Drept

1. Noţiune

Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil – prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat – ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege.

Într-o altă opinie, acţiunea civilă reprezintă totalitatea mijloacelor procesuale organizate de legea procesuală (respectiv: cererea de chemare în judecată, administrarea probelor, mijloacele de apărare, asigurarea dovezilor, căile de atac, executarea silită etc.), pentru protecţia dreptului subiectiv sau a altor interese ce nu se pot realiza decât pe calea justiţiei.

Dreptul la acţiunea în justiţie este doar un element al dreptului subiectiv civil şi care presupune dreptul de a recurge la forţa de constrângere a statului, atunci când dreptul este încălcat. Prin urmare cele două noţiuni nu se confundă. Uneori noţiunea de „acţiune” (mai ales în practica judiciară) este folosită ca fiind sinonimă cu cea de „cerere de chemare în judecată”, deşi sunt noţiuni distincte, cu funcţii diferite, cea de-a doua fiind doar un element al primeia.

2. Elementele acţiunii civile

Principalele elemente ale acţiunii civile în justiţie sunt: a) părţile; b) obiectul; c) cauza.

2.1. Părţile

Acestea sunt: pe de o parte, cea care pretinde ceva, iar pe de altă parte, cea care se opune, care contestă această pretenţie ori care a încălcat un drept.

În procesul civil părţile poartă următoarele denumiri: reclamant (cel care cere) şi pârât (cel chemat în judecată), iar în căile de atac: apelant sau recurent şi intimat.

În faza executării silite, părţile au următoarele calităţi: de creditor şi debitor.

În procedura contestaţiei la executare sau a contestaţiei împotriva desfacerii contractului de muncă, părţile se numesc: contestator şi intimat.

Trebuie subliniat că părţile sunt cele între care s-a legat raportul juridic litigios şi nu reprezentanţii (legali sau convenţionali) ai acestora.

2.2. Obiectul acţiunii civile

Acesta îl constituie întotdeauna protecţia unui anume drept subiectiv sau a unor interese pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie.

Obiectul acţiunii este totodată ceea ce părţile înţeleg să supună judecăţii, ceea ce ele pretind ca instanţa să verifice, să aprecieze, să constate, să judece.

Prin urmare, de regulă, în sens restrâns, obiectul acţiunii civile coincide cu obiectul cererii de chemare în judecată şi este reprezentat de pretenţia concretă a reclamantului: restituirea unei sume de bani, rezilierea unui contract, desfacerea căsătoriei etc.

2.3. Cauza acţiunii civile

Cauza acţiunii civile, de regulă, o reprezintă temeiul juridic al cererii, fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părţi îl valorifică împotriva celeilalte părţi (de exemplu: titlul de proprietate, contractul etc.). Pe de o parte, prin cauza acţiunii civile trebuie înţeles scopul către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă sau care se apără.

De cele mai multe ori, cauza acţiunii civile nu este identică cu cauza cererii de chemare în judecată. De exemplu, în cazul în care se revendică un bun de la o persoană, cauza acţiunii o constituie deţinerea abuzivă a bunului de acea persoană şi voinţa de a face ca această deţinere să înceteze (prin urmare scopul urmărit), iar cauza cererii de chemare în judecată poate fi: contractul, succesiunea, titlul de proprietate etc.

3. Condiţiile exercitării acţiunii civile în justiţie

Pentru exerciţiul acţiunii civile se cere a fi îndeplinite cumulativ patru condiţii: a) afirmarea unui drept; b) existenţa unui interes; c) capacitatea procesuală; d) calitatea procesuală.

3.1. Afirmarea unui drept

O primă condiţie a exercitării acţiunii civile este aceea de a avea (de a afirma existenţa) un drept subiectiv civil care se cere protejat sau a unui interes legitim care nu se poate realiza altfel decât pe calea justiţiei.

Dreptul subiectiv civil afirmat pentru a putea fi exercitat trebuie:

- să fie recunoscut şi ocrotit de lege (să nu fie ilegal, ori să contravină ordinii publice sau bunelor moravuri);

- să fie exercitat cu bună credinţă şi în limitele sale;

- să fie actual.

Dacă reclamantul nu justifică (nu are) un drept subiectiv, cererea sa va fi respinsă.

3.2. Interesul

Interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare. Interesul poate fi material (când se urmăreşte obţinerea unui folos de ordin patrimonial – o sumă de bani, predarea unui bun) sau moral.

Interesul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

- să fie legitim, adică să nu vină în conflict cu legea;

- să fie personal, adică folosul practic să vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe adversarul său;

- să fie născut şi actual.

În cazul în care instanţa constată că acţiunea este lipsită de interes, o va respinge. Trebuie considerate ca lipsite de interes, de exemplu, următoarele forme procedurale de manifestare a acţiunii civile: cererea de apel exercitată de partea care a avut câştig de cauză; excepţia prin care se invocă o nulitate care nu vatămă partea ce o invocă etc.

3.3. Capacitatea procesuală este aplicaţiunea pe plan procesual a capacităţii civile, care poate fi:       - de folosinţă;

         - de exerciţiu.

Capacitatea procesuală de folosinţă este acea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane (fizice sau juridice) de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual, iar capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei de a valorifica singură în justiţie dreptul care-l are, prin exercitarea personală a drepturilor procesuale şi îndeplinirea, la fel, a obligaţiilor procesuale.

Conform art. 42 C.pr.civilă, persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor (ci doar folosinţa), nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate în modalitatea arătată de legile în vigoare.

Reprezentarea intervine în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu şi anume: minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie.

Asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, adică a minorilor între 14 şi 18 ani.

Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă constă în nulitatea absolută a actelor de procedură efectuate.

3.4. Calitatea procesuală

Calitatea procesuală presupune verificarea îndreptăţirii de a figura în acel proces ca reclamant sau pârât.

Are calitate procesuală de reclamant persoana care este şi titular al drepturilor din cadrul raportului juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă).

Are calitate procesuală de pârât (pasivă) persoana care figurează în cadrul raportului juridic dedus judecăţii ca titular al obligaţiilor.

Cu alte cuvinte, pentru a putea exercita acţiunea civilă în justiţie, reclamantul trebuie să aibă şi calitatea de titular al dreptului pretins.

De pildă, A.B. nu poate formula o cerere de divorţ a lui C.D. de soţia sa. Doar C.D. o poate face, el având calitate procesuală activă.

4. Cererea de chemare în judecată

4.1. Consideraţii prealabile

Cererea este mijlocul prin care o persoană solicită concursul instanţelor judecătoreşti în vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor sale legale.

Cererile în procesul civil pot fi:

1. a) cereri introductive de instanţă (principale) cele prin care se declanşează procesul civil (sau „cererile de chemare în judecată”).
2. b) cereri incidente – cele care se fac în cursul unui proces deja deschis şi care pot proveni fie de la reclamant (cereri adiţionale sau modificatoare), fie de la pârât (întâmpinare, cerere neconvenţională), fie de la alţi participanţi sau terţe persoane.

4.2. Conţinutul cererii de chemare în judecată

Conţinutul cererii de chemare în judecată este prevăzut în dispoziţiile art. 112 C.proc.civilă.

Astfel, aceasta trebuie să cuprindă:

1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
2. numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;
3. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă.

Pentru identificarea imobilelor se va arăta comuna şi judeţul, strada şi numărul, iar, în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul topografic;

4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;
5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

Când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt, mai mult câte o copie de pe fiecare înscris, pentru instanţă; copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cu originalul;

Se va putea depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor la pricină, rămânând ca instanţa să dispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime.

Dacă înscrisurile sunt scrise în limbă străină sau cu litere vechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte.

Când reclamantul voieşte să-şi dovedească cererea sau vreunul din capetele cererii sale, prin interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia.

Când se va cere dovada cu martori, se va arăta şi locuinţa martorilor.

6. semnătura.

Potrivit art. 113 al. 1 C.pr.civ., la cererea de chemare în judecată se vor depune atâtea copii după cerere câţi pârâţi sunt.

Cererea de chemare în judecată are următoarele caractere: a) este un act de procedură; b) reprezintă o manifestare de voinţă; c) pune în mişcare acţiunea civilă (declanşează procesul civil).

Prin cererea de chemare în judecată, pârâtul poate avea mai multe pretenţii (solicitări, cereri). Fiecare cerere poartă denumirea de capăt de cerere, una dintre ele fiind întotdeauna principală, iar celelalte secundare. De exemplu, într-un proces de divorţ reclamantul poate solicita prin cererea de chemare în judecată: a) desfacerea căsătoriei; b) încredinţarea copilului minor; c) revenirea la numele purtat înainte căsătoriei; d) partajul bunurilor comune; e) obligarea pârâtului la plata unei pensii faţă de copilul ce-i va fi încredinţat; f) cheltuieli de judecată. Fiecare dintre aceste solicitări constituie un „capăt de cerere” distinct, „desfacerea căsătoriei” fiind cererea principală.

4.3. Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare în judecată, urmărind să se apere faţă de pretenţiile reclamantului. Potrivit art. 115 C.pr.civ., întâmpinarea trebuie să cuprindă: a) excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului; b) răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii reclamantului; c) dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere; d) semnătura.

De regulă, întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

Întâmpinarea trebuie depusă în atâtea exemplare câţi reclamanţi sunt plus unul pentru instanţă.

4.4. Cererea reconvenţională

În procesul civil, pârâtul nu adoptă întotdeauna o poziţie procesuală de apărare, defensivă, ci poate avea şi o atitudine agresivă, ridicând pretenţii proprii împotriva reclamantului.

Cererea reconvenţională este deci cererea prin care pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului. Cererea reconvenţională trebuie să întrunească aceleaşi condiţii prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată. Această cerere trebuie depusă de pârât odată cu întâmpinarea.

5. Scurte consideraţii privitoare la procesul civil

Procesul civil parcurge, ca regulă, două mari faze: a) judecata; b) executarea silită.

Prima fază (de judecată) cunoaşte de obicei mai multe momente:

- judecată în fond în faţa primei instanţe;

- judecată în apel;

- judecată în recurs.

De regulă, împotriva unei hotărâri judecătoreşti civile se pot exercita două căi de atac ordinare: apelul şi recursul, care se judecă de instanţe de judecată superioare celei ce a pronunţat hotărârea criticată. Pentru anumite tipuri de cauze legea a prevăzut doar o singură cale de atac ordinară şi anume recursul (de pildă: hotărârea prin care instanţa a soluţionat o cerere de majorare a unei pensii de întreţinere se atacă doar în recurs).

Apelul sau recursul trebuie declarate de partea interesată în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Declaraţia de apel/recurs se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Regulile procesual civile se aplică atât în materia soluţionării cauzelor civile, cât şi a celor de dreptul familiei, dreptul muncii ori drept comercial, cu unele mici derogări prevăzute expres de lege. De pildă, pentru soluţionarea cauzelor în materie comercială, pe lângă regulile procesual civile obişnuite, Codul de procedură civilă prevede reguli speciale în art. 720¹ – art. 720¹⁰, dintre acestea cea mai importantă fiind aceea care impune, anterior sesizării instanţei, ca părţile litigante dintr-un raport comercial patrimonial să recurgă la o procedură prealabilă în cadrul căreia să încerce soluţionarea litigiului prin conciliere directă; numai în ipoteza eşuării concilierii, reclamantul s-ar putea adresa instanţei.