Pin It

Conform Constituţiei României, conducerea generală a administraţiei publice este încredinţată Guvernului care, împreună cu Preşedintele României, constituie autorităţile puterii executive, prin atribuţiile proprii îndeplinind însă şi activităţi de ordin administrativ. În noua reglementare constituţională, administraţia publică nu mai este considerată un element structural al executivului, ci reprezintă „ un corp profesional destinat realizării permanente a serviciilor şi ordinii publice, aşezat sub autoritatea puterii executive, în special a Guvernului”[1].

         Ca activitate, administraţia se realizează prin prescripţii şi prin prestaţii, prin acte juridice sau prin fapte materiale, pe întreg teritoriu sau pe anumite zone ale statului. Construcţia teritorială a administraţiei se raportează la colectivitatea socială organizată politic, deci organizată în cadrul statului. Solicitările colectivităţii naţionale cauzează implementarea unor organe menite a acţiona în raport cu interesul obştesc, care să aibă, tocmai datorită acestei determinări, un punct central de acţiune, dar care să fie capabile şi a se disemina funcţie de necesităţile îndeplinirii sarcinilor general-trasate şi la nivel teritorial. (Astfel, bunăoară, Ministerul de Interne, cu responsabilitatea de a asigura ordinea publică pentru întreaga colectivitate privită la nivel naţional, are dispuse în teritoriu structuri organizatorice care nu sunt altceva decât organe exterioare ale organului central). Această conduită va defini structura teritorială a administraţiei publice.

Privită dintr-un unghi exclusiv formal, administraţia” se prezintă ca o prestaţie”[2]. Potrivit reglementărilor legale, aceste îndatoriri ale administraţiei urmează a fi încredinţate unui corp administrativ unic, fără vreo distincţie între sarcinile ce revin administraţiei per ansamblu sau mai multor corpuri diferite, compuse din organe specializate funcţional, fiecare axat pe un anume sector de activitate. Dificultatea ar consta aşadar în distribuirea sarcinilor administraţiei funcţie de sistem de unitate funcţională sau de diviziune funcţională (ramuri, domenii de activitate)ale administraţiei publice.

         Structura funcţională a administraţiei este circumscrisă de diviziunea ori indiviziunea sarcinilor acesteia sau repartizarea diferitelor atribuţiuni ale administraţiei între organe distincte.

Din punct de vedere calitativ, structura funcţională a administraţiei presupune determinarea sferei de competenţă materială, a sectorului de activitate a fiecărui organ al administraţiei, iar din punct de vedere cantitativ, ea înseamnă suma organelor administraţiei publice specializate în diferite domenii de activitate.

 Problema structurii funcţionale a administraţiei se pune atât pe plan central, deci la nivelul organelor centrale ale administraţiei, cât şi pe plan local, la nivelul organelor locale ale administraţiei. În sistemul nostru administrativ, sarcinile administraţie publice sunt încredinţate ministerelor şi celorlalte organe centrale ale administraţiei, precum şi unor instituţii şi întreprinderi de interes naţional, iar pe plan local comitetelor executive ale consiliilor populare, organelor de specialitate ale administraţiei locale, precum şi unor instituţii şi întreprinderi de interes local.

         La momentul actual, administraţia publică încetează a mai fi în exclusivitate o administraţie de stat, ea divizându-se în administraţie de stat şi administraţie locală.

         La rândul său, după modalitatea de implantare a autorităţilor administraţiei publice de stat, administraţia de stat poate fi centrală sau teritorială. Funcţie de gradul de extensie a atribuţiilor exercitate, administraţia publică se clasifică în administraţie publică generală şi administraţie publică specializată.[3]

         #1.Administraţia publică de stat centrală grupează autorităţile puterii executive( Guvernul şi Preşedintele României), însă în care aceste autorităţi exercită atribuţii administrative şi din administraţia publică centrală de specialitate. Administraţia publică centrală de specialitate se compune din administraţia ministerială(în cadrul căreia se includ ministerele, organizate potrivit legii) şi din administraţia extraministerială (cuprinzând alte organe de specialitate ale administraţiei publice, organizate în subordinea Guvernului sau ca autorităţi administrative autonome).

         #2.Administraţia teritorială de stat indică autorităţile desconcentrate ale administraţiei publice de stat în unităţile administrativ-teritoriale. Printre acestea se situează toate extensiunile teritoriale ale organelor centrale ale administraţiei centrale de stat, inclusiv prefectul. Deşi, potrivit reglementărilor constituţionale, instituţia prefectului este dezbătută în Capitolul V, dedicat administraţiei publice locale, din raţiuni de plasament teritorial, aceasta nu alternează în nici un fel natura statală a acestei funcţii ori apartenenţa sa la administraţia centrală de stat, prefectul fiind reprezentantul Guvernului în teritoriu, însărcinat cu conducerea serviciilor publice descentralizate(desconcentrate în fapt) ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi cu exercitarea atribuţiilor de tutelă administrativă ale tuturor autorităţilor administraţiei locale din judeţe, municipii, oraşe şi comune.

        #3.Administraţia publică locală este compusă, conform legii fundamentale, din autorităţile comunale şi orăşeneşti (primarii şi consiliile locale), din consiliile judeţene şi serviciile publice organizate

în subordinea sau sub autoritatea acestor autorităţi publice. În lumina noilor prevederi constituţionale, administraţia publică locală încetează a mai fi o administraţie de stat, devenind o structură administrativă care îngăduie colectivităţilor locale să-şi soluţioneze problemele locale prin intermediul unor

autorităţi administrative proprii, însă sub atenta supraveghere a autorităţilor statale centrale.

 

[1] Vida, I., op. cit., p.127

[2] Negoiţă, Al., Ştiinţa administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1977,p.67

[3] Vida, I., op. cit., p.127