La nivelul sistemului de autorităţi care compun statul sau puterea de stat, se evidenţiază trei componente distincte - corespunzătoare funcţiilor (formelor) fundamentale de activitate[1] care contribuie în mod specific la realizarea ei - puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, exercitând funcţiile respective.
În acest sens, puterea legislativă (parlamentul) este chemată să adopte legile, puterea executivă (administraţia publică) trebuie să le aplice, iar puterea judecătorească (justiţia) va soluţiona cazurile de încălcare a lor, determinând răspunderea juridică a celor vinovaţi.
La rândul ei, puterea executivă este constituită dintr-o categorie distinctă de autorităţi publice, respectiv administraţia publică de stat formată la nivel naţional din: guvern, autoritate supremă a întregului executiv, având atribuţii generale în materie administrativă; ministere şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate - dintre care majoritatea sunt în subordinea guvernului cu o sferă limitată de acţiune, şi la nivel local sau teritorial, formată din: prefecţi, reprezentanţi ai guvernului în teritoriu; serviciile publice deconcentrate aparţinând autorităţilor centrale de specialitate ale administraţiei publice cu acţiune limitată în sectoare, precum finanţe, învăţământ, sănătate, etc.; consilii locale şi cele judeţene, autorităţi autonome reprezentative ale colectivităţilor locale; primari, autorităţi executive ale administraţiei publice locale.
Raportul dintre „administraţia de stat", ca autoritate publică, şi „activitatea executivă" în sens funcţional, relevă faptul că sfera autorităţilor nu corespunde în întregime cu sfera acţiunilor administrative, aceasta din urmă având o extindere mult mai largă deoarece activităţile executivă sau administrativă înfăptuiesc - ca necesitate funcţională - în subsidiar, şi alte categorii de autorităţi ale statului (publice), cum sunt birourile camerelor parlamentare şi aparatul parlamentului, conducerile instanţelor judecătoreşti, mai ales în vederea bunei realizări a activităţilor principale şi a funcţionării corespunzătoare, fără ca ele să aparţină, prin aceasta, sistemului de autorităţi ale administraţiei publice.
Noţiunea de „administraţie" este utilizată şi pentru a desemna o ramură a cercetării ştiinţifice sau o disciplină didactică având ca obiect fenomenul administrativ aşa cum este cazul „ştiinţei administraţiei", a „ştiinţelor administrative" ori, pur şi simplu, „administraţie publică" [2].
Menţionez faptul că noţiunile de „administraţie", „administrare", „administrativ" au accepţiuni dintre cele mai diferite în limbajul cotidian[3], juridic, administrativ şi continuând cu dreptul familiei, dreptul muncii, financiar, civil, comercial, penal, etc.
Având toate aceste elemente, administraţia publică poate fi definită ca acea categorie a autorităţilor de stat constituită în temeiul aceleiaşi funcţii (forme) fundamentale de activitate executivă, pe care o înfăptuiesc şi prin care se realizează, în mod specific, puterea publică.
La rândul ei, activitatea executivă se poate defini ca reprezentând acea funcţie (formă) fundamentală de activitate ce realizează în mod specific puterea de stat şi care constă din punerea în executare sau în aplicare a prevederilor cuprinse în legi şi în alte acte juridice emise în temeiul acestora înfăptuită, de regulă, de o altă categorie distinctă a autorităţilor publice.
Noţiunea de administraţie publică este importantă deoarece sub aspect organic sistemul administrativ este cel ce înfăptuieşte, în principal, activitatea executivă a statului, iar sub aspect funcţional actul decizional administrativ reprezintă cea mai importantă formă concretă prin care se manifestă autoritatea acestui sistem.
Administraţia publică are următoarele caracteristici generale[4]:
- reprezintă un sistem unitar ce reuneşte în cadrul ei, în baza relaţiilor juridice (dintre care unele sunt ierarhice), autorităţi, aflate pe diferite nivele ale organizării administrative, conduse de guvern;
- activitatea executivă îndeplinită de ea este constituită din acţiuni de prescriere sau de dispoziţie constituite din reglementări şi acţiuni de prestaţie, declanşate din oficiu sau la cerere, vizând activitatea concretă de aplicare a legii în situaţii şi asupra unor subiecte strict determinate (de exemplu: stabilirea şi încasarea impozitelor, sancţionarea contravenienţilor, emiterea autorizaţiilor de diverse feluri, şcolarizarea elevilor, etc.);
- administraţia este structurată funcţional şi teritorial, fiind alcătuită din autorităţi publice şi instituţii publice ce dispun de stabilitate instituţională şi continuitate funcţională necesare îndeplinirii sarcinilor de durată şi de moment care le revin; activitatea executivă este formalistă întrucât se realizează cu respectarea anumitor proceduri - sub sancţiunea nevalabilităţii acţiunilor săvârşite cu încălcarea regulilor ce le guvernează - şi, în cea mai mare parte a ei, este şi juridică prin efectele produse, adică prin drepturile şi obligaţiile rezultate.
[1] T. Draganu, „Drept constituţional şi instituţii politice", Editura Lumina Lex, vol. 1, Bucureşti, 1998, p. 213-215
[2] Santai, I., „Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei", Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2000. p. 5.
[3] Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 12.
[4] Alexandra, I., „Drept administrativ", Editura Omnia, Braşov, 1999, p. 34-40.