Pin It

1. Noţiune

Dreptul civil =    acea ramură a dreptului care reglementează o parte însemnată a raporturilor patrimoniale şi a raporturilor nepatrimoniale strâns legate de individualitatea persoanei, raporturi în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice.

                     =    ramura de drept ce reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoanele fizice şi persoanele juridice, pe baza egalităţii juridice a părţilor.

Are aria de cuprindere cea mai extinsă. Include problematici specifice aproape tuturor domeniilor vieţii sociale. Este dreptul comun.

  1. Principiile fundamentale ale dreptului civil
  1. a) principiul proprietăţii şi al apărării sale (art. 480 C. civ.);
  2. b) principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, respectiv a părţilor din raporturile juridice civile (art. 16 al. 1 şi 2 din Constituţie);
  3. c) principiul îmbinării intereselor personale cu cele generale (art. 1 din Decretul 31/1954);
  4. d) principiul autonomiei de voinţă în materie contractuală;
  5. e) principiul garantării efective a drepturilor civile subiective.
  1. Obiectul dreptului civil

Obiectul dreptului civil îl constituie următoarele categorii de raporturi juridice:

3.1. Categorii de raporturi juridice

  1. Raporturi juridice patrimoniale (cele evaluabile în bani)

Exemplu:

- raporturile obligaţionale – predarea unui bun, prestarea unui serviciu contra unei sume de bani;

- raporturile juridice reale: dreptul de proprietate asupra unei case.

  1. Raporturi juridice nepatrimoniale (neevaluabile în bani)

- dreptul la viaţă;

- dreptul la onoare;

- dreptul la muncă;

- dreptul la domiciliu;

- dreptul asupra creaţiei intelectuale etc.

  1. Condiţia juridică a persoanei (fizice şi juridice), respectiv capacitatea de folosinţă şi exerciţiu, modul de înfiinţare şi organizare a persoanei juridice.

3.2.Principalele subdiviziuni ale dreptului civil

Pentru o mai bună înţelegere a obiectului dreptului civil, cât şi pentru o mai clară delimitare a acestuia de obiectul dreptului comercial, se impune o trecere în revistă a celor mai importante instituţii juridice analizate în cadrul acestei ramuri de drept (practic a subdiviziunilor sale). Astfel, acestea sunt următoarele: 1) partea generală a dreptului civil (ce analizează în special instituţia actului juridic şi a prescripţiei extinctive); 2) subiectele dreptului civil; 3) obligaţiile în dreptul civil; 4) dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale; 5) contractele civile; 6) succesiunile sau moştenirea (legală şi cea testamentară).

  1. Cât priveşte partea generală a dreptului civil, aceasta se ocupă cu studiul următoarelor elemente introductive în dreptul civil:
  2. a) noţiunea de raport juridic civil; aplicarea în timp şi în spaţiu a legii civile;
  3. b) actul juridic civil (în sens de operaţiune juridică).

Prin actul juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Sunt acte juridice civile, de pildă: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, testamentul, oferta, acceptarea moştenirii etc.

Noţiunea de act juridic civil are două sensuri: 1) de manifestare de voinţă cu intenţia de a produce efecte juridice civile (sensul din definiţia de mai sus); 2) de înscris constatator al manifestării de voinţă, deci de instrumentum (se mai utilizează şi formula „instrumentum probationis”).

În cadrul problematicii actului juridic civil, partea generală a dreptului civil analizează următoarele aspecte:

*- condiţiile de încheiere a actului juridic civil (art. 948 C.civ.) care sunt următoarele: 1) capacitatea de a încheia acte juridice; 2) consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3) un obiect determinat, licit, cert şi posibil al actului juridic; 4) o cauză (scop) licită, reală şi morală.

*- forma actului juridic civil care poate fi de trei feluri:

1) formă ad validitatem sau ad solemnitatem cerută pentru valabilitatea actului (nerespectarea acestei forme atrage nulitatea actului juridic); sunt acte solemne: donaţia (trebuie făcută în formă autentică); contractul de societate comercială; vânzare de terenuri (tot în formă autentică); testamentul (trebuie făcut în anumite forme scrise);

2) formă ad probationem (cerută pentru probarea actului juridic; nerespectarea ei nu atrage nulitatea actului juridic, ci imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă); de exemplu, contractele de închiriere a locuinţelor sau de asigurare trebuie făcute în formă scrisă, pentru că altfel nu pot fi probate în caz de litigiu, dar ele sunt valabile şi în lipsa formei scrise;

3) forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi presupune respectarea anumitor formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor şi intereselor lor; de exemplu: în materia invenţiilor este necesară înregistrarea la Oficiul de Invenţii; în materia actelor juridice privitoare la imobile (vânzări, schimburi, donaţii etc.) este necesară înscrierea în cărţile funciare (de aici un cumpărător poate afla, de pildă, dacă terenul pe care doreşte să-l achiziţioneze este ipotecat sau nu).

*- modalităţile actului juridic civil, care sunt următoarele:

1) termenul (este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării obligaţiilor); exemplu de acte jurdice civil afectate de termen: a) A îl împrumută pe B cu 100 RON până la 1.12.2005 (contract de împrumut cu termen cert de scadenţă);b) contractele de rentă viageră sunt pe un termen nedeterminat (până la decesul beneficiarului).

2) condiţia (este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa – naşterea ori desfiinţarea – actului juridic civil); exemple de acte juridice civile afectate de o condiţie:a) vânzarea-cumpărarea unei case se va perfecta dacă vânzătorul se va muta în localitatea X, cu serviciul şi domiciliul, până la începutul anului următor (condiţie suspensivă: atunci se va naşte actul juridic); b) cel în care se prevede că vânzarea-cumpărarea unui bun se va desfiinţa dacă vânzătorului i se va naşte un copil în doi ani de la încheierea contractului (condiţie rezolutorie de care depinde desfiinţarea actului juridic).

3) sarcina (este o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit - liberalităţi); exemplu de act juridic cu sarcină: A îi donează lui B un bun, cu sarcina ca B să urmeze o facultate (sau să îi achite o datorie către C).

*- efectele actului juridic civil care sunt guvernate de următoarele trei principii:

1) principiul forţei obligatorii (care presupune că actul juridic este obligatoriu pentru părţile contractante, având putere de lege între ele);

2) principiul irevocabilităţii actului juridic civil (care presupune că actul juridic nu poate fi revocat prin voinţa exclusivă a uneia dintre părţi, ci numai prin acordul lor);

3) principiul relativităţii efectelor actului juridic (care presupune că un act juridic are efecte numai între părţile contractante; el nu avantajează şi nici nu dezavantajează terţii).

*- nulitatea actului juridic civil (aceasta este o sancţiune care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice emise pentru încheierea sa valabilă; ea intervine când actul juridic a fost încheiat fără respectarea condiţiilor de validitate); nulităţile sunt absolute (cele care sancţionează nerespectarea normelor ce ocrotesc un interes general, obştesc) şi relative (ce sancţionează nerespectarea unor norme juridice de interes particular, individual ori personal). Nulităţile produc efecte specifice dintre care exemplificăm: repunerea părţilor în situaţia anterioară, anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial etc.

c)- prescripţia extinctivă care poate fi definită ca stingerea dreptului la acţiune în justiţie în ipoteza neexecutării în termenele stabilite de lege (numite termene de prescripţie). Potrivit art. 3 al. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie este de 3 ani în cazul acţiunilor personale (întemeiate pe drepturile de creanţă). În cazul acţiunilor decurgând din drepturile reale ce vizează imobilele, de principiu, acestea sunt imprescriptibile extinctiv (ceea ce înseamnă, de exemplu, că o acţiune în revendicarea imobiliară a unei case poate fi introdusă oricând, spre deosebire de acţiunea prin care se cere obligarea pârâtului la restituirea împrumutului, care trebuie făcută în termen de 3 ani de la scadenţă).

  1. Cât priveşte subiectele de drept civil, acestea sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. Studiul acestei problematici presupune analiza detaliată a următoarelor elemente:

- capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei fizice / juridice;

- ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept comun (respectiv ocrotirea părintească, tutela, curatela, punerea sub interdicţie a persoanei fizice alienate sau bolnave mintal, periculoasă etc.)

- identificarea persoanei fizice prin nume, domiciliu, starea civilă, actele de stare civilă.

- reguli generale de înfiinţare a persoanei juridice;

- reorganizarea persoanei juridice (prin divizare, comasare);

- încetarea persoanei juridice (prin dizolvare, transformare);

- identificarea persoanei juridice prin denumire, sediu, firmă, marcă, cont bancar etc.

- declararea judecătorească a dispariţiei ori morţii persoanei fizice.

Toate aceste chestiuni sunt analizate în „Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice”, în Decretul nr. 32/1954, în „Legea 119/1996 privind actele de stare civilă”, în Codul familiei şi în alte acte normative.

  1. Obligaţiile de drept civil

Acestea sunt raporturi juridice civile în cadrul cărora intră dreptul creditorului de a cere debitorului să facă, să dea sau să nu facă ceva, în caz de neexecutare de bunăvoie, putând apela la forţa de constrângere a statului.

În cadrul acestei subdiviziuni a dreptului civil, noţiunea de obligaţie (datorie) este analizată în strânsă legătură cu noţiunea corelativă de creanţă (drept de creanţă). Disciplina „obligaţiilor” analizează următoarele chestiuni:

► aspecte generale privind obligaţiile (definiţie, caracteristici, clasificări etc.);

izvoarele obligaţiilor, care pot fi de patru feluri:

1) contractele civile (de exemplu: de închiriere, de donaţie, de arendă etc.);

2) actele juridice unilaterale (de exemplu: testamentul; promisiunea publică de recompensă, de premiere; acceptarea succesiunii; renunţarea la drepturi; titlurile de credit etc.)

3) faptele licite

Sunt fapte licite:

  1. a) plata nedatorată – reprezintă executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia (deci din eroare); din acest fapt juridic se naşte obligaţia de restituire pentru cel ce a primit plata nedatorată;
  2. b) îmbogăţirea fără just temei – este un fapt juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte obligaţia pentru cel care îşi vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul (de pildă: proprietarul care a ridicat o construcţie pe terenul său cu material străin este dator să plătească c/v materialelor potrivit art. 494 C.civ.);
  3. c) gestiunea de afaceri – reprezintă o operaţie ce constă în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă (art. 987 C.civ.). De pildă: în timp ce proprietarul unui imobil lipseşte pentru o perioadă, se iveşte o stricăciune (inundaţie etc.) la imobilul său, reparată de un terţ. Această persoană a gerat interesele terţului, făcând o activitate utilă, de administrare şi are dreptul la recuperarea cheltuielilor făcute în acest scop.

4) faptele ilicite (denumite şi: delicte şi, respectiv, cvasidelicte)

Comiterea unei fapte ilicite atrage o răspundere civilă delictuală ce implică obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat de cel vinovat. Răspunderea civilă delictuală poate fi: a) pentru fapta proprie (A răspunde pentru fapta ilicită de a fi deteriorat cultura lui B); b) pentru fapta altuia (părinţii pentru fapta copilului minor; stăpânul pentru prejudiciul cauzat de animalul aflat în paza sa etc.)

executarea obligaţiilor (în general), care poate fi:

- de bună-voie (sau prin plată); Plata nu are semnificaţia din limbajul curent (respectiv doar de remitere a unei sume de bani), ci ea presupune executarea voluntară a oricărei obligaţii de către debitor, indiferent de obiectul ei (predarea bunului de către vânzător, efectuarea transportului de către cărăuş etc.)

- silită (indirectă)      - în natură (prin aceasta creditorul obţine exact obiectul obligaţiei)

                                 - prin echivalent (despăgubire), ceea ce presupune plata unei sume de bani

garantarea obligaţiilor (este o măsură de asigurare a executării obligaţiilor).

Garanţiile pot fi:

- personale (constau în angajamentul pe care o altă persoană decât debitorul principal şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia, în cazul în care debitorul principal nu o va face). Este cazul fidejusiunii denumite şi cauţiune, care apare ca un accesoriu al obligaţiei principale.

- reale (constau în afectarea specială a unui bun pentru garantarea obligaţiei). Sunt garanţii reale:

1) gajul sau amanetul care este un contract accesoriu prin care debitorul remite creditorului său un bun mobil pentru garantarea obligaţiei;

2) ipoteca este o garanţie reală imobiliară (presupune garantarea executării obligaţiei cu un bun imobil: teren, casă);

3) dreptul de retenţie este o garanţie reală imperfectă; presupune că cel ce deţine un bun al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.

transmiterea obligaţiilor care se poate face prin:

1) cesiunea de creanţeă– este un contract prin care creditorul transmite creanţa sa altei persoane;

2) cesiunea de datorie – constă în transmiterea obligaţiei ce revine debitorului către o altă persoană, care să devină debitor în locul celui iniţial (trebuie făcută cu acordul creditorului);

3) subrogaţia în drepturile creditorului – presupune substituirea persoanei creditorului unui raport obligaţional de către o altă persoană, care, plătind creditorului iniţial obligaţia debitorului, devine creditor al acestuia, preluând toate drepturile celui pe care îl plăteşte;

4) delegaţia – este un contract prin care o persoană însărcinează o altă persoană să execute o prestaţie în favoarea unui terţ, cu acordul acestuia.

stingerea obligaţiilor care se poate face prin:

1) compensaţie – care constă în stingerea a două obligaţii reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele;

2) confuziune – care constă în întrunirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de debitor, cât şi a aceleia de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional (de exemplu: creditorul moşteneşte pe debitor sau invers)

3) darea în plată – este acea operaţie juridică prin care debitorul execută către creditorul său o altă prestaţie decât cea la care s-a obligat iniţial, cu acordul acestuia;

4) pieirea lucrului datorat (este o imposibilitate fortuită de executare);

5) remiterea de datorie – presupune renunţarea gratuită a creditorului de a-şi valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului său;

6) moartea uneia dintre părţi (în cazul obligaţiilor personale-asumate în considerarea persoanei respective).

► diferitele tipuri de obligaţii complexe:

  1. a) solidare – acea obligaţie cu subiecte multiple în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi, creditorului.
  2. b) conjuncte (divizibile) – acea obligaţie cu pluralitate de subiecte – mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori – între care creanţa sau datoria se divide de plin drept.
  1. Drepturile reale

Dreptul real este un raport între oameni, cu privire la lucruri. Totodată drepturile reale sunt acele drepturi subiective patrimoniale pe temeiul cărora titularul lor poate să exercite anumite puteri prerogative asupra unui bun determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără intervenţia altei persoane.

Sunt drepturi reale:     - dreptul de proprietate      - publică

                                                                               - privată

- dezmembrămintele dreptului de proprietate: dreptul de uz, de uzufruct, de abitaţie, de superficie, de servitute.

Dreptul de proprietate conferă titularului său trei atribute: a) de a folosi bunul (de stăpânire efectivă, direct, nemijlocit şi în interes propriu); b) de a-i culege fructele; c) de a dispune de bun (adică de a hotărî cu privire la soarta bunului din punct de vedere material şi din punct de vedere juridic – adică de a-l distruge ori de a-l înstrăina).

Lipsa unuia dintre cele trei atribute poate atrage incidenţa unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, respectiv a unui drept real de uzufruct, abitaţie etc.

Posesia nu se confundă cu dreptul de proprietate; prima este o stare de fapt, iar al doilea o stare de drept. Uneori posesia constituie unul din atributele (elementele) dreptului de proprietate, anume acela ce permite stăpânirea bunului.

Analiza dreptului de proprietate presupune studiul detaliat al:

- conţinutului său (respectiv a celor trei elemente);

- caracterelor sale;

- condiţiilor de exercitare a dreptului de proprietate;

- al limitărilor dreptului de proprietate;

- al condiţiilor de expropiere pentru cauză de utilitate publică;

- regimului juridic al proprietăţii publice şi private;

- circulaţiei juridice, a construcţiilor şi terenurilor (adică a condiţiilor de înstrăinare);

- formelor (modalităţilor juridice) dreptului de proprietate, care sunt:

  1. a) proprietatea comună pe cote-părţi (coproprietatea) obişnuită sau temporară – presupune că acelaşi bun, nefracţionat în materialitatea sa, aparţine concomitent mai multor titulari, fiecare dintre aceştia având numai o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv;
  2. b) proprietatea comună pe cote-părţi stabilă şi forţată sau perpetuă – are ca obiect bunuri care prin natura lor sau destinaţia lor pot fi folosite de mai mulţi proprietari (de exemplu: proprietarul unui apartament la bloc poate avea o cotă-parte ideală din spaţiile accesorii şi din terenul de sub clădire în coproprietate comună cu ceilalţi proprietari);
  3. c) proprietatea comună în devălmăşie vizează dreptul de proprietate al soţilor asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre ei; nici unul dintre cei doi coproprietari nu are precizată o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate asupra unui bun; abia la momentul partajului va fi precizată, stabilită cota-parte a fiecăruia.

- apărării dreptului de proprietate – prin introducerea acţiunilor în justiţie (cea mai importantă fiind acţiunea în revendicare).

Tot în cadrul disciplinei drepturilor reale se analizează, detaliat:

- toate dezmembrămintele dreptului de proprietate (abitaţia, uzufructul şi celelalte);

- modurile de dobândire a drepturilor reale (respectiv: prin lege, prin hotărâre judecătorească, prin uzucapiune, prin succesiune etc.);

- publicitatea (bazată prin înscrierea în cartea funciară) a drepturilor reale imobiliare.

  1. E. Contractele

Această subdiviziune a dreptului civil analizează, mai întâi, condiţiile generale de încheiere a contractelor, cât şi efectele acestora. Apoi, analizează, în detaliu, fiecare tip de contract civil, respectiv:

  1. a) contractele translative de proprietate - contractul de vânzare-cumpărare

                                                                        - contractul de schimb

                                                                        - contractul de rentă viageră

                                                                        - contractul de întreţinere

                                                                        - contractul de donaţie

  1. b) contractele prin care se asigură administrarea şi conservarea bunurilor

         - contractul de locaţiune, în general;

         - contractul de închiriere a suprafeţelor locative (formă a c. de locaţiune);

         - contractul de arendă;

         - contractul de împrumut       - de folosinţă (comodatul);

- de consumaţie (propriu-zis);

         - contractul de antrepriză;

         - contractul de depozit                      - depozitul propriu-zis;

- sechestrul;

         - contractul de mandat.

Alte contracte:        - contractul de societate civilă

- contractul de asigurare (acesta, alături de cele de întreţinere, rentă viageră şi joc sau prinsoare, face parte din categoria contractelor aleatorii);

- contractul de tranzacţie.

 

  1. Succesiunile (sau moştenirea)

Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane (persoane fizice, persoane juridice ori statul).

Noţiunea de „moştenire” este utilizată concomitent cu cea de „succesiune”. Persoana despre a cărei moştenire este vorba, defunctul, se mai numeşte în materia succesiunilor şi: „de cujus”, „autor” sau „testator” (dacă e vorba de moştenire testamentară).

Persoana care dobândeşte patrimoniul defunctului se numeşte: „moştenitor” sau „succesor” sau „erede” sau „legatar” (în cazul moştenirii testamentare).

Moştenirea este de două feluri:

- legală (în cazul în care transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii, la anumite persoane stabilite prin lege, în ordinea şi cotele legale);

- testamentară (în cazul şi în măsura în care transmiterea masei succesorale are loc în temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament).

Moştenirea legală şi cea testamentară nu se exclud reciproc, ele putând coexista (în ipoteza în care defunctul nu şi-a lăsat prin testament întregul patrimoniu ori chiar dacă şi l-a lăsat, când există moştenitori rezervatari care au dreptul, în virtutea legii, la o cotă parte indiferent de voinţa autorului lor). Sunt moştenitori rezervatari: descendenţii, soţul supravieţuitor şi ascendenţii privilegiaţi – respectiv părinţii.

În cadrul acestei subdiviziuni a dreptului civil se analizează detaliat:

- condiţiile generale ale dreptului la moştenire;

- condiţiile dreptului la moştenire legală          

                                       - generale;

                                       - clasele de moştenitori;

                                       - cine pe cine exclude de la moştenire;

                                       - drepturile succesorale al soţului supravieţuitor;

                                       - drepturile statului asupra moştenirii vacante.

- noţiunea de testament     - condiţiile pentru validitatea acestuia

                                          - felurile testamentului;

- limitele dreptului de dispoziţie asupra moştenirii;

- noţiunea de rezervă succesorală şi cotitatea disponibilă;

- exercitarea dreptului de opţiune succesorală;

- formele acceptării succesiunii:       - pură şi simplă;

                                                         - sub beneficiu de inventar (numai a activului succesoral, iar pasivul cel mult până la concurenţa activului);

- renunţarea la moştenire;

- transmiterea activului şi pasivului moştenirii;

- partajul succesoral (sau împărţirea moştenirii)          - prin bună învoială;

                                                                                    - pe cale judecătorească;

- împărţeala de ascendent = actul juridic (donaţie sau testament) făcut de ascendent, încă din timpul vieţii, prin care îşi împarte bunurile sale între descendenţi, preîntâmpinând naşterea stării de indiviziune între ei total sau parţial, la decesul său, cât şi eventualele neînţelegeri.

În Codul civil sunt reglementate patru clase de moştenitori legali:

  1. a) Clasa Iclasa descendenţilor în linie dreaptă a lui de cujus (copiii, nepoţii, strănepoţii etc.);
  2. b) Clasa a II-a – denumită clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi (părinţii lui de cujus, fraţii şi surorile acestuia şi descendenţii acestora din urmă până la gradul al IV-lea inclusiv);
  3. c) Clasa a III-a – denumită clasa ascendenţilor ordinari (bunicii, străbunicii celui decedat);
  4. d) Clasa a IV-a – denumită clasa colateralilor ordinari, până la gradul al IV-lea (ceilalţi colaterali alţii decât cei din clasa a II-a, adică unchii şi mătuşile, precum şi verii primari ai lui de cujus).

Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori, venind la moştenire în concurs cu acestea.

Gradul de rudenie este distanţa dintre cele două rude măsurată pe linia legăturii de rudenie, după numărul naşterilor intervenite. Venirea la moştenire se face în ordinea clasei de moştenitori, o clasă excluzându-le pe celelalte subsecvente (clasa I le exclude pe celelalte; un moştenitor din clasa a III-a poate beneficia de moştenire doar dacă nu există moştenitori din clasele I şi II). O a doua regulă este că între moştenitorii din aceeaşi clasă, dar de grad de rudenie diferit au prioritate cei cu gradul cel mai apropiat de de cujus (fiii fiind rude de gradul I, îi exclud pe nepoţii celui decedat- rude de gradul II).

Între rudele de acelaşi grad, moştenirea se împarte în părţi egale.