Drept

5.1. Contractul de vânzare-cumpărare

5.1.1. Contractul de vânzare-cumpărare civilă

Definiţie

Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părţi, vânzătorul, strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părţi, cumpărătorul, care se obligă în schimb a plăti vânzătorului preţul bunului vândut (art. 1294 C. civ.).

Caractere juridice

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract bilateral (sinalagmatic), consensual, cu titlu oneros, comutativ şi translativ de proprietate.

Vânzarea-cumpărarea este un contract bilateral deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante. Vânzătorul se obligă să predea lucrul vândut şi să-l garanteze pe cumpărător, iar cumpărătorul se obligă să plătească preţul.

Încheindu-se prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără îndeplinirea unor formalităţi şi fără remiterea lucrului vândut şi a preţului în momentul încheierii contractului, vânzarea-cumpărarea este un contract consensual. În cazurile special prevăzute de lege vânzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile pot fi vândute numai dacă actul a fost încheiat în formă autentică. De asemenea, pentru a fi opozabilă terţilor, vânzarea terenurilor trebuie transcrisă în registrul de carte funciară.

Vânzarea-cumpărarea este un contract oneros, fiecare parte urmărind echivalentul prestaţiei sale. Dacă vânzarea ar fi gratuită, atunci ar fi vorba de o donaţie.

Contractul de vânzare-cumpărare este şi comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de părţi de la încheierea contractului.

Vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui. Aceasta înseamnă că prin efectul realizării acordului de voinţă şi independent de predarea lucrului vândut şi de plata preţului, se produce nu numai încheierea contractului ci şi strămutarea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. Pentru a opera strămutarea este necesară îndeplinirea anumitor condiţii: vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului vândut; lucrurile să fie determinate individual; lucrul vândut să existe în prezent sau în viitorul apropiat; să nu fie vorba de un termen care să amâne transferul proprietăţii.

Condiţiile de validare

Contractul de vânzare-cumpărare este supus condiţiilor de validitate general-aplicabile în materia contractelor: consimţământul părţilor, capacitatea acestora, un obiect determinat, o cauză licită.

Legea prevede unele incapacităţi speciale: tutorele nu poate cumpăra bunurile minorului; mandatarul nu poate cumpăra bunurile pentru care a primit mandat de la vânzător să le înstrăineze; administratorul nu poate cumpăra bunurile încredinţate gestionării lor; magistraţii nu pot cumpăra bunurile litigioase etc.

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie, pe de o parte, lucrul vândut, pentru vânzător, şi, pe de altă parte, preţul plătit, pentru cumpărător.

Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în circuitul civil (comercial); să existe în prezent sau în viitorul apropiat; să fie determinat (precizat) sau determinabil, altfel contractul este lovit de nulitate absolută; să fie posibil şi licit.

La rândul său preţul vânzării trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie stabilit în bani; să fie determinat (cuantumul să fie precizat de către părţi în momentul încheierii contractului) sau determinabil (la preţul zilei); să fie sincer şi serios, adică să nu fie fictiv sau derizoriu.

Arvuna

Vânzarea se poate face şi cu darea de arvună, dacă bunul nu se predă la încheierea contractului. Arvuna este o convenţie accesorie vânzării având ca obiect o sumă de bani pe care una din părţi (cumpărătorul) o dă celeilalte părţi (vânzătorului), cu ocazia încheierii unui precontract de vânzare-cumpărare, ca o garanţie că se va perfecta contractul propriu-zis.

Arvuna se stabileşte între părţi, de comun acord. Dacă vânzarea nu se execută din culpa cumpărătorului, acesta va pierde arvuna, iar dacă va fi din vina vânzătorului, acesta va restitui arvuna îndoit sau după cum au convenit. Este necesar ca arvuna să fie stipulată ca atare, în mod expres, căci, în caz contrar suma respectivă este considerată ca având caracterul unei execuţii parţiale, cu semnificaţia de acont sau avans de preţ.

Partea care nu este în culpă are libertatea să pretindă fie executarea silită a contractului, fie să se prevaleze de clauza de arvună şi, după caz, să păstreze suma primită sau să pretindă înapoierea ei în valoare dublă.

Părţile sunt libere să dea arvunei caracterul unei clauze de dezicere, adică o convenţie de desfacere a contractului prin voinţa uneia dintre ele. În acest caz, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile nu mai are dreptul de a opta pentru executarea silită a contractului, având doar dreptul de a păstra arvuna sau de a restitui dublul acesteia, după caz. Clauza trebuie să fie o manifestare de voinţă clară şi categorică, pentru a presupune o derogare de la principiul nerevocabilităţii unilaterale a contractelor bilaterale.

În cazul în care contractul se execută, arvuna se scade din preţ.

Dreptul de preemţiune

În cazul în care proprietarul unui teren agricol din extravilan intenţionează să-l vândă, legea conferă un drept prioritar la cumpărare coproprietarilor, proprietarilor vecini, arendaşului şi statului.

Obligaţiile vânzătorului

Vânzătorul are mai multe obligaţii: să predea cumpărătorului lucrul vândut; să conserve şi să asigure securitatea lucrului vândut până la predarea lui cumpărătorului; să-l garanteze pe cumpărător.

1. a) Predarea lucrului vândut. Această obligaţie presupune punerea de către vânzător, la dispoziţia cumpărătorului, a lucrului vândut. Predarea lucrului trebuie făcută în starea în care se găsea în momentul vânzării, deoarece în acel moment cumpărătorul a dobândit proprietatea lui. De regulă, lucrurile se predau în momentul încheierii contractului, dar părţile pot conveni ca predarea să aibă loc şi la o dată ulterioară.

Până la predarea lucrului, vânzătorul trebuie să-l conserve. Dacă lucrul piere înainte de data predării, datorită unui caz de forţă majoră, vânzătorul este exonerat de obligaţia predării.

Locul predării. Predarea lucrului se face la locul unde se afla în momentul contractării, dacă lucrul este individual-determinat. În rest, predarea se face la domiciliul debitorului. Desigur, părţile pot stabili prin voinţa lor locul predării.

Cheltuielile de predare (cântărire, numărare etc.) sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de ridicare (încărcare, transport etc.) sunt în sarcina cumpărătorului.

1. b) Obligaţia de garanţie decurge din obligaţia vânzătorului de a face tot ce îi stă în putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea liniştită (garanţie contra evicţiunii) şi utilă a lucrului vândut (garanţie contra viciilor ascunse).

Evicţiunea (deposedarea). Este pierderea totală sau parţială a posesiunii sau a proprietăţii lucrului de către cumpărător, prin exercitarea dreptului pe care o terţă persoană îl pretinde asupra lucrului, drept care este de natură să înlăture pe acela al cumpărătorului. În virtutea garanţiei de evicţiune, vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător de tulburările de drept din partea unei terţe persoane şi să se înfăţişeze în faţa instanţei în calitate de garant, în cazul în care cumpărătorului i s-a intentat o acţiune judecătorească.

Dacă, neputând să-l apere, evicţiunea s-a realizat, vânzătorul este obligat să-l despăgubească pe cumpărător.

Evicţiunea poate fi totală sau parţială, după cum pierderea posesiunii sau a proprietăţii unui lucru de către cumpărător este ea însăşi totală sau parţială. Când evicţiunea este totală, vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului preţul plătit. În situaţia în care evicţiunea este parţială, cumpărătorul are posibilitatea de a opta între a cere desfacerea (rezoluţiunea) contractului şi plata unei despăgubiri pentru valoarea pierdută.

Garanţie contra viciilor ascunse ale lucrului. Vânzătorul răspunde dacă lucrul vândut este impropriu întrebuinţării sau viciile îi micşorează valoarea de întrebuinţare, încât cumpărătorul, dacă ar fi ştiut nu l-ar fi cumpărat ori plătea un preţ redus. Condiţiile cerute pentru ca vânzătorul să răspundă în această situaţie sunt următoarele: viciul să fie ascuns, adică să nu poată fi descoperit la prima vedere sau printr-o verificare atentă a sa; viciul să fie grav, adică să facă lucrul vândut impropriu folosirii conform destinaţiei sale sau să-i diminueze valoarea de întrebuinţare; existenţa viciului să fi fost anterioară vânzării şi să fi fost necunoscută cumpărătorului în momentul încheierii contractului.

Termen de garanţie. Părţile, prin convenţia lor, pot stipula anumite termene de garanţie. Întinderea lor variază în funcţie de natura lucrului. În perioada de garanţie, vânzătorul se obligă să execute gratuit reparaţiile sau chiar să înlocuiască lucrul, dacă nu poate fi pus în stare de funcţionare prin reparare.

Obligaţiile cumpărătorului

Cumpărătorul are două obligaţii: să plătească preţul şi să ia în primire lucrul cumpărat.

1. a) Plata preţului se face la locul şi la termenul stabilit prin contract. În lipsa unei clauze în acest sens, plata se face la locul şi data predării lucrului. Vânzătorul neplătit poate să ceară desfiinţarea vânzării printr-o acţiune în rezoluţiune.
2. b) Luarea în primire a lucrului se face de către cumpărător în termenul şi în condiţiile stabilite prin contract. Dacă cumpărătorul nu ia lucrul în primire, vânzătorul îl poate soma sau poate cere, la alegerea sa, rezoluţiunea contractului.

5.1.2. Contractul de vânzare-cumpărare comercială

Caracterizare generală

Operaţiunile de vânzare-cumpărare sunt cele mai frecvente în activitatea comercială. Contractul este folosit atât pentru producerea mărfurilor, cât şi pentru realizarea circulaţiei mărfurilor de la producător la consumator.

Sub aspectul structurii sale vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare cu cea civilă. Trăsăturile specifice în varianta comercială sunt următoarele: intenţia de revânzare, limitarea obiectului vânzării la bunuri mobile corporale şi incorporale; atât cumpărarea cât şi revânzarea generează obligaţii comerciale.

Intenţia de revânzare

Caracteristică pentru vânzarea-cumpărarea comercială este intenţia de revânzare: cumpărarea este făcută cu scop de revânzare, iar vânzarea este precedată de o cumpărare realizată în acelaşi scop.

Intenţia de revânzare trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să existe la data cumpărării; să fie exprimată de cumpărător; să se refere, în principiu, la bunul cumpărat.

Limitarea obiectului vânzării

În concepţia Codului comercial, cumpărarea şi vânzarea comercială pot avea ca obiect numai bunuri mobile nu şi bunuri imobile, care intră sub incidenţa legii civile. Acelaşi caracter civil îl au şi actele de închiriere a bunurilor imobile, ca şi concesionarea lor. Această soluţie se bazează pe ideea protecţiei actelor juridice privind bunurile de mare valoare. Soluţia este depăşită. În prezent sunt bunuri mobile de o valoare mai mare decât unele bunurile imobile.

Fac excepţie de la regula menţionată mai sus, operaţiunile cu imobile înglobate într-un fond de comerţ. Fondul de comerţ este constituit din bunuri mobile şi imobile dar, sub aspectul naturii lor juridice, sunt considerate ca fiind bunuri mobile, incorporale.

Condiţiile de validare a contractului sub aspectul specificităţii

Consimţământul părţilor îmbracă, uneori, aspecte deosebite. Astfel, sunt situaţii în care o afacere nu se poate încheia imediat. Părţile se obligă amândouă sau numai una din ele să perfecteze în viitor un contract de vânzare-cumpărare definitiv.

Promisiunea unilaterală de a vinde sau de a cumpăra este un antecontract care se încheie în vederea perfectării în viitor a contractului de vânzare-cumpărare propriu-zis. Promisiunea are valoarea unui contract. Promitentul, dacă nu-şi respectă obligaţia asumată, va putea fi obligat la plata de daune-interese. În schimb, beneficiarul promisiunii are facultatea de a cumpăra sau vinde, după caz, bunul care constituie obiectul promisiunii, fără ca aceasta să implice din partea lui o răspundere. Este însă posibil ca, în schimbul dreptului de opţiune ce i se conferă, beneficiarul promisiunii să se oblige la plata unei sume de bani.

Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare este o convenţie care se distinge de promisiunea unilaterală prin aceea că părţile se obligă reciproc să încheie împreună, în viitor, un contract de vânzare-cumpărare în anumite condiţii. În acest caz oricare din părţi poate cere obligarea partenerului la încheierea contractului. De această dată antecontractul de vânzare-cumpărare generează două obligaţii distincte de afaceri şi anume: una în sarcina promitentului vânzător iar alta în sarcina promitentului cumpărător.

Antecontractul de vânzare-cumpărare deşi, în esenţa sa, este un contract bilateral, nu trebuie totuşi identificat cu contractul de vânzare-cumpărare propriu-zis. Prin efectul său nici vânzătorul nu a vândut şi nici cumpărătorul nu a cumpărat. Ambele părţi s-au obligat numai să perfecteze o vânzare-cumpărare în viitor în condiţiile de preţ convenite şi cu privire la bunul asupra căruia au căzut de acord. Dacă promitentul vânzător nu-şi respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte persoane, beneficiarul promisiunii de cumpărare nu poate cere predarea lucrului. Vânzarea încheiată cu altă persoană rămâne valabilă. El poate cere numai daune-interese.

Capacitatea părţilor. În ceea ce priveşte capacitatea părţilor, regula este următoarea: pot cumpăra şi vinde toţi acei cărora nu le este oprit prin lege acest drept.

În dreptul comercial există incapacităţi speciale, specifice. De exemplu, interdicţia încheierii de către asociaţii societăţii cu răspundere nelimitată a unor operaţiuni pe cont propriu sau pe contul altuia, care ar atinge interesele societăţii comerciale de care aparţin. La fel, interdicţia prepusului de a încheia operaţiuni comerciale pe contul său, identice cu acelea cu care este însărcinat din partea patronului. Unele vânzări presupun obligaţia obţinerii unei autorizaţii prealabile, protecţia consumatorilor etc.

Obiectul contractului. Bunurile care alcătuiesc obiectul contractului sunt diferite. O derogare de la dreptul comun (care în această materie este dreptul civil) este manifestarea principiului transmiterii de drept a proprietăţii, ca urmare a acordului de voinţă între vânzător şi cumpărător. În dreptul civil, odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului se transmit, de la vânzător la cumpărător, şi riscurile. Prin urmare, în caz de pieire a lucrului vândut, chiar înainte de predare, riscul va fi suportat de cumpărător.

În dreptul comercial modern se consideră că, uneori, transferul proprietăţii, ca o consecinţă a acordului de voinţe, nu este de esenţa vânzării-cumpărării. Vânzările în care cumpărătorul devine imediat, după încheierea contractului, proprietarul de drept al obiectului vândut, se restrâng tot mai mult. Astfel, părţile contractante pot prevedea expres ca vânzarea să se facă prin amânarea transferului dreptului de proprietate până la împlinirea unui termen sau după realizarea unei condiţii. Este cazul convenţiilor de vânzare, sub condiţie, a unor lucruri de uz casnic, cum ar fi mobila, frigiderul etc. Derogarea menţionată se încadrează în principiile pragmatice ale comerţului.

Lucrul care face obiectul vânzării-cumpărării trebuie să fie proprietatea vânzătorului. Aceasta este regula, însă, există şi situaţii când, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare comercială, lucrul nu se află în proprietatea vânzătorului, el urmând să fie achiziţionat ulterior. În cazul în care vânzătorul este de rea-credinţă contractul este lovit de nulitate absolută, pentru celelalte situaţii se admite valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Obligaţiile vânzătorului

Obligaţiile principale ale vânzătorului sunt: predarea mărfurilor vândute în condiţiile de livrare prevăzute în contract (referitoare la termen, loc, cantitate, calitate), garantarea cumpărătorului pentru lucrul vândut şi informarea cumpărătorului asupra produsului.

1. a) Obligaţia de predare a mărfii vândute. Predarea mărfii poate fi reală sau simbolică.

Predarea reală se realizează când bunurile sunt puse efectiv la dispoziţia cumpărătorului sau predate cărăuşului, pentru a le transporta la destinaţie.

Predarea simbolică se realizează prin înmânarea cheilor unui depozit unde se află marfa sau înmânarea recipisei de depozit către cumpărător.

Bunurile se predau cumpărătorului însoţite de factură, în care sunt precizate elemente precum: cantitatea, calitatea, preţul.

Termenul de predare este cel convenit de către părţile contractante, iar dacă el nu s-a stabilit, predarea se va face potrivit principiilor generale.

Există situaţii când termenul de predare a lucrului vândut poate fi considerat esenţial de către cumpărător sau de ambele părţi. Acest caracter este impus de natura bunului sau prin voinţa părţilor. Caracterul esenţial al termenului trebuie să rezulte expres din contract. El poate rezulta şi din împrejurări care sunt cunoscute de ambele părţi. De exemplu, lucrul vândut îl constituie o cantitate de legume (marfă perisabilă).

Locul predării. În principiu, predarea lucrului se execută la locul stabilit prin contract de către părţile contractante. Dacă contractul nu cuprinde nici o prevedere în acest sens, predarea trebuie să se facă la locul care a rezultat din natura operaţiei. În situaţia în care condiţiile de mai sus nu sunt îndeplinite, predarea se va face la locul în care vânzătorul îşi are sediul comercial sau cel puţin domiciliul ori reşedinţa, la momentul încheierii contractului.

1. b) Obligaţia de garanţie. Predarea lucrului vândut de către vânzător implică şi garanţia pentru liniştita stăpânire a lucrului (evicţiune) şi pentru viciile lucrului.

În contractul de vânzare-cumpărare comercială, vânzătorul răspunde, uneori, nu numai pentru viciile ascunse, ca în materie civilă, ci şi pentru viciile aparente (spre exemplu, situaţia în care bunurile perisabile se transmit de pe o piaţă pe alta şi cumpărătorul preia direct marfa de la cărăuş). Cumpărătorul poate să constate viciile bunurilor la primirea lor efectivă. El are obligaţia să aducă la cunoştinţa vânzătorului viciile aparente, constatate în termen de două zile de la primirea mărfii. Legea permite prelungirea acestui termen când el nu este suficient pentru cunoaşterea viciilor aparente.

1. c) Obligaţia de informare a cumpărătorului. În ţările cu o economie de piaţă dezvoltată se conturează şi obligaţia vânzătorului profesionist de a informa pe cumpărător asupra tuturor condiţiilor de contractare, a modului de folosire a bunului şi asupra eventualelor pericole în manipularea bunului. De regulă, informarea cumpărătorului se realizează prin etichetarea şi marcarea produsului şi prin transmiterea prospectului sau a instrucţiunilor de folosire, în limba română. Nesocotirea obligaţiei de informare sau de sfătuire poate duce la angajarea răspunderii pentru repararea prejudiciului cauzat.

Obligaţiile cumpărătorului

Cumpărătorul are, ca şi la contractul civil, două obligaţii: plata preţului şi luarea în primire a mărfii.

1. a) Plata preţului. Cuprinde şi obligaţia de a lua măsurile necesare referitoare la formalităţile prevăzute în contract spre a permite plata preţului (virament, cec etc.).

Preţul este cel stabilit prin contract, determinat direct sau implicit.

Locul plăţii. Plata preţului se face la locul determinat de părţi în contract. În absenţa unei înţelegeri a părţilor, preţul trebuie plătit la locul unde se predă lucrul vândut (prin urmare o excepţie de la regula generală potrivit căreia plata se face la domiciliul debitorului).

Data plăţii preţului se stabileşte de părţi, prin contract. În lipsa unei stipulaţii contractuale în acest sens, preţul trebuie plătit în momentul predării lucrului de către vânzător, ca o derogare de la regula generală potrivit căreia, în lipsa unui termen, plata se poate cere imediat.

Potrivit art. 43 C. com. cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi în toate cazurile de întârziere la plata preţului fără motive legale. Această soluţie este diferită de cea din materia civilă, care impune plata dobânzilor numai în cazurile expres prevăzute de Codul civil. Dobânda este datorată, în materie comercială, de la data scadenţei şi până la plata sumei care constituie preţul vânzării.

1. b) Cealaltă obligaţie a cumpărătorului este de a lua în primire marfa. Această obligaţie constă în îndeplinirea oricărui act care poate fi cerut în mod rezonabil de cumpărător, care să permită vânzătorului să efectueze livrarea.

Luarea în primire a lucrului vândut se face la data şi locul convenite de părţi în contract. Dacă părţile nu au stabilit un termen, predarea mărfii se face, potrivit principiilor generale, imediat după realizarea acordului de voinţă sau la cererea vânzătorului.

Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale

Obligaţiile părţilor trebuie executate în strictă conformitate cu clauzele contractului. Potrivit reglementărilor din Codul civil, neexecutarea obligaţiilor contractuale de către una din părti, dă dreptul celeilalte părţi de a cere, pe cale judecătorească, rezoluţiunea contractului. În contract părţile pot conveni printr-o clauză accesorie şi implicită la rezoluţiunea de drept a contractului, pentru neexecutarea obligaţiei asumate de către una din părţi (pact comisoriu).

Regulile Codului comercial diferă în acest domeniu. Cerinţele activităţii comerciale presupun existenţa unor reguli speciale privind rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială.

Potrivit art. 67 C. com., când mai înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea contractului, una din părţi a oferit celeilalte părţi prestaţia sa şi aceasta nu şi-o îndeplineşte pe a sa, atunci contractul se consideră desfiinţat în favoarea părţii care îşi executase obligaţia. Prin urmare, rezoluţiunea contractului se produce de drept, în materie comercială, fără a fi necesară sesizarea instanţei.

Pentru ca rezoluţiunea de drept să opereze este necesară îndeplinirea mai multor condiţii: una din părţi să facă oferta de executare înainte de împlinirea termenului convenit pentru executarea contractului; cele două obligaţii (de predare a lucrului şi plata preţului) să aibă acelaşi termen de executare; partea căreia i s-a adresat oferta să nu-şi îndeplinească obligaţia la termenul prevăzut în contract. Partea în culpă datorează despăgubiri pentru prejudiciu cauzat, pentru declanşarea rezoluţiunii de drept a contractului.

Negocierea clauzelor contractuale

Negocierea este practic absentă când afacerile se încheie cu mare rapiditate. În celelalte situaţii ea este, în general, prezentă ca o etapă obligatorie, complicată şi cu desfăşurare în timp.

Necesitatea negocierii. Negocierea apare mai des în următoarele situaţii: s-a convenit un acord de principiu de a negocia contractul; contractul existent este susceptibil de renegociere, în privinţa unor clauze, potrivit voinţei exprimate la încheierea lui; obligaţia renegocierii preţului este prevăzută de lege (de exemplu, art. 27 din Hotărârea Guvernului nr. 1109/1992).

Obligaţia de a negocia sau renegocia nu se confundă cu obligaţia de a încheia contractul.

Partenerii pot implica în negocieri o terţă persoană.

Obiectul negocierii îl constituie clauzele contractului ce se va încheia, îndeosebi obligaţiile pe care şi le va asuma fiecare parte. Sunt susceptibile de clarificări prin negocieri: descrierea şi aprecierea bunurilor imobile ce urmează să fie vândute; cantitatea şi calitatea bunurilor mobile ce urmează să fie vândute; garanţiile prezentate de vânzător privind calitatea mărfurilor; acţiunile ce se vor întreprinde dacă bunurile livrate sunt inacceptabile; când şi unde se vor livra mărfurile; preţul, cât şi în ce condiţii va fi plătit; dacă vânzătorul va putea mări preţul, ca urmare a creşterii preţurilor de producţie etc.

Economiştii negociatori vor ţine seama de mai multe recomandări: în contract fiecare obligaţie asumată trebuie să fie precis formulată; este bine ca fiecare clauză să aibă acoperire în norme juridice; textul să fie examinat de mai multe persoane, fără grabă, pentru a înlătura orice inadvertenţă; orice echivoc poate fi speculat de partea adversă şi determina un proces; subtilităţile de limbaj nu au ce căuta în contractele comerciale; este necesar ca garanţiile să fie relativ uşor accesibile; numărul documentelor să fie limitat la strictul necesar.

Obligaţii ale negociatorului. Negociatorul, urmărind propriul interes, trebuie să fie, în acelaşi timp, atent la interesul partenerului. Este în interesul partenerilor de afaceri să se informeze reciproc. Astfel, vânzătorul este obligat să-l informeze pe partener în cazul vânzării produselor periculoase (adezivi, pesticide etc.)

Nesocotirea obligaţiilor de informare sau de sfătuire poate duce la răspunderea pentru repararea prejudiciului astfel cauzat.

O altă obligaţie a partenerului de negociere este loialitatea. Aceasta cuprinde mai multe aspecte, cum ar fi: sinceritatea declaraţiilor de intenţie privind afacerea; nefolosirea informaţiilor primite de la partener în dauna lui etc.

Dacă se consideră că negocierea va fi îndelungată şi complexă, partenerii vor elabora o convenţie în care vor menţiona regulile conduitei lor în cursul negocierii. Convenţia poate fi denumită în mai multe feluri: scrisoare de intenţie, protocol de tratative, acord de principiu etc. Denumirile consacră asumarea obligaţiei de a negocia, dar nu şi obligaţia de a încheia contractul.

Întreruperea tratativelor, fără motive serioase, cu rea-credinţă şi cu provocare de daune asupra partenerului este sancţionată.

Forme specifice de vânzare-cumpărare comercială

Diversitatea formelor

Comercianţii au ca scop cucerirea durabilă a pieţelor prin atragerea permanentă a unei clientele tot mai numeroase. Obţinerea unor profituri tot mai mari a impus o diversitate de tehnici juridice de cucerire a pieţii. Cu titlu de exemplu, pot fi menţionate mai multe astfel de tehnici: vânzările prin credit, cu daruri, prin corespondenţă, la domiciliu, combinate, cu transporturi şi asigurări etc.

Forme specifice de vânzare-cumpărare comercială de o deosebită importanţă sunt: vânzările prin burse şi vânzările prin licitaţie.

Vânzările prin burse

Definiţie. Bursa constituie o instituţie specifică economiei de piaţă ce are ca scop tranzacţionarea mărfurilor fungibile şi a valorilor mobiliare prin întâlnirea cererii cu oferta în cadrul unei proceduri speciale şi sub supravegherea unei autorităţi.

Rolul burselor. Bursele mijlocesc schimburile de valori fără ca acestea să fie prezentate de vânzători şi examinate de cumpărători. Valorile susceptibile de negociere la bursă trebuie să posede însuşirea de a fi schimbate cu altele de acelaşi fel şi de aceeaşi cantitate.

Absenţa mărfurilor la locul tranzacţiei permite şi realizarea unor operaţiuni pur speculative, prin înstrăinarea titlurilor de valoare cumpărate. Profiturile sunt obţinute din încasările diferenţelor de preţ.

Activitatea bursieră este considerată un indicator al situaţiei economice şi un mijloc de influenţare a preţurilor mondiale. Dezvoltarea telecomunicaţiilor uşurează legăturile dintre pieţele lumii. Comercianţii au astfel posibilitatea să cunoască simultan situaţia cererii şi ofertei din majoritatea ţărilor lumii.

Se poate concluziona că bursele îndeplinesc următoarele roluri: constituie o piaţă principală pentru mărfuri sau valori prin concentrarea cererii şi ofertei; facilitează încheierea rapidă a tranzacţiilor; asigură acoperirea din timp a nevoilor de materii prime; influenţează nivelul preţurilor ce se formează în afara burselor.

În baza Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, în noiembrie 1995 s-a redeschis bursa de valori în Bucureşti.

Clasificare. Bursele se pot clasifica după mai multe criterii. Dintre acestea cele mai importante sunt următoarele: varietatea tranzacţiilor, obiectul de activitate, forma de organizare, modul de admitere a participanţilor.

1. a) în raport de varietatea tranzacţiilor, bursele se împart în: burse generale, în care se negociază mărfuri şi hârtii de valoare; burse specializate, în care se tranzacţionează grupe de mărfuri, anumite produse sau numai valori.
2. b) în funcţie de obiectul lor, bursele se clasifică în: burse de mărfuri sau burse de comerţ, având ca obiect de negociere mărfuri, cereale, metale, produse energetice; burse de valori, având ca obiect valori mobiliare; burse de devize, având ca obiect de negociere valutele şi devizele.

Cele mai cunoscute sunt bursele de mărfuri, care se împart în generale şi speciale, şi bursele de valori mobiliare.

1. c) În funcţie de forma de organizare, se deosebesc bursele de stat, înfiinţate şi administrate de stat, şi bursele private, înfiinţate şi administrate de particulari.
2. d) După modul de admitere a participanţilor, bursele se clasifică în: burse la care participarea nu este limitată sau se face pe baza unui bilet de intrare şi burse la care sunt admişi numai cei care au calitatea de membri.

Bursele de valori sunt instituţii publice financiare, autonome, la care se negociază valori mobiliare sub formă de efecte comerciale şi titluri financiare, deschise şi permanente, prin mijlocitori oficiali, după o procedură specială şi sub supravegherea statului. Ele funcţionează pe principiile cererii şi ofertei, în funcţie de care se formează cursul real al valorilor mobiliare, înscris în cota oficială a bursei.

Valorile mobiliare pot fi acţiunile, obligaţiunile, precum şi instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit, încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie.

Bursele de mărfuri sunt instituţii autonome sau care funcţionează pe lângă camerele de comerţ, specializate în operaţiuni de vânzare-cumpărare privind unele mărfuri fungibile. Mărfurile nu sunt prezentate cu ocazia negocierii, ci se află în depozitele vânzătorului sau în depozite publice. Împrejurarea că mărfurile în cauză nu pot fi prezentate face ca negocierea lor să aibă loc pe bază de indicatori (cantitate, calitate) şi de mostre. Operaţiunile de acest gen sunt întotdeauna la termen şi nu la predare.

Organizarea burselor. Bursele sunt organizate sub forma societăţilor pe acţiuni. Capitalul social este divizat în acţiuni şi acestea dau dreptul de a participa la afaceri şi nu la dividende. Ele au un local propriu în care se reunesc, cu regularitate, reprezentanţii comerţului, ai băncilor şi alte persoane interesate.

Agenţii de bursă. Bursa nu încheie afaceri în nume propriu. Operaţiunile de vânzare-cumpărare se perfectează de către membrii bursei, care au rolul de intermediari profesionişti. Sunt două categorii de agenţi de bursă: brokerii şi dealerii sau jobbeni. Brokerii sunt intermediari care primesc ordine de la persoanele din afara bursei. Ei sunt plătiţi din comisioanele pe care le încasează în urma tranzacţiilor efectuate. Dealerii încheie operaţiuni pe cont propriu însă legătura cu clientul o realizează prin intermediul brokerului. Câştigul lor este format din diferenţa de preţ.

Operaţiunile bursiere. Un interes deosebit prezintă tehnicile operaţiunilor de bursă.

La bursă preţurile se numesc „cotaţii” sau „cursuri” iar nivelul lor se determină zilnic. Cotaţiile se afişează în holul bursei şi se publică în presă. Prin intermediul mijloacelor de comunicare moderne, cotaţiile se înregistrează şi se transmit simultan în toată lumea.

Încheierea tranzacţiilor la bursă se realizează în cadrul şedinţelor care au loc zilnic.

Mărfurile sau efectele de comerţ sunt înscrise oficial la bursă. Operaţiunile sunt efectuate de un comitet special care stabileşte limita valorică minimă a acestora. Sub supravegherea sindicului bursei, brokerul (curtierul, în franceză) fixează cursul de deschidere şi de închidere. Tot el calculează şi cursul sau preţul unitar al zilei.

Tranzacţiile se încheie prin strigare publică de ofertă şi cerere a agenţilor oficiali care se află în jurul unui perimetru circular. Momentul perfectării operaţiunii este marcat de broker prin expresiile „am cumpărat” şi „am vândut”.

La bursă există două categorii de operaţiuni: operaţiuni pe bani gata, când livrarea mărfii este imediată şi operaţiuni la termen. Tranzacţiile la termen pot avea, fie un caracter efectiv, fie un caracter speculativ.

Vânzarea prin licitaţie

Noţiune. Vânzarea prin licitaţie constituie o piaţă specială unde tranzacţiile comerciale se efectuează după o procedură aparte. Vânzătorul urmăreşte prin licitaţie obţinerea unor preţuri cât mai avantajoase pentru mărfurile oferite. Cumpărătorul, la rândul lui, urmăreşte achiziţionarea de mărfuri şi servicii de calitate superioară la preţuri convenabile.

Trăsăturile licitaţiei. Licitaţia prezintă mai multe caracteristici esenţiale: mărfurile sau mostrele se găsesc la locul unde este organizată licitaţia; mărfurile ce se licitează sunt netipizate şi deci nu pot fi tranzacţionate la bursă; programul de funcţionare a licitaţiei nu este continuu.

Varietatea formelor de licitaţie. Licitaţiile sunt de mai multe feluri. În raport cu posibilităţile de participare licitaţiile pot fi deschise (publice) sau închise, limitate, restrictive, la care pot participa numai cei invitaţi.

Pregătirea licitaţiei. Licitaţia este pregătită printr-o publicitate efectuată prin inserarea de anunţuri în presă, prin trimiterea de cataloage, prospecte sau invitaţii persoanelor interesate.

Înaintea începerii licitaţiei, participantul trebuie să depună o cauţiune care, în principiu, are forma unei garanţii bancare.

Desfăşurarea licitaţiei. Sunt cunoscute două tehnici de stabilire a preţului: tehnica preţului crescător (sistem englez) şi tehnica preţului descrescător (sistem olandez).

La rândul ei, tehnica preţului crescător se realizează prin modalitatea publică şi nepublică.

În cazul modalităţii publice, licitatorul comunică preţul minim al obiectului, după care cumpărătorii ridică preţul. Vânzarea are loc pe bază de strigare, iar marfa sau obiectul se atribuie cumpărătorului care oferă preţul cel mai mare.

La modalitatea nepublică, ridicarea preţului se anunţă de cumpărător prin folosirea unor semne speciale, ceea ce duce la păstrarea secretului.

Licitaţia prin tehnica preţului descrescător se realizează prin comunicarea preţului maxim, care, treptat, este redus până se anunţă o ofertă. Cumpărătorul care licitează primul devine cumpărătorul mărfii.

Încheierea licitaţiei. După adjudecarea mărfurilor sau lucrurilor se încheie o notă de vânzare-cumpărare, care îndeplineşte rolul unui contract scris. Cumpărătorul achită preţul şi va primi marfa sau bunul.

Licitaţia electronică. Prin Ordonanţa Guvernului nr. 20/2002 s-au introdus achiziţiile publice prin licitaţiile electronice. Utilizarea sistemului presupune existenţa în dotarea instituţiei sau a companiei, care se înscrie în sistem, a unui calculator conectat la Intemet, cu un program de tip browser.

Din pagina de deschidere a sistemului de achiziţii, utilizatorul are opţiunea, fie de a intra în pagina unde se tranzacţionează produse standardizate, fie în pagina unde se tranzacţionează produse complexe.

Prin Internet utilizatorul poate consulta regulamentul de funcţionare şi poate vizualiza filmele de prezentare a paşilor pe care trebuie să îi facă. Poate consulta, de asemenea, lista licitaţiilor aflate în desfăşurare.

Sistemul de achiziţii electronice facilitează accesul la informaţii, contribuind la transparenţa funcţionării instituţiilor publice.

5.2. Contractul de schimb (trocul)

Noţiune

Schimbul este un contract prin care părţile îşi transmit reciproc un lucru pentru altul. Este un schimb de proprietate. Părţile se numesc copermutanţi.

Fără a constitui o varietate a contractului de vânzare-cumpărare, schimbului îi sunt aplicabile, în general, normele care reglementează acest contract. Părţile trebuie să cadă de acord asupra obiectului pe care îl vor schimba. Ele răspund de viciile ascunse ale lucrurilor schimbate şi de evicţiune.

Sulta

Dacă valoarea lucrurilor schimbate este inegală, diferenţa se compensează prin plata unei sume de bani, numită sultă. Nu se admite ca valoarea sultei să depăşească valoarea bunului schimbat pentru că ar fi vorba de o vânzare-cumpărare.

Domeniu de aplicare

Schimbul de locuinţe constituie aplicarea cea mai frecventă a contractului se schimb.

Legea fondului funciar reglementează schimbul de terenuri între persoanele fizice. Schimbul se face prin acordul acestora exprimat în formă autentică. Dispoziţia este aplicabilă şi în cazul în care un teren se înstrăinează în schimbul unui alt lucru decât teren. Atunci când copermutanţii sau numai unul din ei este persoană juridică cu capital majoritar de stat, schimbul de terenuri se poate face numai cu avizul Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului.

Cheltuielile cauzate de încheierea contractului. Taxele fiscale de autentificare şi de transcriere sau alte cheltuieli se suportă, în mod egal, de către părţile contractante, dacă nu s-a convenit altfel.