Prin proprietate intelectuală se înţelege posesiunea drepturilor asupra creaţiilor umane în domeniile tehnicii, ştiinţei, artei, operelor literare, muzicale etc.
Protecţia şi apărarea acestor drepturi se face diferit în funcţie de domeniul creaţiei, deosebindu-se:
- creaţiile de natură tehnică, incluse în categoria proprietăţii industriale;
- proprietatea intelectuală, cuprinzând creaţiile de natură stiinţifică şi artistică, care fac obiectul drepturilor de autor.
- În conformitate cu Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, obiectul drepturilor de autor îl constituie operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea sau destinaţia lor, cum sunt: scrierile literare, publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, programele de calculator, scrierile ştiinţifice, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, compoziţiile muzicale, operele coregrafice, cinematografice şi audiovizuale, operele de arhitectură, operele de artă plastică, de fotografie, artă monumentală, hărţile etc.
În toate aceste cazuri rezultatul muncii de creaţie este legat nemijlocit de numele autorului ei. Potrivit legii, autorul devine automat titularul unui drept de proprietate intelectuală, dobândind dreptul de exploatare exclusivă a creaţiei sale.
Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice se naşte din momentul creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare.
Dreptul de autor îmbracă întotdeauna două aspecte, cel moral şi cel patrimonial. Dreptul moral - constând în recunoaşterea calităţii de autor al unei opere sau lucrări – este inalienabil şi se transmite prin moştenire pe durată nelimitată. Dreptul patrimonial este cel de exploatare exclusivă şi se referă la dreptul de a autoriza reproducerea, difuzarea, comercializarea creaţiilor intelectuale ce fac obiectul unor drepturi de autor. Acestea sunt limitate ca durată, în funcţie de natura operei.
|
Comentariul ce urmează este legat de unul dintre domeniile cele mai dinamice în proprietatea intelectuală: protecţia programelor de calculator (produse software). Protecţia juridică a creaţiilor din acest domeniu include atât programele de aplicaţii şi sistemele de operare, cât şi manualele şi materialele pregătitoare. Legea nr.8/1996 (cap. IX) impune protejarea programelor originale de calculator prin dreptul de autor, ca operele literare. Acest principiu, ca şi modul de reglementare a protecţiei programelor, este în concordanţă cu Directivele Consiliului Comunităţii Europene privind protecţia juridică a programelor de calculator (nr.91/250 din 1991, respectiv 93/98 din 1998). Conform legii, autorul unui program are dreptul exclusiv de a autoriza reproducerea prin orice mijloc şi orice formă, adaptarea şi comercializarea unui program. Dobândirea acestui drept se naşte din momentul creării programului şi durează pe toată durata vieţii autorului, plus 70 de ani, prin transmitere moştenitorilor. Reproducerea unui program, prin orice mijloace, ca şi punerea la dispoziţia publicului a programului original sau a copiilor acestuia sunt drepturi rezervate autorului. Autorul poate autoriza utilizarea programului prin acordarea unei licenţe de exploatare, fără a transfera drepturile de autor. Referitor la acest aspect, Legea nr.8/1996 reglementează: - prezumţia legală de transmitere a dreptului neexclusiv de utilizare a unui program printr-un contract de utilizare (cesiunea dreptului de utilizare); - prezumţia că utilizatorul nu poate transmite altei persoane dreptul de utilizare a programului. Calitatea de autor al programelor de calculator aparţine creatorului – persoană fizică sau persoană juridică (când contribuţiile personale nu sunt distincte). În ceea ce priveşte drepturile de exploatare a programelor, există similitudini cu drepturile asupra proprietăţii industriale: potrivit legii, în lipsa unei convenţii contrare, drepturile patrimoniale asupra programelor, create de unul sau mai mulţi angajaţi ca atribuţii de serviciu sau după instrucţiunile angajatorului, aparţin acestuia din urmă. |
|
|
|
|
- Un loc aparte în cadrul proprietăţii intelectuale ocupă creaţiile tehnice, denumite generic proprietate industrială. Această categorie înglobează: invenţiile, desenele şi modelele industriale, precum şi toate semnele distinctive care permit identificarea produselor şi diferenţierea lor de alte produse asemănătoare (mărci de fabrică şi de comerţ, denumirile de origine, nume comerciale, embleme, titluri).
Elementele enumerate mai sus pot face obiectul unui titlu de proprietate, care îi conferă titularului exclusivitatea exploatării lui. Acestora li se adaugă inovaţia şi know-how-ul, recunoscute ca obiecte ale proprietăţii industriale, fără a fi însă protejate prin legi speciale.
Spre deosebire de drepturile de proprietate intelectuală, care se atribuie automat autorului, dobândirea unor drepturi asupra proprietăţii industriale se face la cerere, iar autorul soluţiilor nu este întotdeauna şi titularul drepturilor de proprietate.
În cadrul fiecărei ţări protecţia proprietăţii intelectuale este de competenţa unor organe guvernamentale de specialitate şi are la bază legi specifice cu caracter naţional. În ţara noastră acest rol revine:
- Oficiului Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) - pentru creaţiile cu caracter artistic şi ştiinţific;
- Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) – pentru creaţiile cu caracter industrial.
|
Preocupările pentru protecţia proprietăţii intelectuale la nivelul formaţiunilor statale datează de secole. Ca un corolar al diverselor reglementări naţionale apărute în decursul timpului, în anul 1883 este redactată Convenţia de la Paris pentru Protecţia Proprietăţii Industriale, iar în 1886 Convenţia de la Berna privind constituirea Uniunii pentru Protecţia Drepturilor Autorilor asupra Operelor Literare şi Artistice, convenţii la care a aderat şi România. La ora actuală există 15 tratate internaţionale privind proprietatea intelectuală, administrate de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). În afara acestor convenţii, un rol important în realizarea protecţiei proprietăţii intelectuale au acordurile regionale, cum este, de exemplu, la nivel european, Oficiul European de Brevete (OEP). Aderarea României la aceste acorduri, precum şi adoptarea, după 1990, a unor legi de protecţie a proprietăţii intelectuale aliniate la reglementările internaţionale, constituie premise pentru apărarea drepturilor asupra proprietăţii intelectuale şi obţinerea de avantaje economice din exploatarea lor, în interesul creatorilor şi al organizaţiilor economice din România[1]. |
[1] Revista Română de Proprietate Industrială nr. 2/1995, p. 35