astfel: „un grup social odată format, conexiunile din cadrul lui funcţionează şi drept canale de comunicare, prin care circulă informaţia şi opiniile...legarea unei prietenii implică şi crearea unui canal de comunicare activ între două persoane. Cu cât mai intimă este prietenia, cu atât este mai largă gama de conţinuturi care circulă prin acest canal de comunicare şi mai reduse forţele care restrâng comunicarea. De aceea deschiderea unor astfel de canale active de comunicare înseamnă împărtăşirea informaţiei, a opiniilor, a atitudinilor şi a valorilor.”  Un alt factor existent în interiorul grupurilor este reprezentat de diferenţierea membrilor acestuia în cadrul structurilor formale şi al celor non-formale. În conformitate cu F. Bales indivizii sunt diferenţiaţi faţă de alţii în grupurile non-formale în funcţie de trei acţiuni: „ 1. numărul de acte care li se adresează. 2. numărul de acte pe care ei îl adresează anumitor alţi indivizi. 3. numărul de acte pe care ei îl adresează grupului în ansamblu.”  În ceea ce priveşte liderul unui grup şi comunicarea acestuia mai ales în sisteme formale C. Homans susţine: „Comunicarea se îndreaptă către lider atât în conversaţiile generale, cât şi în cele private. Oamenii săi îi încredinţează problemele lor şi îi fac confidenţe, aşa că el este cel mai bine informat în legătură cu ce se petrece în grup . Dar comunicarea nu numai se îndreaptă către lider, ci şi porneşte de la el. El este omul care ia deciziile, demarează acţiunile şi se aşteaptă ca el să facă toate acestea.”  În cadrul grupurilor comunicarea se desfăşoară atât în plan vertical de la lider spre grup şi invers, cât şi în plan orizontal între membri grupului aflaţi pe acelaşi nivel ierarhic.   

1. Structurile de conducere asigură organizarea şi direcţionarea grupurilor, în vederea ţelurilor propuse. Alături de noţiunea de conducere apare şi cea de putere. Conform lui F. E. Fiedler 29 (1971) „conducerea şi puterea sunt esenţial sinonime” . Peste structura de conducere într-o colectivitate se suprapune piramida puterii. O anumită funcţie de conducere înseamnă un anumit nivel în piramida puterii, care se defineşte în raport cu palierele superioare şi nivelele subalterne. Unul dintre cele mai importante scopuri ale conducerii este reprezentat de aducerea la un nivel comun a cerinţelor palierului superior cu aşteptările subordonaţilor. Atât puterea cât şi conducerea se poate defini prin termenul de influenţă. Relaţia de conducere este una ierarhică, nesimetrică, adică în cadrul aceleiaşi activităţi dacă X conduce pe Y, atunci Y nu îl poate conduce pe X. „J.P. Poiton defineşte puterea ca fiind relaţia ce permite unui individ să modifice comportamentul altui individ.” Pârghiile controlului conducerii sunt de două feluri: 1. premierea 2. pedeapsa Controlul asupra indivizilor este legat în special de trebuinţele acestora. Aceste trebuinţe sunt de două feluri: 1. de ordin primar-hrană, îmbrăcăminte, locuinţă 2. de ordin secundar-nevoi spirituale Legea care guvernează ambele tipuri de trebuinţe este următoarea: Până când trebuinţele de ordin primar nu sunt satisfăcute cele de ordin secundar nu acaparează atenţia individului. În anul 1976 J.M. Faverge elaborează o ierarhie a trebuinţelor în felul următor: ”

• Nevoi primare
• Nevoia de siguranţă
• Trebuinţa de afiliere
• Nevoia de statut de apreciere
• Nevoia de iniţiativă
• Nevoia de dezvoltare.

1. D. Fenomenul conducerii prezintă şi alte aspecte demne de analizat. De exemplu, atitudinea de simpatie sau de antipatie dintre membri din conducerea unui grup poate să aibă efecte pozitive sau negative asupra membrilor grupului. Există o distincţie foarte clară între conducerea la macro-nivel şi micro-nivel: 1. La nivel macro liderul este cel care dă direcţia necesară schimbării şi pune accent pe transformare 2. La nivel micro relaţia de conducere se desfăşoară în termenii de faţă-n faţă. Pe baza relaţiilor interpersonale rolurile de conducere pot fi interşanjabile. Altfel spus un individ poate fi conducător într-un context şi poate fi subaltern în alt context. Conducerea o putem definii ca fiind un ansamblu de activităţi desfăşurate în vederea atingerii aceluiaşi obiectiv. Conform lui H. Fayol avem 5 feluri de activităţi: ” 1. a prevedea (a studia şi a întocmi proiecte); 2. a decide şi / sau a realiza (a face alegeri, opţiuni); 3. a conduce oamenii, a da dispoziţii, ordine; 4. a coordona (a comunica, a fac sinteze); 5. a controla (a compara obiectivele şi rezultatele obţinute).”

 Ipostaze ale fenomenului conducerii: Conform lui C. A. Gibb, R. Lambert (1965) şi E. Hollander (1985) există 5 ipostaze ale conducerii:

1. Şeful instituţional: versiunea cea mai recunoscută a liderului, care ne apare ca fiind persoana investită prin numire sau alegere într-o funcţie de conducere în cadrul unor structuri organizaţionale prestabilite.
2. Persoana centrală în grup: e o altă ipostază a liderului. Este vorba de persoana care concentrează atenţia celorlalţi, întruneşte aprecierea şi stima grupului, constituind un exemplu demn de urmat pentru membri săi.
3. Liderul sociometric: sau persoana cea mai populară în grup întruneşte sufragiile celorlalţi membri sub unghi afectiv.
4. Liderul situaţional: (poate deveni lider) e persoana care se angajează spontan în acte de conducere în situaţii diferite.
5. Liderul ca fiind persoana cea mai influentă. Funcţiile de conducere şi însuşirile personale: Sistemele formale au nevoie de conducători.

Problema care apare este următoarea: Cine poate fi conducător? În decursul timpului s-au cristalizat mai multe modele care încearcă să explice care sunt calităţile unui bun conducător. În continuare vom prezenta aceste modele: 1. Modelul trăsăturilor: O primă dihotomie pe care ne-o oferă acest model este următoarea: buni şi mai puţin buni conducători. Modelul se bazează pe o serie de categorii de trăsături pe care trebuie să la aibă un individ pentru a fi un bun lider. a. Caracteristicile fizice asociate prezumtiv unei funcţii de conducere sunt: vârsta, înfăţişarea, sexul, prestanţa, robusteţea etc. b. Dintre aptitudinile psihologice care sunt necesare, dar nu şi suficiente, pentru a îndeplini o funcţie de conducere amintim următoarele: - însuşirile de personalitate: energie, dinamism, spirit de iniţiativă etc. - activităţi complexe care cer: inteligenţă, competenţă, rapiditate perceptivă, siguranţa raţionamentului, flexibilitatea gândirii, uşurinţa de a învăţa etc. - aptitudini specifice: competenţa profesională, fluenţa verbală, senzitivitatea în relaţiile interpersonale etc. 32 - Alte însuşiri: încrederea în sine, ascendenţa sau tendinţa de dominare, gradul de auto-control, extraversiunea c. În relaţia biunivocă funcţie de conducere-însuşiri personale cauza şi efectul îşi schimbă permanent locurile. Modelul situaţional: M. Argile şi B. Little (1972) fac o cercetare vrând să determine în ce măsură trăsăturile personale sunt operante la nivelul comportamentului social. Rezultatele au fost următoarele: „ • 16% din varianţa comportamentului revine însuşirilor de personalitate; • 44% din varianţă este datorată diversităţii situaţionale; • 40% revine interacţiunii persoană-situaţie.” Modelul situaţional arată că activităţile de conducere nu sunt omogene şi că majoritatea grupurilor au mai mulţi lideri care se impun alternativ în raport cu situaţiile concrete în care sunt implicaţi. Cercetările întreprinse în această direcţie conchid că aptitudinea de conducere este omogenă şi unitară în interiorul unor grupuri cu activităţi relativ înrudite. Modelul tranzacţional: Acest model e susţinut de E. Jones, P. Verba, E. Hollander şi A. Neculau şi pune accentul pe interacţiunea lider-grup. Conform acestui model liderul influenţează grupul fiind şi senzitiv în acelaşi timp. Între lider şi subalterni are loc un proces de schimb social. Se reliefează astfel un rol mai activ al subordonaţilor în relaţia de schimb cu liderul şi putem vorbi în acest caz de o relaţie de influenţă bilaterală. În baza acestei teorii, grupul va face anumite propuneri liderului şi va avea anumite aşteptări de la acesta, iar liderul va veni cu oferta personală de însuşiri şi acţiuni. Se va instala astfel o relaţie bilaterală dinamică între lider şi grup şi va avea loc un proces de transfer şi contratransfer de intenţii. După ce se stabileşte o cale de urmat unanim acceptată, liderul poate conduce grupul spre succes, iar subordonaţii îi vor oferi acestuia preţuire, putere şi influenţă. În grup, conform lui E.P. Hollander, liderul va dobândi „creditul de particularism” şi va avea latitudinea de a schimba sau inova, dar va fi sancţionat pentru acţiuni în interes personal. O anumită funcţie poate modela un individ sau un lider care, la rândul său, poate modela postul pe care îl ocupă. Aceste transferuri pot însemna: ” a. adaptarea postului la domeniul personal de calificare (medic, inginer, avocat); b. tendinţa de a utiliza poziţia pentru a satisface motivaţii personale; c. preocuparea de asimilare a prescripţiilor sociale de rol sau refuzul lor; d. opoziţia faţă de prescripţiile sociale cu efecte de frustrare.”

1. În negocierea dintre lider şi grup pot să apară trei situaţii:

„ 1. nepotrivire evidentă între poziţie şi rol - grupul sancţionează, relevă ,decalajul şi invită la echilibru;

2. identificare totală - respectarea cerinţelor, a prescripţiilor, devine scop, valoare finală, ceea ce conduce la rigiditate, stereotipie, incapacitate de adaptare la situaţii noi;
3. individul răspunde cerinţelor funcţiei şi încearcă să le îmbogăţească în conţinut - situaţie care apare cel mai frecvent.”

 Conform acestui model avem:

1. o funcţie de conducere cu cerinţele sale;
2. persoana care ocupă această funcţie, persoană care vine cu o ofertă proprie;
3. grupul.

Grupul va lansa un set de aşteptări pe care liderul va încerca să le satisfacă şi să confirme încrederea acordată. În timp se va constitui o unitate compusă din cerinţele grupului şi oferta indivizilor cu funcţii de conducere, care va face să funcţioneze acest sistem în baza ţelurilor comune. Astfel liderul va oferi grupului un model, va aduce noul, va schimba tipare, adaptând permanent grupul la prezent şi îndreptându-l spre viitor. Se va crea astfel un circuit dinamic şi complex. Selecţia psihologică a personalului de conducere. Persoanele care conduc sunt denumite în general cadre de conducere. Conform lui F. Dozol : „prin cadre înţelegem persoanele cu funcţii de îndrumare şi conducere asupra unui personal subordonat sau cu funcţii care cer punerea în valoare a unor tehnicităţi ce lasă celui interesat o margine de iniţiative şi responsabilităţi.”34 Pentru selecţia unei persoane în vederea ocupării unei funcţii avem nevoie de: 1. Date biografice; 2. Culegerea de informaţii - teste care măsoară capacităţile intelectuale şi însuşirile de personalitate; 3. C.V.-uri cu format tipizat pentru a putea compara datele. Datele biografice sunt relevante doar pentru primul palier al conducerii. Pentru palierele superioare se foloseşte interviul. „Cadrele” sunt alese în general dintre persoanele cu studii superioare. Toate evaluările pe care le folosim au drept scop crearea unui profil care să cuprindă atât aptitudini intelectuale cât şi însuşiri de personalitate. 34I., Radu, P., Iluţ, L.,Matei, Psihologie socială, Editura Exe S.R.L., Cluj-Napoca, 1994 , p. 171. 35 Pentru evaluarea capacităţilor intelectuale sunt folosite: a. Matrici progresive standard - testul Raven; b. Testul Domino - D48. Pentru evaluarea însuşirilor de personalitate sunt folosite: inventare de personalitate, teste proiective, teste situaţionale de grup cum ar fi: a. Inventarul psihologic California (CPI), versiunea prescurtată şi adaptată a M.M.P.I.; b. Testul 16 PF – Cattle; c. Inventarul de temperament Guilford-Zimmermann; d. Chestionarul de personalitate Eysenk; e. Testul de interese Kuder - pentru sondarea motivaţiilor; f. Cele mai utilizate teste proiective sunt: - Testul Rorschach - Testul Holzmann - T.A.T - Testul Rosenzweig - Testul arborelui Alături de aceste probe se folosesc uneori şi aşa-numitele improvizaţii de „role-playing”. Aceste jocuri de rol se derulează în baza anumitor teme cum ar fi: 1. testul contactelor umane - exemplu luarea unui interviu; 2. situaţii implicând teste morale (furtul); 3. reacţia faţă de o critică personală în grup; 4. modul în care e acceptată respingerea unei propuneri proprii; 5. alternanţa autoritate - subordonare în activităţi diferite; 6. conflictul de rol – cum e executat un ordin neplăcut. Toate aceste informaţii sunt culese prin: 36 1. interviuri şi teste situaţionale 2. probe creion-hârtie Comportament şi stil de conducere: După numeroase studii efectuate de către R.Gibb şi E. Hollander au fost desprinse patru caracteristici ale indivizilor cu funcţii de conducere: a. Respectul, consideraţia faţă de subalterni 49,6% b. Iniţiativa organizării şi structurării grupului 33,6% c. Accentul pe producţie 9,8% d. Senzitivitate 7% După cum se poate observa caracteristicile a şi b sunt mai importante însumând 83,2% În funcţie de stilul de conducere B. M. Bass (1972) distinge în funcţie de motivaţie trei orientări ale conduitei liderului: 1. orientare spre sine - cu preponderenţă mai mult spre succesul personal decât spre eficacitate; 2. orientare spre sarcină - cu accent spre eficienţă; 3. orientare spre interacţiune - e preocupat mai mult de relaţiile interpersonale. K. Lewin distinge de asemenea, trei stiluri de conducere: 1. stilul autoritar 2. stilul democratic 3. stilul laissez-faire J. Faverge (1976) distinge 3 caracteristici ale liderului democratic: 1. senzitivitatea - presupune perceperea sentimentelor, temelor şi nevoilor grupului; 2. permisivitatea – presupune acordarea fiecăruia a dreptului de a se exprima fără a fi sancţionat; 37 3. non - directivitatea – presupune acceptarea părerilor, reformularea lor etc. Conform lui D. Chalvin există 5 tipuri de lideri împreună cu contrarele lor care au la bază spiritul de angajare personală şi cel de colaborare: ” 1. organizatorul: stabileşte relaţii ierarhice corecte; acordă suficientă autonomie subalternilor; nu se lasă influenţat de ei; varianta ineficientă e birocratul. 2. participativul: colaborează strâns cu subalternii, îi influenţează şi se lasă influenţat; varianta ineficientă e paternalistul, demagogul. 3. Întreprinzătorul: influenţează nemijlocit pe fiecare subaltern determinându-l să obţină rezultate optime; îşi afirmă deliberat autoritatea; varianta ineficientă e tehnocratul şi autocratul. 4. realistul: dă dispoziţii şi asigură condiţiile pentru aplicarea lor; consultă subalternii şi îi lasă să-şi rezolve singuri problemele interpersonale; varianta ineficientă e oportunistul. 5. maximistul: îi influenţează şi îi incită pe subalterni cu scopul ca aceştia să se interinfluenţeze reciproc la maximum; cere prezentarea deschisă a conflicte-lor în vederea soluţionării lor; varianta ineficientă e utopistul modernist.” 35 Teme: 1. Descrieţi modelul trăsăturilor. 2. Descrieţi modelul tranzacţional. 3. Care sunt cele mai utilizate teste proiective de personalitate? 4. Care sunt stilurile de conducere după K. Lewin? 5. Descrieţi cele cinci tipuri de lideri după D. Chalvin? Bibliografie: Radu, I., Iluţ, P., Matei, L., Psihologie socială, Editura Exe S.R.L., Cluj-Napoca, 1994. 35apud I.,Radu, P., Iluţ, L.,Matei, Psihologie socială, Editura Exe S.R.L., Cluj-Napoca, 1994, p. 181. 38 Manipularea Obiective:  Analiza fenomenului manipulării.  Analiza principalelor tehnici de manipulare. Noţiuni cheie: manipulare, psihoză în masă, dezumanizare, dezindividualizare, anomia, spălarea creierului, confuzie emoţională. Definiţii ale manipulării: „Manipularea reprezintă o tehnică prin intermediul căreia se direcţionează opinia publică într-un anumit sens dorit şi bine precizat, folosindu-se pentru aceasta diferite forme de comunicare, tipuri de acţiuni, slogane, imagini, profiluri, precum şi toată gama de mijloace de comunicare în masă.”36 Manipularea reprezintă fenomenul de creare premeditată a unei situaţii sociale cu scopul de a influenţa reacţiile şi comportamentul manipulaţilor în scopul dorit de manipulanţi. Fenomenul contagiunii: reprezintă transmiterea rapidă la nivelul mulţimilor a emoţiilor şi manifestărilor de comportament. Individul aflat într-o situaţie ambiguă încearcă să se adapteze reacţiilor celorlalţi. Existenţa unei singure surse de informare amplifică la maximum efectele manipulării. O astfel de situaţie poate da naştere chiar la aşa-numitul fenomen de psihoză în masă. Manipularea face apel şi la latura afectiv-emoţională a individului şi la cele mai profunde sentimente umane (copii, bătrâni etc.) 36Flaviu Călin, Rus, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, p. 37. 39 Există tehnici de manipulare cu efecte imediate şi cu efecte cu bătaie lungă în timp. Există, de asemenea, şi anumite teoreme ale comunicării verificate empiric ca de exemplu: „ cel care ţi-a făcut odată o favoare este mult mai disponibil să te ajute din nou decât acela care îţi este obligat.” Un fenomen deosebit de important folosit în manipulare este cel al dezumanizării. Acesta înseamnă actul de a percepe victimele ca fiinţe non-umane. Dezumanizarea slăbeşte sentimentul de respingere instinctivă a violenţei şi facilitează escalada actelor de agresiune, sub diferite forme. În funcţie de efectul şi amplitudinea modificărilor comportamentale avem: 1. manipulări mici - care constau în modificări minore ale situaţiei sociale rezultând efecte surprinzătoare şi ample (tehnica „piciorului în uşă”, tehnica „trântitului uşii în faţă”) . 2. manipulări medii - care se referă la modificări importante ale situaţiei sociale ( dezindividualizarea sau pierderea în anonimat) . 3. manipulări mari - care influenţează întreaga cultură în care vieţuieşte individul. Manipulările majore stau la baza răspândirii diferitelor curente de opinii, formează tradiţii şi obiceiuri, conturează mentalităţi, determină curente etc. Şi pot determina chiar şi anomii. Definiţia anomiei Anomia este fenomenul de prăbuşire al unui întreg sistem de valori al unei societăţi. Metode şi instrumente ale manipulării: 1. controlul comunicaţiilor umane - cine controlează prezentul controlează şi viitorul; 2. manipularea mistică - situarea grupului conducător sub o aureolă mistică; 3. cerinţa de puritate – delimitarea strictă bine / rău; 40 4. cultul confesiunii – conducerea subordonată religiei; 5. ştiinţa sacră – crearea unei surse sacre în jurul dogmelor; 6. remodelarea limbajului – limba de lemn; 7. redefinirea limbajului – anularea logicii şi deformarea realităţii; 8. doctrina mai presus de oameni şi invers; 9. delimitarea socială – o parte are drepturi şi o parte nu are nici un drept; 10. aparenţa libertăţii de decizie; 11. crearea de stereotipii dinamice; 12. apariţia în prejma unor persoane foarte populare; 13. inocularea fricii(spaimei) faţă de părăsirea grupului; 14. controlul limbajului şi al gândirii; 15. propagarea de disonanţe cognitive; 16. spălarea creierului – se realizează în trei etape: a. dezgheţarea – distrugerea totală a vechiului element de identitate; b. schimbarea – inocularea noului element de identitate; c. reîngheţarea – fixarea noii personalităţi a individului. 17. mesajele subliminale; 18. exagerarea uşoară a succeselor proprii şi amplificarea insucceselor celorlalţi. Teme: 1. Definiți procesul de manipulare. 2. Ce este anomia? 3. Care sunt tipurile de manipulări pe care le puteți descrie în funcție de efectul ți amplitudinea modificărilor comportamentale? Bibliografie: Marga, A., Murețan, M., țtefan, M., F. C., Rus, Luțaț, M., Lazăr, D., Blaban, D., Chereji, Ch. R., Murețan, I., tiine ale Comunicării. Note de curs, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2006. Rus,Flaviu Călin, Introducere în ştiinţa comunicării şi a relaţiilor publice, Editura Institutul European, Iaşi, 2002. 41 Tehnici de manipulare și reacșii de apărare împotriva acesteia Obiective:  Analiza principalelor tehnici de manipulare.  Prezentarea principalelor reacții de apărare împotriva manipulării. Noșiuni cheie: control,normalitate, similaritate,competenă,confuzie cognitivă. Toate metodele şi instrumentele de manipulare au drept scop obţinerea controlului. Alături de metode sunt cunoscute şi mai multe tehnici de manipulare. Dintre acestea amintim: 1. Observarea normalităţii aparente: se creează doar o aparenţă a normalităţii, care e de fapt un paravan, o imagine după care să nu se poată trece. 2. Sesizarea falsei similarităţi: manipulatorul devine cel mai bun prieten al victimei, îi captează afecţiunea şi respectul putând astfel s-o influenţeze pe aceasta mult mai eficient. 3. Identificarea competenţei aparente: pe cei din jur îi impresionează competen-ţa, încrederea şi siguranţa de sine. 4. Sesizarea confuziei cognitive: se apelează la analogii false, la distorsiuni semantice, la etichetări retorice formându-se astfel o lume iluzorie. 5. Sesizarea confuziei emoţionale: cel mai puternic instrument de manipulare a individului este apelul la sentimentele sale. Se trece de la barierele raţiunii la emoţiile sale. Prin această tehnică se speculează sursele de teamă, se induce un sentiment de vinovăţie, se află interesele intime mai puţin vizibile, se evită cu tact bunăvoinţa din partea adversă etc. 6. Jocul de-a alegerea: după ce individul alege ceea ce dorim, îl convingem că a făcut bine şi astfel acesta îi va convinge şi pe alţi indivizi să facă la fel.