Încheierea contractelor presupune să analizăm atât condiţiile esenţiale ale validării contractelor, cât şi mecanismul realizării acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale la încheierea contractelor.
4.1. Condiţiile validării contractelor
Codul civil arată că pentru validarea contractelor trebuie îndeplinite următoarele patru condiţii: capacitatea părţilor; consimţământul valabil al părţii care se obligă; un obiect determinat; o cauză licită.
Elementele sau condiţiile menţionate concretizează aptitudinea de a manifesta voinţa de a contracta, de a obţine obligarea partenerului şi de a realiza un anumit scop.
Contractele solemne impun, pentru formarea lor valabilă, respectarea unor condiţii de formă, adică redactarea unui act scris, iar contractele reale presupun remiterea materială a lucrului.
4.1.1. Capacitatea părţilor de a contracta
Capacitatea părţilor de a contracta este o componentă a capacităţii civile generale a persoanei fizice şi juridice.
- a) Capacitatea contractuală a persoanei fizice. Această capacitate rezultă din dispoziţiile generale privitoare la capacitatea civilă a persoanei fizice şi din dispoziţiile privitoare la capacitatea de a contracta.
Capacitatea de a contracta se referă la ambele aspecte ale capacităţii civile: capacitatea de folosinţă, ca premisă de a contracta şi capacitatea de exerciţiu, ca posibilitate efectivă de a contracta.
Dispoziţiile art. 949 C. civ. arată că „poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”. Prin urmare capacitatea contractuală este regula, iar incapacitatea excepţia.
Potrivit Codului civil, posedă capacitatea de a contracta în mod valabil orice persoană care a împlinit vârsta de 18 ani, cu excepţia celor declarate prin lege incapabile.
Sunt lipsiţi de capacitate contractuală minorii sub 14 ani şi cei puşi sub interdicţie judecătorească (bolnavii mintali). Minorii între 14 şi 18 ani au capacitate limitată. Astfel, minorii care au împlinit 16 ani pot încheia contracte de muncă sau pot dobândi calitatea de membri ai unei cooperative.
Incapabilii nu pot încheia personal contracte, ci numai prin reprezentanţi. Incapacitatea este menită să ocrotească persoanele care nu au discernământ. Contractele încheiate prin încălcarea normelor imperative sunt lovite de nulitate absolută.
Există şi incapacităţi speciale care se referă la persoanele care nu pot încheia anumite contracte. Astfel, soţii nu au capacitatea juridică de a încheia între ei contractul de vânzare-cumpărare.
- b) Capacitatea contractuală a persoanei juridice. Această capacitate îmbracă şi ea două aspecte: capacitatea de folosinţă, care începe la data înfiinţării şi încetează la data desfiinţării persoanei juridice, şi capacitatea de exerciţiu, care se dobândeşte în momentul alegerii organelor conducătoare.
Capacitatea contractuală a persoanelor juridice se manifestă conform cu principiul specialităţii, adică fiecare persoană juridică în parte poate avea numai acele drepturi care corespund scopului sau obiectului activităţii. Scopul este stabilit, după caz, prin lege, prin actul de înfiinţare sau prin statut.
În cazul societăţilor comerciale, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă este raportat la operaţiile cerute pentru a duce la îndeplinire a obiectivelor societăţii.
Capacitatea societăţii comerciale de a încheia contracte comerciale în calitate de comerciant, suferă o dublă restrângere: legală şi convenţională.
Restrângerea legală se realizează prin scopul pentru care se constituie orice societate comercială şi prin legi speciale. Astfel, de exemplu societatea cu răspundere limitată nu poate efectua operaţiuni bancare (art. 5 din Legea nr. 33/1991) iar societatea în nume colectiv şi în comandită simplă nu pot efectua operaţiuni de asigurări şi reasigurări.
Restrângerea convenţională a capacităţii juridice decurge din conţinutul actului constitutiv.
- c) Aspecte specifice privind capacitatea părţilor în contractele comerciale. Calitatea de parte în contractul comercial o pot avea atât comercianţii, cât şi necomercianţii.
Necomercianţii persoane fizice pot încheia, în calitate de consumatori, orice contract comercial. Chiar şi minorii sub 14 ani pot încheia în mod valabil acele contracte care sunt uzuale şi cotidiene (de exemplu, cumpărarea unui bilet de transport în comun). Minorii nu pot însă face parte dintr-o societate comercială de persoane.
Necomercianţii, persoane fizice sau juridice, dacă săvârşesc acte de comerţ izolate nu pot fi consideraţi comercianţi, dar operaţiunea „este supusă legilor şi jurisdicţiei comerciale” (art. 9 C. com.).
Comercianţii, persoane fizice sau juridice, pot fi, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, părţi într-un contract comercial. „În sensul prezentei legi, comercianţii sunt persoane fizice care exercită în mod obişnuit acte de comert, societăţile comerciale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste”.
Capacitatea este regula, dar sunt reglementate şi incapacităţi speciale, de exemplu, funcţionarii publici şi comercianţii (după deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului) nu pot face acte de comerţ.
4.1.2. Consimţământul părţilor
Noţiune şi condiţii
Consimţământul este necesar la formarea tuturor contractelor. În lipsa lui contractul este nul.
În teoria juridică consimţământul înseamnă mai întâi voinţa internă, individuală, distinctă a fiecărei părţi de a contracta. În al doilea rând, reprezintă însăşi acordul de voinţă al părţilor la formarea unui contract sau adeziune la propunerea de a contracta a celeilalte părţi.
La contractele negociate consimţământul este necesar şi pentru stabilirea conţinutului acestora, iar dacă legea prevede o condiţie de formă, consimţământul intervine şi pentru stabilirea formei contractelor.
La consimţământul prin adeziune este necesar ca acceptantul să fi aderat expres la condiţiile generale de afaceri ale ofertantului şi să le fi cunoscut în momentul acceptării, chiar dacă nu le-a putut negocia.
Manifestarea consimţământului presupune îndeplinirea mai multor condiţii: să provină de la o persoană cu discernământ; să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie declarat, exteriorizat, întrucât numai voinţa internă nu produce efecte juridice; să nu fie alterat de vreun viciu.
Conform principiului consensualismului, manifestarea de voinţă nu este supusă unor formalităţi. Această prevedere facilitează încheierea contractelor. Cea mai mare parte a contractelor se încheie prin simplul acord de voinţă (verbal). Instanţele recunosc validitatea contractelor încheiate prin consimţământul oral şi impun executarea lor. Părţile sunt libere să convină ca exteriorizarea voinţei lor juridice să se facă prin consemnarea într-un înscris, dar această împrejurare nu are semnificaţia unei condiţii de validitate a actului juridic respectiv, ci se analizează doar ca un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul contractuiui. Excepţie fac contractele solemne şi contractele reale.
Viciile consimţământului
Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să fie neviciat. Viciile consimţământului sunt: eroarea, dolul şi violenţa.
Eroarea. Este definită ca o falsă reprezentare a realităţii, o părere greşită cu privire la anumite împrejurări legate de încheierea contractelor. Se manifestă o opoziţie între scopul urmărit şi rezultatul obţinut. Eroarea este considerată viciu de consimţământ când se referă la următoarele aspecte: calităţile obiectului (o parte crede că va cumpăra un obiect de aur dar el este de aramă); identitatea obiectului (o parte a voit să cumpere un cal de cursă şi i s-a oferit un cal obişnuit); natura juridică a contractului (o parte crede că face o vânzare iar cealaltă parte este convinsă că primeşte o donaţie). Eroarea determină nulitatea contractului, dacă este concludentă. Eroarea nesemificativă nu are influenţă asupra validităţii contractului. De exemplu, se cumpără un obiect crezându-se că altul, similar, s-a pierdut. Ulterior se găseşte obiectul. Situaţia nu duce la anularea contractului de vânzare-cumpărare.
Eroarea poate avea drept consecinţă anularea contractului sau numai a clauzei accesorii la care se referă.
Eroarea de drept nu este luată în considerare, ci numai cea de fapt. Astfel, necunoaşterea legii nu poate constitui o apărare a unei persoane vinovate.
Dolul. Este o manoperă frauduloasă pentru a determina o persoană să contracteze. Fără folosirea unor mijloace viclene persoana nu ar fi contractat. Dolul este, prin urmare, o eroare provocată.
Promovarea unei erori fără rea-credinţă, din simplă neglijenţă, nu duce la realizarea dolului, ci numai intenţia. De exemplu, disimularea de către un mecanic auto a calităţii detestabile a automobilului, sub un strat gros de vopsea, constituie dol.
Mijloacele viclene folosite trebuie să prezinte o anumită gravitate şi să poată induce în eroare partea cu care se contractează. Simpla exagerare a calităţilor mărfii sau a preţului scăzut într-o economie de piaţă nu reprezintă dol.
Dolul se dovedeşte, nu se presupune (prezumă). El trebuie să emane de la cealaltă parte contractantă ori de la mandatarul lui. De asemenea, trebuie să fie anterior încheierii contractului.
Dolul are ca efect atât anularea actului, cât şi acordarea de despăgubiri.
Violenţa. Constă în faptul că o persoană încheie un contract sub constrângere sau cu ameninţarea unui rău însemnat şi imediat, de natură să-i provoace o temere. Răul poate viza: integritatea fizică, morală sau patrimonială.
Violenţa presupune două condiţii: să fie determinantă pentru încheierea unui contract, adică să aibă un anumit grad de intensitate care să inspire cu adevărat frică; să fie nelegitimă.
Spre deosebire de eroare şi dol, care împiedică voinţa de a se manifesta în cunoştinţă de cauză, violenţa împiedică voinţa de a se manifesta în mod liber. Violenţa vizează voinţa, dar nu o distruge. Exemplu de violenţă este constrângerea fizică şi morală a unui director pentru a semna un act juridic în favoarea salariaţilor.
Presiunea conjuncturii economice nu este considerată violenţă, pentru că nu emană de la o parte contractantă.
Efectul principal al violenţei, ca viciu de consimţământ, constă în nulitatea relativă a contractului.
4.1.3. Obiectul contractului
Consimţământul părţilor de a contracta se referă la un anumit obiect. Potrivit art. 962 C. civ., obiectul contractului „este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă”.
Obiectul contractului constă în prestaţiile pe care părţile contractante se obligă a le îndeplini prin acordul lor de voinţă. Pot fi prestaţii: livrarea unui bun, efectuarea unui serviciu, abţinerea de a face un anumit lucru etc.
Prestaţia la care se obligă debitorul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie posibilă sub aspectul material şi juridic, să fie licită, adică permisă de lege şi executată în conformitate cu ea; să reprezinte un fapt personal al aceluia care se obligă, pentru că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altuia.
Obiectul unui contract, care este un bun material, trebuie să mai îndeplinească următoarele condiţii: să fie deterrninat sau determinabil la încheierea contractului (determinat prin datele de identificare, determinabil prin elementele cu ajutorul cărora va fi determinat în viitor); să fie în circuitul civil sau comercial (bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul civil sau comercial); bunul să existe în momentul încheierii contractului (bunurile viitoare pot forma, uneori, obiectul contractului de vânzare-cumpărare, cum ar fi cazul vânzării unei recolte ce urmează să fie strânsă).
În contractele comerciale părţile contractante trebuie să dea dovadă de reţinere în prezentarea calităţilor prestaţiei. Orice falsă indicaţie poate justifica o acţiune pentru obţinerea de daune-interese, de către victima erorii provocate în acest mod.
Determinarea prestaţiei este bine să fie efectuată cu maximă precizie, pentru a se evita echivocul.
4.1.4. Cauza (scopul) contractului
Este o altă condiţie de validitate a contractului. Cauza este finalitatea, scopul urmărit de o persoană prin încheierea contractului. Astfel, într-un contract de vânzare cauza obligaţiei cumpărătorului este dobândirea bunului, iar cauza obligaţiei vânzătorului este obţinerea preţului.
Cauza se deosebeşte de motiv, care este un element subiectiv şi variabil de la om la om.
Cauza trebuie să fie licită, morală, reală, nesimulată. Dacă este ilicită, imorală, simulată, falsă atunci contractul este sancţionat cu nulitate. Astfel, s-a considerat operantă nulitatea pentru cauza ilicită a unui contract de vânzare-cumpărare de bunuri mobile, în măsura în care o parte importantă din preţ constituie echivalentul renunţării la un proces penal dintre părţi. De asemenea, este o cauză falsă dacă o întreprindere a încheiat un contract de asigurare, ignorând că pentru acelaşi risc încheiase anterior o altă asigurare.
4.2. Antecontractul sau promisiunea de a contracta
Noţiune
Încheierea unui contract poate fi precedată de un acord prealabil al părţilor, prin care se obligă să încheie în viitor contractul dorit. Un asemenea act juridic obligaţional, preliminar este denumit antecontract, promisiune de a contracta, contract provizoriu, contract-cadru etc.
Antecontractul este un act juridic bilateral prin care părţile se obligă să încheie în viitor un anumit contract, în conformitate cu prevederile legale şi voinţa părţilor.
Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate elementele esenţiale ale convenţiei proiectate. Dacă este o vânzare-cumpărare trebuie să conţină, neapărat, obiectul şi preţul. Promisiunea este utilă când, de exemplu, părţile nu dispun de toate condiţiile pentru a realiza un contract definitiv.
Antecontractul se deosebeşte de acordul de principiu, care este o convenţie prin care părţile se obligă să negocieze ulterior un contract anumit, fără să precizeze elementele esenţiale ale viitorului contract. De asemenea, el se distinge şi de oferta de a contracta. Dacă oferta este un act unilateral, antecontractul este bilateral.
Consecinţele juridice ale antecontractului sunt următoarele: nu poate fi revocat de promitent şi nu devine caduc prin decesul acestuia, întrucât obligaţiile, în principiu, trec asupra moştenitorilor; nerespectarea promisiunii de a contracta antrenează răspunderea contractuală a vinovatului.
4.3. Forma şi dovada contractului
Forma şi dovada exteriorizează acordul de voinţă al părţilor contractante. Ele sunt cerinţe distincte: forma priveşte existenţa contractului iar dovada se referă la confirmarea existenţei contractului.
La unele contracte forma include dovada, la altele sunt separate. De exemplu, contractul sub formă verbală poate fi dovedit prin orice mijloc de probă: cu martori, prin mărturisirea celui vinovat etc.
Contractele solemne pot fi dovedite numai prin înscris întocmit cu ocazia încheierii acestora. Înscrisul constituie atât forma cât şi dovada contractului. Celelalte contracte, nesolemne, pot fi întocmite fie verbal, fie printr-un înscris, după voinţa părţilor.
Dintre contractele pentru a căror încheiere valabilă este cerută forma solemnă, menţionăm: contractul de vânzare a terenurilor, contractul de societate, contractul de transport ş.a.
La alte contracte civile sau comerciale forma solemnă este cerută ca element de probă: contractul de asigurare, contractul de expediţie, contractul de depozit valutar ş.a. Şi în aceste cazuri, forma solemnă este obligatorie şi nu facultativă.
Avantajele încheierii contractelor comerciale prin forma înscrisurilor. Dreptul comercial contemporan recomandă să fie încheiate în forma înscrisurilor contractele mai importante şi complexe. Contractul verbal este considerat nesatisfăcător, mai ales între parteneri care cooperează pentru prima oară. Înscrisurile contractuale voluntare prezintă avantajul că încorporează cu mai multă exactitate voinţa părţilor. De asemenea, contractul scris constituie şi cel mai sigur mijloc de probaţiune. Un înscris poate fi combătut numai printr-un înscris (nu şi cu martori). De altfel, când Codul comercial cere proba prin înscris, proba testimonială (cu martori) nu poate fi admisă decât în cazurile în care este admisă şi de Codul civil (art. 55 C. com.).
Încheierea contractului în formă autentică prezintă avantaje deduse şi din art. 66 din Legea nr. 36/1995 privind activitatea notarilor publici, şi anume: contractele încheiate în formă autentică reprezintă titluri executorii, putând fi învestite direct cu formulă executorie, fără a fi necesară deschiderea unui proces pentru valorificarea drepturilor ce decurg din contract.
În cazul în care legea sau părţile prevăd condiţia formei scrise, modificările, completările şi anexele la contract trebuie întocmite în aceeaşi formă.
Odată născut în mod valabil, contractul va avea în continuare o existenţă independentă. Chiar dacă înscrisul este distrus, contractul va supravieţui.
4.4. Nulitatea contractului
Noţiune
Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cazul încheierii contractului cu nerespectarea dispoziţiilor legale. Sancţiunea constă în desfiinţarea contractului cu efect retroactiv. Alături de funcţia sancţionatorie, nulitatea are şi funcţia de garanţie a principiului legalităţii şi funcţie preventivă.
Nulitatea se aplică oricărui contract şi provine din cauze anterioare sau concomitente încheierii contractului. Ea se poate întemeia pe considerente de apărare a intereselor generale sau pe necesitatea protejării intereselor particulare.
Nulitatea absolută
În situaţia în care contractul se încheie prin fraudarea legii (de exemplu, vânzarea-cumpărarea de droguri) sau când contractului îi lipsesc una sau mai multe condiţii de validitate (de exemplu, lipsa consimţământului) sau nu s-a respectat forma solemnă prevăzută de lege pentru valabilitatea contractului, nulitatea este absolută. În acest caz, nulitatea poate fi invocată în faţa instanţei de către orice persoană interesată ca actul să nu producă efecte. Pe lângă părţile contractante, succesorii acestora, un terţ interesat, mai poate invoca nulitatea absolută procurorul şi chiar instanţa din oficiu.
Nulitatea absolută este imprescriptibilă, adică actul nu poate deveni niciodată valabil, oricât timp ar trece, deoarece nu se poate admite ca ceea ce este oprit de lege să devină valabil prin scurgerea timpului. Instanţa de judecată chemată să se pronunţe asupra validităţii actului nu va face decât să constate nulitatea absolută a actului.
Nulitatea relativă
Nulitatea este relativă în următoarele situaţii: consimţământul exprimat la încheierea contractului a fost viciat prin eroare, dol sau violenţă; una din părţi a încheiat contractul fără să aibă capacitate de exerciţiu sau având capacitate restrănsă. Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea vătămată. Astfel, cumpărătorul (sau moştenitorii) poate cere anularea contractului dacă a fost în eroare asupra calităţii de proprietar a vânzătorului, prin vânzarea lucrului altuia.
Nulitatea relativă este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, în raporturile dintre persoanele fizice şi 18 luni în raporturile dintre persoanele juridice. Dacă anularea actului nu a fost cerută în termenele arătate, actul rămâne valabil.
Efectul principal al nulităţii absolute şi al nulităţii relative este desfiinţarea contractului cu efect retroactiv. Prestaţiile care au fost efectuate în baza actului lovit de nulitate vor fi restituite, părţile fiind repuse în situaţia anterioară încheierii contractului. Faţă de terţi, nulitatea contractului produce acelaşi efect retroactiv, deoarece se consideră că părţile nu pot transmite mai multe drepturi decât au.
În unele cazuri, anumite excepţii justifică menţinerea situaţiilor create de actul nul sau chiar menţinerea, în parte sau în întregime, a efectelor sale. Astfel, este cazul contractelor cu executare succesivă, unde prestaţiile efectuate până la momentul anulării contractului rămân executate, nulitatea producându-şi efectele numai pentru viitor.