Norma juridică este edictată în scopul aplicării ei. Aplicarea normei juridice comportă trei dimensiuni: timpul, spaţiul şi persoana.
- Acţiunea normei juridice în timp
O normă juridică produce efecte juridice în intervalul de timp în care este în vigoare. Prin urmare, normele de drept se aplică din momentul intrării în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare.
*Intrarea în vigoare a normei. Norma juridică, inclusă în actele normative, intră în vigoare, de regulă, la trei zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, în afara cazurilor când în cuprinsul ei se specifică o altă dată. De exemplu, „Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale” a intrat în vigoare la 30 zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial. În acest ultim caz, se dă o mai mare posibilitate a cunoaşterii legii de către specialişti şi de marele public.
De la data intrării în vigoare se consideră că legea este cunoscută de toţi cetăţenii şi se aplică principiul: „nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii”. Această regulă se explică prin aceea că obligativitatea legii ar fi pusă sub semnul îndoielii dacă s-ar accepta scuza ignoranţei. Acţionează în această privinţă o prezumţie (presupunere) absolută a cunoaşterii legii, prezumţie ce nu poate fi răsturnată prin dovada contrarie.
*Caracterul normei. Un aspect important la care se referă aplicarea normei în timp este cel cu privire la perioada în care norma are dreptul să acţioneze din momentul intrării ei în vigoare. Cu alte cuvinte, problema este dacă norma se aplică în viitor sau în trecut.
Dacă se aplică numai în viitor, unor raporturi care se vor forma după intrarea ei în vigoare, norma este activă. Dacă se aplică unor fapte petrecute înaintea apariţiei ei, norma este retroactivă. Dacă se aplică unor fapte săvârşite cât timp norma juridică era în vigoare, dar soluţionate ulterior ieşirii ei din vigoare, atunci norma ultraactivează.
Codul civil, la art. 1 arată: „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”. Principiul este consfinţit şi de Constituţie în art. 15 alin. 2, sub forma „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Aceasta presupune că dacă de la momentul comiterii faptei penale, de exemplu, şi până la judecarea definitivă a acesteia, s-au succedat, în aceeaşi materie, mai multe legi, făptuitorului i se aplică cea mai favorabilă dintre ele.
Excepţii de principiul neretroactivităţii normei juridice:
- a) normele juridice cu caracter interpretativ: întrucât acestea interpretează norme juridice preexistente; făcând corp comun cu normele juridice interpretate, este firesc ca ele să fie retroactive.
- b) normele juridice care prevăd dezincriminarea unor fapte sau sunt mai favorabile făptuitorului.
*Ieşirea din vigoare a normei. Încetarea activităţii normelor juridice are loc prin trei modalităţi: abrogarea, perimarea sau ajungerea la termen.
Abrogarea. Momentul ieşirii normei din acţiune nu este precizat, de regulă, în lege. Norma rămâne în vigoare până când este abrogată de alt act normativ de acelaşi grad sau cu un grad superior. Abrogarea este scoaterea din vigoare a unei norme juridice, a unei legi în general, ceea ce atrage după sine încetarea aplicării acesteia. Abrogarea poate fi expresă sau tacită. La rândul ei, abrogarea expresă poate fi directă, când legea nouă prevede care lege veche se abrogă (se menţionează: la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă legea...), sau indirectă, când legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi. Abrogarea poate fi şi tacită (implicită), în cazul în care legea nouă reglementează astfel o anumită situaţie când este evident că legea anterioară este abrogată.
Perimarea legii. O lege îşi poate înceta aplicarea şi prin căderea ei în desuetudine (perimare), adică prin schimbarea radicală a realităţilor din viaţa politică şi economico-socială a unei ţări. Evident, unele norme juridice apărute înainte de evenimentele din Decembrie 1989 nu se mai aplică în ţara noastră, chiar dacă ele nu au fost abrogate expres (deşi formal sunt în vigoare, „de facto” nu mai sunt).
Există şi legi temporare, adică elaborate pe un anumit termen. În acest caz, îndeplinirea termenului o scoate din vigoare (de exemplu, o lege care ocroteşte o zonă geografică afectată de calamitate).
*Schimbarea unei legi. În acest context apare o problemă, şi anume: cum se procedează când se impune schimbarea unei legi: se emite o lege complet nouă care să abroge legea veche sau se elaborează o lege parţial modificată? Aprecierea procedeului de schimbare a legii o face organul legislativ. Dacă legea veche se schimbă radical, ea se abrogă în întregime. Dacă sunt necesare doar anumite schimbări, se elaborează o lege de modificare care va face corp comun cu legea veche. Ulterior, legea se republică cu includerea modificărilor.
Aplicabilitatea unei norme juridice poate fi, uneori, suspendată pe un termen determinat, printr-o altă normă juridică ulterioară.
- Acţiunea normei juridice în spaţiu şi asupra persoanei
Principiul teritorialităţii
Potrivit suveranităţii statului, acţiunea normelor juridice ale unui stat se extinde asupra întregului său teritoriu cu excluderea, de regulă, a aplicării normelor altor state. Este principiul teritorialităţii.
Principiul menţionat are, datorită complexităţii relaţiilor internaţionale, unele derogări (excepţii). Astfel, pe de o parte, normele nu se aplică pe teritoriul statului respectiv asupra anumitor persoane străine şi a bunurilor lor (cum ar fi asupra personalului diplomatic). Pe de altă parte, normele se aplică şi pe teritoriul altui stat, în anumite limite, consimţite de statele respective prin acorduri bilaterale sau internaţionale. În aceste cazuri, norma are efect extrateritorial, adică urmăreşte pe cetăţenii ţării respective, chiar dacă locuiesc în străinătate.
Conflictul de legi sub aspect teritorial
Extinderea raporturilor civile şi comerciale în plan internaţional a dat naştere, în mod firesc, unui proces de întâlnire a reglementărilor naţionale ale diferitelor ţări şi unor inevitabile conflicte de legi. Dreptul internaţional privat se ocupă pe larg de aceste probleme. De la principiul teritorialităţii pot fi excepţii. Art. 11 din „Legea 105/1992 privind reglementarea raporturilor juridice de drept internaţional privat” stipulează, de pildă, că „starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională”.
În general, regimul juridic aplicat străinilor se poate împărţi în trei grupe: regimul naţional, regimul special şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străini a aceloraşi drepturi de care se bucură propriii săi cetăţeni. Străinii însă nu au drepturi politice şi nu pot ocupa funcţii publice.
Regimul special constă în acordarea, pentru străini, a unor drepturi nominalizate în acordurile internaţionale sau în legislaţii naţionale.
Clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în acorduri bilaterale, în temeiul căruia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat. Clauza are o natură contractuală, ea neexistând în lipsa convenţiei dintre părţi. Insistenţa statelor de a obţine clauza în raporturile cu statele dezvoltate este explicabilă, având în vedere faptul că acordarea clauzei implică înlăturarea discriminărilor, favorizând relaţiile politice şi economice (S.U.A. acţionează, îndeosebi, pe baza principiului menţionat).