Pentru răspunderea juridică a funcţionarilor publici din România, sediul actual al materiei îl reprezintă articolele 70-79 din Legea nr.188/1999, cu modificările şi completările aduse de Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
Specificul răspunderii juridice a funcţionarilor publici este dat de circumstanţierea locului, timpului şi modului de săvârşire a faptului ilicit, dar şi de calificarea subiectului - activ din punct de vedere al săvârşirii faptei şi pasiv din punct de vedere al răspunderii juridice - căruia i se cere să aibă calitatea de funcţionar public. Astfel, vor fi considerate fapte care atrag răspunderea juridică a funcţionarilor publici doar acele fapte ilicite care îndeplinesc cumulativ condiţiile:
- sunt fapte care intră în sfera ilicitului : disciplinar, contravenţional, penal sau civil, fiind prevăzute în legislaţia specifică;
- sunt săvârşite cu vinovăţie (intenţie sau culpă);
- sunt generatoare de prejudicii;
- între săvârşirea faptei şi producerea prejudiciului există o legătură de cauzalitate;
- subiectul activ al faptului ilicit, subiect pasiv al răspunderii juridice, trebuie să aibă calitatea de funcţionar public, deci un subiect calificat;
- faptul ilicit, izvor al răspunderii juridice, este săvârşit în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile de serviciu.
În perioada interbelică, în literatura de specialitate se făcea distincţie între greşelile de serviciu – care deşi sunt fapte realizate cu intenţia de a îndeplinii sarcinile de serviciu produc un prejudiciu particularului, de exemplu rătăcirea unei petiţii sau îndreptarea ei spre o instituţie sau autoritate necompetentă şi greşeli personale de serviciu – care sunt săvârşite cu intenţia evidentă de a produce un prejudiciu, de a nu îşi îndeplini atribuţiile de serviciu în condiţii normale, de exemplu reţinerea nejustificată sau chiar distrugerea unei cereri depuse de petiţionar cu intenţia ca aceasta să nu fie rezolvată. Această distincţie putea fi avută în vedere la individualizarea sancţiunii juridice, dar, nemaifiind prevăzută în legislaţia actuală, nu interesează decât sub aspect teoretic, pentru că acolo unde legea nu distinge nici noi nu putem distinge.
Activitatea funcţionarului public se desfăşoară, fără îndoială, în cadrul unor norme juridice care presupun o anumită disciplină, conduită, responsabilitate şi garanţii bine reglementate. Nu există o valoare mai importantă, pentru un funcţionar public responsabil, decât îndeplinirea cu bună credinţă şi bună înţelegere a sarcinilor care derivă din atributele funcţiei sale, precum şi continua preocupare pentru perfecţionarea activităţii, pentru sporirea eficacităţii şi eficienţei muncii sale.
Fenomenul de disciplină se referă la ansamblul regulilor de purtare impuse tuturor membrilor unei colectivităţi faţă de dispoziţiile sau cerinţele formulate de factorii de conducere pentru bunul mers al acelei colectivităţi umane. De asemenea, disciplina vizează totalitatea regulilor de comportare şi de ordine obligatorii pentru membrii unei colectivităţi.
Numeroşi analişti şi autori au susţinut faptul că responsabilitatea funcţionarilor şi răspunderea juridică a funcţionarului public reprezintă cheile de bază ale bunei funcţionări a unui serviciu public şi, în final, a întregii administraţii publice. Majoritatea acestora sunt de acord cu faptul că răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici este o componentă încadrată într-una dintre formele răspunderii administrative, urmare încălcării normelor dreptului administrativ. Spre exemplu, profesorul Antonie Iorgovan se referă la noţiunile de abateri administrativ-disciplinare şi abateri administrativ-contravenţionale, iar profesorul V.I Prisăcaru arată că, pentru a ne afla în prezenţa unei abateri administrative, este necesar ca ea să se regăsească într-un act normativ, iar actul normativ trebuie să reglementeze:
- obligaţia ce revine funcţionarului public şi/sau serviciului public administrativ;
- sancţiunea aplicabilă celui ce încalcă obligaţia din actul normativ;
- organul competent să constate abaterea şi să aplice sancţiunea administrativă;
- căile de atac şi organele competente a soluţiona cererile celor care se consideră neîndreptăţiţi de sancţiunile aplicate.