Pin It

Raporturile dintre autorităţile centrale şi cele locale, caracterizate prin grade diferite de dependenţă faţă de centru, pe baza principiilor care domină organizarea administraţiei publice, impun cu stringenţă exercitarea unor forme ale controlului administrativ adecvate, menite a asigura funcţionalitatea administraţiei publice în limitele legii.

Exercitarea formei controlului administrativ[1] este o consecinţă a regimului administrativ asupra căruia statul optează în organizarea administraţiei publice, pe care o include în conţinutul său.

Organizarea centralizată a administraţiei publice reprezintă sistemul administrativ în cadrul căruia exercitarea atribuţiilor de către autorităţile administrative este supusă, direct sau indirect, puterii ierarhice a autorităţii executive. Acesta presupune un control prealabil asupra activităţii autorităţilor locale, un control posterior, în cadrul căruia se poate recurge la suspendarea, anularea sau reformarea actelor autorităţilor subordonate, fie pe motive de oportunitate, fie pe motive de ilegalitate.

În contextul deconcentrării administrative, deşi autorităţilor locale li se încredinţează puterea de decizie, un asemenea control administrativ păstrează caracteristicile unui sistem centralizat, menţinându-se controlul autorităţilor ierarhic superioare, în virtutea dependenţei ierarhice a organelor locale ale administraţiei publice faţă de cele centrale. În acest caz, autoritatea deconcentrată rămâne supusă superiorului ierarhic şi controlului său.

Fiind cu precădere un control de legalitate, controlul administrativ al colectivităţilor locale trebuie să aibă în vedere respectarea proporţionalităţii intervenţiei autorităţii de control în raport cu importanţa intereselor pe care aceasta înţelege să le ocrotească.

Necesitatea adaptării şi corelării controlului administrativ al statului cu principiul autonomiei locale este reflectată şi în convenţiile internaţionale în materie, punându-se accentul pe respectarea proporţionalităţii intervenţiei autorităţii de control în raport cu importanţa intereselor pe care aceasta înţelege să le ocrotească.

Carta Europeană a Autonomiei Locale[2] adoptată la nivelul Consiliului Europei, abandonează concepţia clasică a tutelei administrative,  înlocuind-o cu o nouă formă de control administrativ asupra acţiunii colectivităţii locale, reglementat expres prin lege.

Acest control este un control de legalitate, inclusiv cu referire la respectarea principiilor constituţionale, ce se exercită de regulă posterior emiterii actului administrativ, ceea ce îl distinge de instituţia tutelei administrative.

 

[1] Abandonarea concepţiei clasice a tutelei administrative şi înlocuirea ei cu cea de control administrativ asupra acţiunii colectivităţilor locale, este prevăzută în Carta Europeană a autonomiei locale, care statuează această nouă formă a controlului şi care trebuie reglementată în cadrul legislaţiilor naţionale, numai prin lege sau prin Constituţie.

 

[2] România a semnat Carta europeană a autonomiei locale în 4 octombrie 1994, dar a ratificat-o de abia în 1997