Drept

1. Noţiunea de contract

 

Importanţa contractelor

Contractul este principalul izvor de obligaţii civile şi comerciale.

Contractul a apărut ca o necesitate într-un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, spre a înlocui formele arhaice şi greoaie de schimb, dintre şi din colectivităţile primitive. Producţia simplă de mărfuri şi banii au impus apariţia contractelor.

Prin contract se înfăptuiesc cele două componente ale vieţii economice: producţia şi circulaţia mărfurilor prin intermediul banilor.

Ca instituţie juridică, contractul a cunoscut o evoluţie paralelă cu aceea a dreptului de proprietate. În economia de piaţă capitalistă contractul reprezintă un instrument care asigură libera concurenţă, dezvoltă iniţiativa privată, permite diversificarea raporturilor economice şi financiare.

Prin urmare, contractul este cel mai important şi eficient act juridic pentru desfăşurarea activităţii economico-sociale, indispensabil omului şi colectivităţii, atât în practica civilă cât şi în cea comercială.

Noţiunea de contract

Contractul este un acord între două sau mai multe persoane fizice sau juridice stabilit cu scopul de a crea, modifica sau stinge un raport juridic.

În terminologia Codului civil român, ca şi în vorbirea curentă, termenii de contract şi convenţie sunt folosiţi ca sinonime.

Acordul de voinţe este elementul esenţial al contractului, prin aceasta înţelegându-se întâlnirea concordată a două sau mai multe voinţe individuale. Intenţia părţilor care contractează este de a crea un act care să producă efecte juridice.

 

 

2. Principiul libertăţii de voinţă

 

Libertatea de a contracta

Potrivit Codului civil, persoanele fizice sau juridice au dreptul să încheie contracte în mod liber. Se consacră astfel principiul libertăţii contractuale.

Libertatea contractuală este o componentă a libertăţii individului. Conceptul de libertate contractuală a fost dedus din teoria filosofică a autonomiei de voinţe. Această teorie a fost enunţată şi dezvoltată în climatul individualist occidental din sec. al XVIII-lea.

Teoria autonomiei de voinţe a stat la baza liberalismului politic şi economic, iar pe plan juridic a determinat principiul libertăţii contractuale. În acele condiţii, societăţile occidentale erau puţin dezvoltate iar statul, conceput minimal, nu intervenea în problemele economico-sociale.

Sintetic, principiul libertăţii contractuale poate fi concentrat în câteva idei: fundamentul forţei obligatorii a contractelor este voinţa părţilor; părtile sunt libere să stabilească conţinutul şi forma contractului; contractul este obligatoriu pentru părţi şi considerat „legea părţilor”; efectele acordului de voinţă nu se extind asupra terţilor deoarece aceştia nu au participat la constituirea raportului juridic.

Limitele libertăţii contractuale

În contextul perioadei contemporane, societăţile dezvoltate au devenit tot mai complexe, iar statul intervenţionist. Libertatea de a contracta nu mai poate fi exagerată şi considerată ca o manifestare absolută. Omul trăieşte în societate şi voinţa socială impune numeroase îndatoriri; el poate contracta numai în conformitate cu legea, cu îngrădirile create de convieţuirea colectivă (art. 5 C. civ.).

Statul contemporan intervine deseori, prin norme imperative, în domeniul contractual, stabilind un dirijism contractual: lărgirea noţiunii de ordine publică cu aspecte noi în sfera economică socială (apărarea societăţii de răspândirea drogurilor, a armelor de foc etc.); predeterminarea prin lege a clauzelor ce urmează a fi cuprinse în unele contracte, ceea ce îngustează sfera convenţiei părţilor (de exemplu, domeniul constituirii societăţilor comerciale); apariţia unor contracte a căror încheiere este obligatorie (asigurarea automobilelor); dezvoltarea contractelor de adeziune în dauna contractelor încheiate în urma tratativelor (contracte bancare, contracte de transport etc.); obligaţia includerii unor clauze de protecţie a consumatorilor sau a naturii, în unele contracte; impunerea de autorizaţii administrative prealabile, cum ar fi autorizaţia administrativă înaintea încheierii unui contract de antrepriză-construcţie, interdicţia inserării unor clauze abuzive etc.

 

Forţa obligatorie a contractului

Principiul libertăţii contractuale se completează cu principiul forţei obligatorii a contractului (art. 969 C. civ.). Puterea contractului în raporturile dintre părţi, odată încheiat, este asimilată cu forţa juridică a legii. Libertatea contractuală se prelungeşte astfel dincolo de momentul încheierii contractului, în domeniul executării contractului şi, în general, în domeniul existenţei contractului.

Acordul de voinţă contractual trebuie să vizeze cel puţin natura juridică a contractului şi obiectul acestuia.

3. Clasificarea contractelor

Relaţiile interumane dau naştere unei diversităţi de contracte care se grupează după diferite criterii. Operaţiunea clasificării are utilitate practică deoarece înlesneşte activitatea concretă de aplicare a regimului juridic adecvat unui anumit raport juridic.

Unele clasificări ale contractelor sunt consacrate expres de textele Codului civil, altele rezultă implicit din acest act normativ, iar unele sunt realizate de către doctrina juridică de drept civil. Doctrina dreptului comercial cunoaşte şi ea unele criterii de clasificare a contractelor.

Clasificările contractelor nu se exclud una pe alta, un contract poate fi încadrat în mai multe clasificări:

1. a) Clasificarea contractelor după modul de formare

După acest criteriu, contractele se împart în contracte consensuale, solemne (formale) şi reale.

Contractele consensuale constituie regula generală, pentru formarea lor fiind suficient simplul acord de voinţă al părţilor contractante.

Contractele reale şi cele solemne constituie excepţii.

În contractele solemne, consimţământul părţilor trebuie să fie manifestat într-o anumită formă prevăzută de lege. Ea constă, de regulă, în redactarea unui înscris autentificat. Forma este cerută fie pentru încheierea şi existenţa contractului (de exemplu, vânzarea-cumpărarea terenurilor), fie ca element probatoriu (de exemplu, contractul de asigurare). Contractele reale sunt acele contracte care se încheie în mod valabil din momentul remiterii materiale a bunului ce face obiectul contractului (depozitul, împrumutul etc.).

1. b) Clasificarea contractelor după conţinutul lor

În funcţie de conţinutul lor, contractele se pot clasifica în contracte bilaterale sau sinalagmatice şi contracte unilaterale.

Contractele bilaterale se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce intră în sarcina ambelor părţi. Între prestaţiile părţilor există o interdependenţă, obligaţia uneia dintre părţi este cauza obligaţiei celeilalte părţi (vânzarea-cumpărarea, schimbul etc.).

În cazul contractelor unilaterale există obligaţia doar pentru o singură parte (de exemplu, contractul de depozit cu titlu gratuit). Contractele unilaterale nu se confundă cu actele juridice unilaterale. Contractele, chiar unilaterale, exprimă voinţa ambelor părţi, pe când actul juridic unilateral exprimă voinţa unei singure persoane (de exemplu, oferta de a contracta).

Cu privire la interesul clasificării sunt de menţionat, mai ales, aspectele referitoare la dovada contractelor şi la efectele acestora. Atunci când proba contractului se face prin înscris sub semnătură privată, la contractul bilateral se aplică formalitatea multiplului exemplar, iar contractului unilateral, care conţine obligaţia de plată a unei sume de bani, se încheie un singur exemplar.

1. c) Clasificarea contractelor după interesul urmărit de părţi

În funcţie de interesul (scopul) urmărit de părţi, contractul se clasifică în două categorii: contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit.

Atunci când părţile urmăresc o reciprocitate de prestaţie, un avantaj material, contractul este cu titlu oneros: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de transport etc. Dimpotrivă, dacă contractul procură un avantaj material celeilalte părti, fără un contraechivalent, este cu titlu gratuit: donaţia. Unele contracte pot fi numai oneroase: vânzarea-cumpărarea (gratuită devine donaţie), schimbul; altele pot fi numai gratuite: împrumutul de folosinţă (dacă devine oneros este un alt contract de închiriere) etc. Există contracte care pot fi atât oneroase cât şi gratuite: depozitul, mandatul etc.

1. d) Clasificarea contractelor după durata de executare

După criteriul menţionat, contractele se împart în contracte cu executare imediată şi cu executare succesivă. Spre deosebire de contractele cu executare imediată, a căror îndeplinire se produce într-un singur moment, contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp (contractul de închiriere, de asigurare etc.). Este posibil ca, prin voinţa lor, părţile să convină ca un contract, care în mod obişnuit se execută dintr-o dată, să capete o execuţie succesivă (vânzarea-cumpărarea cu plata în rate). Numai în ipoteza contractelor cu executare succesivă se poate pune problema unei suspendări a executării, din motive de forţă majoră, pe toată durata imposibilităţii de executare.

1. e) Clasificarea contractelor după legătura dintre ele

După unele corelaţii existente între ele, contractele se împart în: contracte principale şi accesorii.

Contractele principale au existenţă de sine stătătoare, pe când cele accesorii nu există decât ca anexe ale acestora, fiind destinate să le asigure executarea (garanţia mobiliară, ipoteca, cauţiunea). Stingerea obligaţiilor care formează obiectul contractului principal produce de drept stingerea acelora care constituie obiectul contractului accesoriu.

1. f) Clasificarea contractelor după momentul când este apreciată existenţa şi întinderea prestaţiilor

După criteriul menţionat contractele pot fi comutative şi aleatorii.

Contractul comutativ este acel contract în care existenţa şi întinderea prestaţiilor, datorate de către părţi, sunt certe şi pot fi apreciate şi evaluate chiar în momentul încheierii contractului.

La contractul aleatoriu existenţa şi întinderea prestaţiilor asumate de părţi sau de una din ele depinde de un eveniment incert, ceea ce face ca la momentul perfectării contractului să nu fie posibilă nici calcularea întinderii prestaţiilor, nici cunoaşterea cuantumului câştigului ori a pierderii sau chiar dacă va exista un câştig sau pierdere (contractul de asigurare).

1. g) Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor.

Doctrina şi jurisprudenţa contemporană consideră că este necesar să se reţină şi o clasificare după modul în care se exprimă voinţa părţilor: contracte negociabile, contracte de adeziune şi contracte dirijate.

În cazul contractelor negociabile părţile, de comun acord, stabilesc conţinutul clauzelor contractuale. Deşi au încă o pondere importantă, numărul lor s-a redus treptat.

În contractul de adeziune conţinutul este stabilit în mod unilateral, cealaltă parte poate adera sau nu la contract (de exemplu, contractul de asigurare).

Majoritatea contractelor de adeziune sunt tipizate (contractul de transport de mărfuri, contractul bancar etc.). Clauzele esenţiale sunt dinainte fixate, pe formulare imprimate, întocmite de autoritatea respectivă. Astfel, contractele bancare sunt reglementate de Banca Naţională a României.

Contractele dirijate sunt acele contracte care aduc atingere libertăţii de încheiere a contractelor, prin interzicerea sau reglementarea unor clauze. Întâlnim asemenea situaţii în: dreptul muncii prin fixarea duratei muncii, a unui salariu minim, a duratei concediului etc., în scopul protecţiei salariaţilor; dreptul comercial prin fixarea unor clauze în contractele de societate comercială.

Contractele impuse sau forţate sunt cele pe care legea le reglementează în cazuri limită. Încheierea contractului este obligatorie, datorită monopolului pe care-l deţine una din părţi (de exemplu, contractul de furnizare a energiei electrice). Încheierea contractetor de acest fel mai este impusă şi de voinţa legiuitorului de a proteja interesele generale ale consumatorilor (de exemplu, asigurarea obligatorie a unor bunuri).

1. h) Clasificarea contractelor după ramura de drept care le reglementează

După acest criteriu contractele pot fi civile, comerciale şi care aparţin altor ramuri de drept. Separarea dintre dreptul contractelor civile şi dreptul contractelor comerciale s-a produs în timp, urmare a unui proces de lungă durată. Finalitatea a fost desprinderea din trunchiul dreptului civil a normelor care reglementează contractele comerciale. Dreptul civil a devenit un drept privat comun, iar dreptul comercial, un drept special faţă de cel civil. Aceasta înseamnă că legislaţia civilă a contractelor se aplică şi contractelor comerciale, în măsura în care legislaţia comercială nu dispune altfel. Împletirea de norme juridice este efectul dispoziţiilor art. 1 C. com. „în comerţ se aplică legea de faţă, unde nu dispune se aplică Codul civil”.

Dreptul contractelor comerciale înmănunchiază mai multe categorii de reguli: reguli stabilite de teoria generală a contractelor civile; reguli particulare fiecărei categorii de contracte civile din care derivă sau cu care se aseamănă; reguli speciale privitoare îa contractele comerciale; reguli specifice fiecărui contract comercial. Astfel, de exemplu, contractului de vânzare-cumpărare comercială îi sunt aplicabile normele Codului civil privind contractul în general, normele aceluiaşi cod privind vânzarea-cumpărarea civilă, normele Codului comercial privind vânzarea-cumpărarea comercială şi reguli comerciale speciale referitoare la anumite vânzări (de exemplu, vânzarea la bursă sau vânzarea prin licitaţie).

Contractele civile sunt dominate de un putemic spirit moral: consensualismul, executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate, respectarea drepturilor celorlalţi parteneri. Acestui spirit moral i se alătură, în cazul contractelor comerciale, spiritul de afaceri: preocuparea pentru eficienţă, libera concurenţă, repartizarea echilibrată a riscului contractual.

1. i) Clasificarea contractelor comerciale în funcţie de complexitatea şi structura lor

După acest criteriu contractele se împart în: unitare, atunci când implică, prin natura lor, un singur acord de voinţă al părţilor (contractul de vânzare comercială, mandatul comercial etc.); complexe, cu o structură plurivalentă, fiind cuprinse mai multe acorduri de voinţă şi care sunt legate între ele printr-o finalitate economică comună (contractul de leasing, contractul de factoring etc.).

1. j) Clasificarea contractelor comerciale în funcţie de durata pentru care au fost încheiate

În raport cu acest criteriu contractele se pot clasifica în trei grupe: contracte de scurtă durată care se încheie pentru operaţiuni ocazionale şi care se execută dintr-o dată sau a căror executare nu depăşeşte un an; contracte de durată medie care se execută într-o perioadă de până la cinci ani; contracte de lungă durată care se execută succesiv pe o perioadă mai mare de cinci ani.

4. Condiţiile încheierii contractelor

Încheierea contractelor presupune să analizăm atât condiţiile esenţiale ale validării contractelor, cât şi mecanismul realizării acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale la încheierea contractelor.

 

4.1. Condiţiile validării contractelor

Codul civil arată că pentru validarea contractelor trebuie îndeplinite următoarele patru condiţii: capacitatea părţilor; consimţământul valabil al părţii care se obligă; un obiect determinat; o cauză licită.

Elementele sau condiţiile menţionate concretizează aptitudinea de a manifesta voinţa de a contracta, de a obţine obligarea partenerului şi de a realiza un anumit scop.

Contractele solemne impun, pentru formarea lor valabilă, respectarea unor condiţii de formă, adică redactarea unui act scris, iar contractele reale presupun remiterea materială a lucrului.

4.1.1. Capacitatea părţilor de a contracta

Capacitatea părţilor de a contracta este o componentă a capacităţii civile generale a persoanei fizice şi juridice.

1. a) Capacitatea contractuală a persoanei fizice. Această capacitate rezultă din dispoziţiile generale privitoare la capacitatea civilă a persoanei fizice şi din dispoziţiile privitoare la capacitatea de a contracta.

Capacitatea de a contracta se referă la ambele aspecte ale capacităţii civile: capacitatea de folosinţă, ca premisă de a contracta şi capacitatea de exerciţiu, ca posibilitate efectivă de a contracta.

Dispoziţiile art. 949 C. civ. arată că „poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”. Prin urmare capacitatea contractuală este regula, iar incapacitatea excepţia.

Potrivit Codului civil, posedă capacitatea de a contracta în mod valabil orice persoană care a împlinit vârsta de 18 ani, cu excepţia celor declarate prin lege incapabile.

Sunt lipsiţi de capacitate contractuală minorii sub 14 ani şi cei puşi sub interdicţie judecătorească (bolnavii mintali). Minorii între 14 şi 18 ani au capacitate limitată. Astfel, minorii care au împlinit 16 ani pot încheia contracte de muncă sau pot dobândi calitatea de membri ai unei cooperative.

Incapabilii nu pot încheia personal contracte, ci numai prin reprezentanţi. Incapacitatea este menită să ocrotească persoanele care nu au discernământ. Contractele încheiate prin încălcarea normelor imperative sunt lovite de nulitate absolută.

Există şi incapacităţi speciale care se referă la persoanele care nu pot încheia anumite contracte. Astfel, soţii nu au capacitatea juridică de a încheia între ei contractul de vânzare-cumpărare.

1. b) Capacitatea contractuală a persoanei juridice. Această capacitate îmbracă şi ea două aspecte: capacitatea de folosinţă, care începe la data înfiinţării şi încetează la data desfiinţării persoanei juridice, şi capacitatea de exerciţiu, care se dobândeşte în momentul alegerii organelor conducătoare.

Capacitatea contractuală a persoanelor juridice se manifestă conform cu principiul specialităţii, adică fiecare persoană juridică în parte poate avea numai acele drepturi care corespund scopului sau obiectului activităţii. Scopul este stabilit, după caz, prin lege, prin actul de înfiinţare sau prin statut.

În cazul societăţilor comerciale, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă este raportat la operaţiile cerute pentru a duce la îndeplinire a obiectivelor societăţii.

Capacitatea societăţii comerciale de a încheia contracte comerciale în calitate de comerciant, suferă o dublă restrângere: legală şi convenţională.

Restrângerea legală se realizează prin scopul pentru care se constituie orice societate comercială şi prin legi speciale. Astfel, de exemplu societatea cu răspundere limitată nu poate efectua operaţiuni bancare (art. 5 din Legea nr. 33/1991) iar societatea în nume colectiv şi în comandită simplă nu pot efectua operaţiuni de asigurări şi reasigurări.

Restrângerea convenţională a capacităţii juridice decurge din conţinutul actului constitutiv.

1. c) Aspecte specifice privind capacitatea părţilor în contractele comerciale. Calitatea de parte în contractul comercial o pot avea atât comercianţii, cât şi necomercianţii.

Necomercianţii persoane fizice pot încheia, în calitate de consumatori, orice contract comercial. Chiar şi minorii sub 14 ani pot încheia în mod valabil acele contracte care sunt uzuale şi cotidiene (de exemplu, cumpărarea unui bilet de transport în comun). Minorii nu pot însă face parte dintr-o societate comercială de persoane.

Necomercianţii, persoane fizice sau juridice, dacă săvârşesc acte de comerţ izolate nu pot fi consideraţi comercianţi, dar operaţiunea „este supusă legilor şi jurisdicţiei comerciale” (art. 9 C. com.).

Comercianţii, persoane fizice sau juridice, pot fi, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, părţi într-un contract comercial. „În sensul prezentei legi, comercianţii sunt persoane fizice care exercită în mod obişnuit acte de comert, societăţile comerciale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste”.

Capacitatea este regula, dar sunt reglementate şi incapacităţi speciale, de exemplu, funcţionarii publici şi comercianţii (după deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului) nu pot face acte de comerţ.

4.1.2. Consimţământul părţilor

Noţiune şi condiţii

Consimţământul este necesar la formarea tuturor contractelor. În lipsa lui contractul este nul.

În teoria juridică consimţământul înseamnă mai întâi voinţa internă, individuală, distinctă a fiecărei părţi de a contracta. În al doilea rând, reprezintă însăşi acordul de voinţă al părţilor la formarea unui contract sau adeziune la propunerea de a contracta a celeilalte părţi.

La contractele negociate consimţământul este necesar şi pentru stabilirea conţinutului acestora, iar dacă legea prevede o condiţie de formă, consimţământul intervine şi pentru stabilirea formei contractelor.

La consimţământul prin adeziune este necesar ca acceptantul să fi aderat expres la condiţiile generale de afaceri ale ofertantului şi să le fi cunoscut în momentul acceptării, chiar dacă nu le-a putut negocia.

Manifestarea consimţământului presupune îndeplinirea mai multor condiţii: să provină de la o persoană cu discernământ; să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie declarat, exteriorizat, întrucât numai voinţa internă nu produce efecte juridice; să nu fie alterat de vreun viciu.

Conform principiului consensualismului, manifestarea de voinţă nu este supusă unor formalităţi. Această prevedere facilitează încheierea contractelor. Cea mai mare parte a contractelor se încheie prin simplul acord de voinţă (verbal). Instanţele recunosc validitatea contractelor încheiate prin consimţământul oral şi impun executarea lor. Părţile sunt libere să convină ca exteriorizarea voinţei lor juridice să se facă prin consemnarea într-un înscris, dar această împrejurare nu are semnificaţia unei condiţii de validitate a actului juridic respectiv, ci se analizează doar ca un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul contractuiui. Excepţie fac contractele solemne şi contractele reale.

Viciile consimţământului

Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să fie neviciat. Viciile consimţământului sunt: eroarea, dolul şi violenţa.

Eroarea. Este definită ca o falsă reprezentare a realităţii, o părere greşită cu privire la anumite împrejurări legate de încheierea contractelor. Se manifestă o opoziţie între scopul urmărit şi rezultatul obţinut. Eroarea este considerată viciu de consimţământ când se referă la următoarele aspecte: calităţile obiectului (o parte crede că va cumpăra un obiect de aur dar el este de aramă); identitatea obiectului (o parte a voit să cumpere un cal de cursă şi i s-a oferit un cal obişnuit); natura juridică a contractului (o parte crede că face o vânzare iar cealaltă parte este convinsă că primeşte o donaţie). Eroarea determină nulitatea contractului, dacă este concludentă. Eroarea nesemificativă nu are influenţă asupra validităţii contractului. De exemplu, se cumpără un obiect crezându-se că altul, similar, s-a pierdut. Ulterior se găseşte obiectul. Situaţia nu duce la anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Eroarea poate avea drept consecinţă anularea contractului sau numai a clauzei accesorii la care se referă.

Eroarea de drept nu este luată în considerare, ci numai cea de fapt. Astfel, necunoaşterea legii nu poate constitui o apărare a unei persoane vinovate.

Dolul. Este o manoperă frauduloasă pentru a determina o persoană să contracteze. Fără folosirea unor mijloace viclene persoana nu ar fi contractat. Dolul este, prin urmare, o eroare provocată.

Promovarea unei erori fără rea-credinţă, din simplă neglijenţă, nu duce la realizarea dolului, ci numai intenţia. De exemplu, disimularea de către un mecanic auto a calităţii detestabile a automobilului, sub un strat gros de vopsea, constituie dol.

Mijloacele viclene folosite trebuie să prezinte o anumită gravitate şi să poată induce în eroare partea cu care se contractează. Simpla exagerare a calităţilor mărfii sau a preţului scăzut într-o economie de piaţă nu reprezintă dol.

Dolul se dovedeşte, nu se presupune (prezumă). El trebuie să emane de la cealaltă parte contractantă ori de la mandatarul lui. De asemenea, trebuie să fie anterior încheierii contractului.

Dolul are ca efect atât anularea actului, cât şi acordarea de despăgubiri.

Violenţa. Constă în faptul că o persoană încheie un contract sub constrângere sau cu ameninţarea unui rău însemnat şi imediat, de natură să-i provoace o temere. Răul poate viza: integritatea fizică, morală sau patrimonială.

Violenţa presupune două condiţii: să fie determinantă pentru încheierea unui contract, adică să aibă un anumit grad de intensitate care să inspire cu adevărat frică; să fie nelegitimă.

Spre deosebire de eroare şi dol, care împiedică voinţa de a se manifesta în cunoştinţă de cauză, violenţa împiedică voinţa de a se manifesta în mod liber. Violenţa vizează voinţa, dar nu o distruge. Exemplu de violenţă este constrângerea fizică şi morală a unui director pentru a semna un act juridic în favoarea salariaţilor.

Presiunea conjuncturii economice nu este considerată violenţă, pentru că nu emană de la o parte contractantă.

Efectul principal al violenţei, ca viciu de consimţământ, constă în nulitatea relativă a contractului.

4.1.3. Obiectul contractului

Consimţământul părţilor de a contracta se referă la un anumit obiect. Potrivit art. 962 C. civ., obiectul contractului „este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă”.

Obiectul contractului constă în prestaţiile pe care părţile contractante se obligă a le îndeplini prin acordul lor de voinţă. Pot fi prestaţii: livrarea unui bun, efectuarea unui serviciu, abţinerea de a face un anumit lucru etc.

Prestaţia la care se obligă debitorul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie posibilă sub aspectul material şi juridic, să fie licită, adică permisă de lege şi executată în conformitate cu ea; să reprezinte un fapt personal al aceluia care se obligă, pentru că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altuia.

Obiectul unui contract, care este un bun material, trebuie să mai îndeplinească următoarele condiţii: să fie deterrninat sau determinabil la încheierea contractului (determinat prin datele de identificare, determinabil prin elementele cu ajutorul cărora va fi determinat în viitor); să fie în circuitul civil sau comercial (bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul civil sau comercial); bunul să existe în momentul încheierii contractului (bunurile viitoare pot forma, uneori, obiectul contractului de vânzare-cumpărare, cum ar fi cazul vânzării unei recolte ce urmează să fie strânsă).

În contractele comerciale părţile contractante trebuie să dea dovadă de reţinere în prezentarea calităţilor prestaţiei. Orice falsă indicaţie poate justifica o acţiune pentru obţinerea de daune-interese, de către victima erorii provocate în acest mod.

Determinarea prestaţiei este bine să fie efectuată cu maximă precizie, pentru a se evita echivocul.

4.1.4. Cauza (scopul) contractului

Este o altă condiţie de validitate a contractului. Cauza este finalitatea, scopul urmărit de o persoană prin încheierea contractului. Astfel, într-un contract de vânzare cauza obligaţiei cumpărătorului este dobândirea bunului, iar cauza obligaţiei vânzătorului este obţinerea preţului.

Cauza se deosebeşte de motiv, care este un element subiectiv şi variabil de la om la om.

Cauza trebuie să fie licită, morală, reală, nesimulată. Dacă este ilicită, imorală, simulată, falsă atunci contractul este sancţionat cu nulitate. Astfel, s-a considerat operantă nulitatea pentru cauza ilicită a unui contract de vânzare-cumpărare de bunuri mobile, în măsura în care o parte importantă din preţ constituie echivalentul renunţării la un proces penal dintre părţi. De asemenea, este o cauză falsă dacă o întreprindere a încheiat un contract de asigurare, ignorând că pentru acelaşi risc încheiase anterior o altă asigurare.

4.2. Antecontractul sau promisiunea de a contracta

Noţiune

Încheierea unui contract poate fi precedată de un acord prealabil al părţilor, prin care se obligă să încheie în viitor contractul dorit. Un asemenea act juridic obligaţional, preliminar este denumit antecontract, promisiune de a contracta, contract provizoriu, contract-cadru etc.

Antecontractul este un act juridic bilateral prin care părţile se obligă să încheie în viitor un anumit contract, în conformitate cu prevederile legale şi voinţa părţilor.

Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate elementele esenţiale ale convenţiei proiectate. Dacă este o vânzare-cumpărare trebuie să conţină, neapărat, obiectul şi preţul. Promisiunea este utilă când, de exemplu, părţile nu dispun de toate condiţiile pentru a realiza un contract definitiv.

Antecontractul se deosebeşte de acordul de principiu, care este o convenţie prin care părţile se obligă să negocieze ulterior un contract anumit, fără să precizeze elementele esenţiale ale viitorului contract. De asemenea, el se distinge şi de oferta de a contracta. Dacă oferta este un act unilateral, antecontractul este bilateral.

Consecinţele juridice ale antecontractului sunt următoarele: nu poate fi revocat de promitent şi nu devine caduc prin decesul acestuia, întrucât obligaţiile, în principiu, trec asupra moştenitorilor; nerespectarea promisiunii de a contracta antrenează răspunderea contractuală a vinovatului.

4.3. Forma şi dovada contractului

Forma şi dovada exteriorizează acordul de voinţă al părţilor contractante. Ele sunt cerinţe distincte: forma priveşte existenţa contractului iar dovada se referă la confirmarea existenţei contractului.

La unele contracte forma include dovada, la altele sunt separate. De exemplu, contractul sub formă verbală poate fi dovedit prin orice mijloc de probă: cu martori, prin mărturisirea celui vinovat etc.

Contractele solemne pot fi dovedite numai prin înscris întocmit cu ocazia încheierii acestora. Înscrisul constituie atât forma cât şi dovada contractului. Celelalte contracte, nesolemne, pot fi întocmite fie verbal, fie printr-un înscris, după voinţa părţilor.

Dintre contractele pentru a căror încheiere valabilă este cerută forma solemnă, menţionăm: contractul de vânzare a terenurilor, contractul de societate, contractul de transport ş.a.

La alte contracte civile sau comerciale forma solemnă este cerută ca element de probă: contractul de asigurare, contractul de expediţie, contractul de depozit valutar ş.a. Şi în aceste cazuri, forma solemnă este obligatorie şi nu facultativă.

Avantajele încheierii contractelor comerciale prin forma înscrisurilor. Dreptul comercial contemporan recomandă să fie încheiate în forma înscrisurilor contractele mai importante şi complexe. Contractul verbal este considerat nesatisfăcător, mai ales între parteneri care cooperează pentru prima oară. Înscrisurile contractuale voluntare prezintă avantajul că încorporează cu mai multă exactitate voinţa părţilor. De asemenea, contractul scris constituie şi cel mai sigur mijloc de probaţiune. Un înscris poate fi combătut numai printr-un înscris (nu şi cu martori). De altfel, când Codul comercial cere proba prin înscris, proba testimonială (cu martori) nu poate fi admisă decât în cazurile în care este admisă şi de Codul civil (art. 55 C. com.).

Încheierea contractului în formă autentică prezintă avantaje deduse şi din art. 66 din Legea nr. 36/1995 privind activitatea notarilor publici, şi anume: contractele încheiate în formă autentică reprezintă titluri executorii, putând fi învestite direct cu formulă executorie, fără a fi necesară deschiderea unui proces pentru valorificarea drepturilor ce decurg din contract.

În cazul în care legea sau părţile prevăd condiţia formei scrise, modificările, completările şi anexele la contract trebuie întocmite în aceeaşi formă.

Odată născut în mod valabil, contractul va avea în continuare o existenţă independentă. Chiar dacă înscrisul este distrus, contractul va supravieţui.

4.4. Nulitatea contractului

Noţiune

Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cazul încheierii contractului cu nerespectarea dispoziţiilor legale. Sancţiunea constă în desfiinţarea contractului cu efect retroactiv. Alături de funcţia sancţionatorie, nulitatea are şi funcţia de garanţie a principiului legalităţii şi funcţie preventivă.

Nulitatea se aplică oricărui contract şi provine din cauze anterioare sau concomitente încheierii contractului. Ea se poate întemeia pe considerente de apărare a intereselor generale sau pe necesitatea protejării intereselor particulare.

Nulitatea absolută

În situaţia în care contractul se încheie prin fraudarea legii (de exemplu, vânzarea-cumpărarea de droguri) sau când contractului îi lipsesc una sau mai multe condiţii de validitate (de exemplu, lipsa consimţământului) sau nu s-a respectat forma solemnă prevăzută de lege pentru valabilitatea contractului, nulitatea este absolută. În acest caz, nulitatea poate fi invocată în faţa instanţei de către orice persoană interesată ca actul să nu producă efecte. Pe lângă părţile contractante, succesorii acestora, un terţ interesat, mai poate invoca nulitatea absolută procurorul şi chiar instanţa din oficiu.

Nulitatea absolută este imprescriptibilă, adică actul nu poate deveni niciodată valabil, oricât timp ar trece, deoarece nu se poate admite ca ceea ce este oprit de lege să devină valabil prin scurgerea timpului. Instanţa de judecată chemată să se pronunţe asupra validităţii actului nu va face decât să constate nulitatea absolută a actului.

Nulitatea relativă

Nulitatea este relativă în următoarele situaţii: consimţământul exprimat la încheierea contractului a fost viciat prin eroare, dol sau violenţă; una din părţi a încheiat contractul fără să aibă capacitate de exerciţiu sau având capacitate restrănsă. Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea vătămată. Astfel, cumpărătorul (sau moştenitorii) poate cere anularea contractului dacă a fost în eroare asupra calităţii de proprietar a vânzătorului, prin vânzarea lucrului altuia.

Nulitatea relativă este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, în raporturile dintre persoanele fizice şi 18 luni în raporturile dintre persoanele juridice. Dacă anularea actului nu a fost cerută în termenele arătate, actul rămâne valabil.

Efectul principal al nulităţii absolute şi al nulităţii relative este desfiinţarea contractului cu efect retroactiv. Prestaţiile care au fost efectuate în baza actului lovit de nulitate vor fi restituite, părţile fiind repuse în situaţia anterioară încheierii contractului. Faţă de terţi, nulitatea contractului produce acelaşi efect retroactiv, deoarece se consideră că părţile nu pot transmite mai multe drepturi decât au.

În unele cazuri, anumite excepţii justifică menţinerea situaţiilor create de actul nul sau chiar menţinerea, în parte sau în întregime, a efectelor sale. Astfel, este cazul contractelor cu executare succesivă, unde prestaţiile efectuate până la momentul anulării contractului rămân executate, nulitatea producându-şi efectele numai pentru viitor.

5. Contracte translative de proprietate

5.1. Contractul de vânzare-cumpărare

5.1.1. Contractul de vânzare-cumpărare civilă

Definiţie

Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părţi, vânzătorul, strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părţi, cumpărătorul, care se obligă în schimb a plăti vânzătorului preţul bunului vândut (art. 1294 C. civ.).

Caractere juridice

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract bilateral (sinalagmatic), consensual, cu titlu oneros, comutativ şi translativ de proprietate.

Vânzarea-cumpărarea este un contract bilateral deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante. Vânzătorul se obligă să predea lucrul vândut şi să-l garanteze pe cumpărător, iar cumpărătorul se obligă să plătească preţul.

Încheindu-se prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără îndeplinirea unor formalităţi şi fără remiterea lucrului vândut şi a preţului în momentul încheierii contractului, vânzarea-cumpărarea este un contract consensual. În cazurile special prevăzute de lege vânzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile pot fi vândute numai dacă actul a fost încheiat în formă autentică. De asemenea, pentru a fi opozabilă terţilor, vânzarea terenurilor trebuie transcrisă în registrul de carte funciară.

Vânzarea-cumpărarea este un contract oneros, fiecare parte urmărind echivalentul prestaţiei sale. Dacă vânzarea ar fi gratuită, atunci ar fi vorba de o donaţie.

Contractul de vânzare-cumpărare este şi comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de părţi de la încheierea contractului.

Vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui. Aceasta înseamnă că prin efectul realizării acordului de voinţă şi independent de predarea lucrului vândut şi de plata preţului, se produce nu numai încheierea contractului ci şi strămutarea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. Pentru a opera strămutarea este necesară îndeplinirea anumitor condiţii: vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului vândut; lucrurile să fie determinate individual; lucrul vândut să existe în prezent sau în viitorul apropiat; să nu fie vorba de un termen care să amâne transferul proprietăţii.

Condiţiile de validare

Contractul de vânzare-cumpărare este supus condiţiilor de validitate general-aplicabile în materia contractelor: consimţământul părţilor, capacitatea acestora, un obiect determinat, o cauză licită.

Legea prevede unele incapacităţi speciale: tutorele nu poate cumpăra bunurile minorului; mandatarul nu poate cumpăra bunurile pentru care a primit mandat de la vânzător să le înstrăineze; administratorul nu poate cumpăra bunurile încredinţate gestionării lor; magistraţii nu pot cumpăra bunurile litigioase etc.

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie, pe de o parte, lucrul vândut, pentru vânzător, şi, pe de altă parte, preţul plătit, pentru cumpărător.

Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în circuitul civil (comercial); să existe în prezent sau în viitorul apropiat; să fie determinat (precizat) sau determinabil, altfel contractul este lovit de nulitate absolută; să fie posibil şi licit.

La rândul său preţul vânzării trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie stabilit în bani; să fie determinat (cuantumul să fie precizat de către părţi în momentul încheierii contractului) sau determinabil (la preţul zilei); să fie sincer şi serios, adică să nu fie fictiv sau derizoriu.

Arvuna

Vânzarea se poate face şi cu darea de arvună, dacă bunul nu se predă la încheierea contractului. Arvuna este o convenţie accesorie vânzării având ca obiect o sumă de bani pe care una din părţi (cumpărătorul) o dă celeilalte părţi (vânzătorului), cu ocazia încheierii unui precontract de vânzare-cumpărare, ca o garanţie că se va perfecta contractul propriu-zis.

Arvuna se stabileşte între părţi, de comun acord. Dacă vânzarea nu se execută din culpa cumpărătorului, acesta va pierde arvuna, iar dacă va fi din vina vânzătorului, acesta va restitui arvuna îndoit sau după cum au convenit. Este necesar ca arvuna să fie stipulată ca atare, în mod expres, căci, în caz contrar suma respectivă este considerată ca având caracterul unei execuţii parţiale, cu semnificaţia de acont sau avans de preţ.

Partea care nu este în culpă are libertatea să pretindă fie executarea silită a contractului, fie să se prevaleze de clauza de arvună şi, după caz, să păstreze suma primită sau să pretindă înapoierea ei în valoare dublă.

Părţile sunt libere să dea arvunei caracterul unei clauze de dezicere, adică o convenţie de desfacere a contractului prin voinţa uneia dintre ele. În acest caz, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile nu mai are dreptul de a opta pentru executarea silită a contractului, având doar dreptul de a păstra arvuna sau de a restitui dublul acesteia, după caz. Clauza trebuie să fie o manifestare de voinţă clară şi categorică, pentru a presupune o derogare de la principiul nerevocabilităţii unilaterale a contractelor bilaterale.

În cazul în care contractul se execută, arvuna se scade din preţ.

Dreptul de preemţiune

În cazul în care proprietarul unui teren agricol din extravilan intenţionează să-l vândă, legea conferă un drept prioritar la cumpărare coproprietarilor, proprietarilor vecini, arendaşului şi statului.

Obligaţiile vânzătorului

Vânzătorul are mai multe obligaţii: să predea cumpărătorului lucrul vândut; să conserve şi să asigure securitatea lucrului vândut până la predarea lui cumpărătorului; să-l garanteze pe cumpărător.

1. a) Predarea lucrului vândut. Această obligaţie presupune punerea de către vânzător, la dispoziţia cumpărătorului, a lucrului vândut. Predarea lucrului trebuie făcută în starea în care se găsea în momentul vânzării, deoarece în acel moment cumpărătorul a dobândit proprietatea lui. De regulă, lucrurile se predau în momentul încheierii contractului, dar părţile pot conveni ca predarea să aibă loc şi la o dată ulterioară.

Până la predarea lucrului, vânzătorul trebuie să-l conserve. Dacă lucrul piere înainte de data predării, datorită unui caz de forţă majoră, vânzătorul este exonerat de obligaţia predării.

Locul predării. Predarea lucrului se face la locul unde se afla în momentul contractării, dacă lucrul este individual-determinat. În rest, predarea se face la domiciliul debitorului. Desigur, părţile pot stabili prin voinţa lor locul predării.

Cheltuielile de predare (cântărire, numărare etc.) sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de ridicare (încărcare, transport etc.) sunt în sarcina cumpărătorului.

1. b) Obligaţia de garanţie decurge din obligaţia vânzătorului de a face tot ce îi stă în putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea liniştită (garanţie contra evicţiunii) şi utilă a lucrului vândut (garanţie contra viciilor ascunse).

Evicţiunea (deposedarea). Este pierderea totală sau parţială a posesiunii sau a proprietăţii lucrului de către cumpărător, prin exercitarea dreptului pe care o terţă persoană îl pretinde asupra lucrului, drept care este de natură să înlăture pe acela al cumpărătorului. În virtutea garanţiei de evicţiune, vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător de tulburările de drept din partea unei terţe persoane şi să se înfăţişeze în faţa instanţei în calitate de garant, în cazul în care cumpărătorului i s-a intentat o acţiune judecătorească.

Dacă, neputând să-l apere, evicţiunea s-a realizat, vânzătorul este obligat să-l despăgubească pe cumpărător.

Evicţiunea poate fi totală sau parţială, după cum pierderea posesiunii sau a proprietăţii unui lucru de către cumpărător este ea însăşi totală sau parţială. Când evicţiunea este totală, vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului preţul plătit. În situaţia în care evicţiunea este parţială, cumpărătorul are posibilitatea de a opta între a cere desfacerea (rezoluţiunea) contractului şi plata unei despăgubiri pentru valoarea pierdută.

Garanţie contra viciilor ascunse ale lucrului. Vânzătorul răspunde dacă lucrul vândut este impropriu întrebuinţării sau viciile îi micşorează valoarea de întrebuinţare, încât cumpărătorul, dacă ar fi ştiut nu l-ar fi cumpărat ori plătea un preţ redus. Condiţiile cerute pentru ca vânzătorul să răspundă în această situaţie sunt următoarele: viciul să fie ascuns, adică să nu poată fi descoperit la prima vedere sau printr-o verificare atentă a sa; viciul să fie grav, adică să facă lucrul vândut impropriu folosirii conform destinaţiei sale sau să-i diminueze valoarea de întrebuinţare; existenţa viciului să fi fost anterioară vânzării şi să fi fost necunoscută cumpărătorului în momentul încheierii contractului.

Termen de garanţie. Părţile, prin convenţia lor, pot stipula anumite termene de garanţie. Întinderea lor variază în funcţie de natura lucrului. În perioada de garanţie, vânzătorul se obligă să execute gratuit reparaţiile sau chiar să înlocuiască lucrul, dacă nu poate fi pus în stare de funcţionare prin reparare.

Obligaţiile cumpărătorului

Cumpărătorul are două obligaţii: să plătească preţul şi să ia în primire lucrul cumpărat.

1. a) Plata preţului se face la locul şi la termenul stabilit prin contract. În lipsa unei clauze în acest sens, plata se face la locul şi data predării lucrului. Vânzătorul neplătit poate să ceară desfiinţarea vânzării printr-o acţiune în rezoluţiune.
2. b) Luarea în primire a lucrului se face de către cumpărător în termenul şi în condiţiile stabilite prin contract. Dacă cumpărătorul nu ia lucrul în primire, vânzătorul îl poate soma sau poate cere, la alegerea sa, rezoluţiunea contractului.

5.1.2. Contractul de vânzare-cumpărare comercială

Caracterizare generală

Operaţiunile de vânzare-cumpărare sunt cele mai frecvente în activitatea comercială. Contractul este folosit atât pentru producerea mărfurilor, cât şi pentru realizarea circulaţiei mărfurilor de la producător la consumator.

Sub aspectul structurii sale vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare cu cea civilă. Trăsăturile specifice în varianta comercială sunt următoarele: intenţia de revânzare, limitarea obiectului vânzării la bunuri mobile corporale şi incorporale; atât cumpărarea cât şi revânzarea generează obligaţii comerciale.

Intenţia de revânzare

Caracteristică pentru vânzarea-cumpărarea comercială este intenţia de revânzare: cumpărarea este făcută cu scop de revânzare, iar vânzarea este precedată de o cumpărare realizată în acelaşi scop.

Intenţia de revânzare trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să existe la data cumpărării; să fie exprimată de cumpărător; să se refere, în principiu, la bunul cumpărat.

Limitarea obiectului vânzării

În concepţia Codului comercial, cumpărarea şi vânzarea comercială pot avea ca obiect numai bunuri mobile nu şi bunuri imobile, care intră sub incidenţa legii civile. Acelaşi caracter civil îl au şi actele de închiriere a bunurilor imobile, ca şi concesionarea lor. Această soluţie se bazează pe ideea protecţiei actelor juridice privind bunurile de mare valoare. Soluţia este depăşită. În prezent sunt bunuri mobile de o valoare mai mare decât unele bunurile imobile.

Fac excepţie de la regula menţionată mai sus, operaţiunile cu imobile înglobate într-un fond de comerţ. Fondul de comerţ este constituit din bunuri mobile şi imobile dar, sub aspectul naturii lor juridice, sunt considerate ca fiind bunuri mobile, incorporale.

Condiţiile de validare a contractului sub aspectul specificităţii

Consimţământul părţilor îmbracă, uneori, aspecte deosebite. Astfel, sunt situaţii în care o afacere nu se poate încheia imediat. Părţile se obligă amândouă sau numai una din ele să perfecteze în viitor un contract de vânzare-cumpărare definitiv.

Promisiunea unilaterală de a vinde sau de a cumpăra este un antecontract care se încheie în vederea perfectării în viitor a contractului de vânzare-cumpărare propriu-zis. Promisiunea are valoarea unui contract. Promitentul, dacă nu-şi respectă obligaţia asumată, va putea fi obligat la plata de daune-interese. În schimb, beneficiarul promisiunii are facultatea de a cumpăra sau vinde, după caz, bunul care constituie obiectul promisiunii, fără ca aceasta să implice din partea lui o răspundere. Este însă posibil ca, în schimbul dreptului de opţiune ce i se conferă, beneficiarul promisiunii să se oblige la plata unei sume de bani.

Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare este o convenţie care se distinge de promisiunea unilaterală prin aceea că părţile se obligă reciproc să încheie împreună, în viitor, un contract de vânzare-cumpărare în anumite condiţii. În acest caz oricare din părţi poate cere obligarea partenerului la încheierea contractului. De această dată antecontractul de vânzare-cumpărare generează două obligaţii distincte de afaceri şi anume: una în sarcina promitentului vânzător iar alta în sarcina promitentului cumpărător.

Antecontractul de vânzare-cumpărare deşi, în esenţa sa, este un contract bilateral, nu trebuie totuşi identificat cu contractul de vânzare-cumpărare propriu-zis. Prin efectul său nici vânzătorul nu a vândut şi nici cumpărătorul nu a cumpărat. Ambele părţi s-au obligat numai să perfecteze o vânzare-cumpărare în viitor în condiţiile de preţ convenite şi cu privire la bunul asupra căruia au căzut de acord. Dacă promitentul vânzător nu-şi respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte persoane, beneficiarul promisiunii de cumpărare nu poate cere predarea lucrului. Vânzarea încheiată cu altă persoană rămâne valabilă. El poate cere numai daune-interese.

Capacitatea părţilor. În ceea ce priveşte capacitatea părţilor, regula este următoarea: pot cumpăra şi vinde toţi acei cărora nu le este oprit prin lege acest drept.

În dreptul comercial există incapacităţi speciale, specifice. De exemplu, interdicţia încheierii de către asociaţii societăţii cu răspundere nelimitată a unor operaţiuni pe cont propriu sau pe contul altuia, care ar atinge interesele societăţii comerciale de care aparţin. La fel, interdicţia prepusului de a încheia operaţiuni comerciale pe contul său, identice cu acelea cu care este însărcinat din partea patronului. Unele vânzări presupun obligaţia obţinerii unei autorizaţii prealabile, protecţia consumatorilor etc.

Obiectul contractului. Bunurile care alcătuiesc obiectul contractului sunt diferite. O derogare de la dreptul comun (care în această materie este dreptul civil) este manifestarea principiului transmiterii de drept a proprietăţii, ca urmare a acordului de voinţă între vânzător şi cumpărător. În dreptul civil, odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului se transmit, de la vânzător la cumpărător, şi riscurile. Prin urmare, în caz de pieire a lucrului vândut, chiar înainte de predare, riscul va fi suportat de cumpărător.

În dreptul comercial modern se consideră că, uneori, transferul proprietăţii, ca o consecinţă a acordului de voinţe, nu este de esenţa vânzării-cumpărării. Vânzările în care cumpărătorul devine imediat, după încheierea contractului, proprietarul de drept al obiectului vândut, se restrâng tot mai mult. Astfel, părţile contractante pot prevedea expres ca vânzarea să se facă prin amânarea transferului dreptului de proprietate până la împlinirea unui termen sau după realizarea unei condiţii. Este cazul convenţiilor de vânzare, sub condiţie, a unor lucruri de uz casnic, cum ar fi mobila, frigiderul etc. Derogarea menţionată se încadrează în principiile pragmatice ale comerţului.

Lucrul care face obiectul vânzării-cumpărării trebuie să fie proprietatea vânzătorului. Aceasta este regula, însă, există şi situaţii când, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare comercială, lucrul nu se află în proprietatea vânzătorului, el urmând să fie achiziţionat ulterior. În cazul în care vânzătorul este de rea-credinţă contractul este lovit de nulitate absolută, pentru celelalte situaţii se admite valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Obligaţiile vânzătorului

Obligaţiile principale ale vânzătorului sunt: predarea mărfurilor vândute în condiţiile de livrare prevăzute în contract (referitoare la termen, loc, cantitate, calitate), garantarea cumpărătorului pentru lucrul vândut şi informarea cumpărătorului asupra produsului.

1. a) Obligaţia de predare a mărfii vândute. Predarea mărfii poate fi reală sau simbolică.

Predarea reală se realizează când bunurile sunt puse efectiv la dispoziţia cumpărătorului sau predate cărăuşului, pentru a le transporta la destinaţie.

Predarea simbolică se realizează prin înmânarea cheilor unui depozit unde se află marfa sau înmânarea recipisei de depozit către cumpărător.

Bunurile se predau cumpărătorului însoţite de factură, în care sunt precizate elemente precum: cantitatea, calitatea, preţul.

Termenul de predare este cel convenit de către părţile contractante, iar dacă el nu s-a stabilit, predarea se va face potrivit principiilor generale.

Există situaţii când termenul de predare a lucrului vândut poate fi considerat esenţial de către cumpărător sau de ambele părţi. Acest caracter este impus de natura bunului sau prin voinţa părţilor. Caracterul esenţial al termenului trebuie să rezulte expres din contract. El poate rezulta şi din împrejurări care sunt cunoscute de ambele părţi. De exemplu, lucrul vândut îl constituie o cantitate de legume (marfă perisabilă).

Locul predării. În principiu, predarea lucrului se execută la locul stabilit prin contract de către părţile contractante. Dacă contractul nu cuprinde nici o prevedere în acest sens, predarea trebuie să se facă la locul care a rezultat din natura operaţiei. În situaţia în care condiţiile de mai sus nu sunt îndeplinite, predarea se va face la locul în care vânzătorul îşi are sediul comercial sau cel puţin domiciliul ori reşedinţa, la momentul încheierii contractului.

1. b) Obligaţia de garanţie. Predarea lucrului vândut de către vânzător implică şi garanţia pentru liniştita stăpânire a lucrului (evicţiune) şi pentru viciile lucrului.

În contractul de vânzare-cumpărare comercială, vânzătorul răspunde, uneori, nu numai pentru viciile ascunse, ca în materie civilă, ci şi pentru viciile aparente (spre exemplu, situaţia în care bunurile perisabile se transmit de pe o piaţă pe alta şi cumpărătorul preia direct marfa de la cărăuş). Cumpărătorul poate să constate viciile bunurilor la primirea lor efectivă. El are obligaţia să aducă la cunoştinţa vânzătorului viciile aparente, constatate în termen de două zile de la primirea mărfii. Legea permite prelungirea acestui termen când el nu este suficient pentru cunoaşterea viciilor aparente.

1. c) Obligaţia de informare a cumpărătorului. În ţările cu o economie de piaţă dezvoltată se conturează şi obligaţia vânzătorului profesionist de a informa pe cumpărător asupra tuturor condiţiilor de contractare, a modului de folosire a bunului şi asupra eventualelor pericole în manipularea bunului. De regulă, informarea cumpărătorului se realizează prin etichetarea şi marcarea produsului şi prin transmiterea prospectului sau a instrucţiunilor de folosire, în limba română. Nesocotirea obligaţiei de informare sau de sfătuire poate duce la angajarea răspunderii pentru repararea prejudiciului cauzat.

Obligaţiile cumpărătorului

Cumpărătorul are, ca şi la contractul civil, două obligaţii: plata preţului şi luarea în primire a mărfii.

1. a) Plata preţului. Cuprinde şi obligaţia de a lua măsurile necesare referitoare la formalităţile prevăzute în contract spre a permite plata preţului (virament, cec etc.).

Preţul este cel stabilit prin contract, determinat direct sau implicit.

Locul plăţii. Plata preţului se face la locul determinat de părţi în contract. În absenţa unei înţelegeri a părţilor, preţul trebuie plătit la locul unde se predă lucrul vândut (prin urmare o excepţie de la regula generală potrivit căreia plata se face la domiciliul debitorului).

Data plăţii preţului se stabileşte de părţi, prin contract. În lipsa unei stipulaţii contractuale în acest sens, preţul trebuie plătit în momentul predării lucrului de către vânzător, ca o derogare de la regula generală potrivit căreia, în lipsa unui termen, plata se poate cere imediat.

Potrivit art. 43 C. com. cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi în toate cazurile de întârziere la plata preţului fără motive legale. Această soluţie este diferită de cea din materia civilă, care impune plata dobânzilor numai în cazurile expres prevăzute de Codul civil. Dobânda este datorată, în materie comercială, de la data scadenţei şi până la plata sumei care constituie preţul vânzării.

1. b) Cealaltă obligaţie a cumpărătorului este de a lua în primire marfa. Această obligaţie constă în îndeplinirea oricărui act care poate fi cerut în mod rezonabil de cumpărător, care să permită vânzătorului să efectueze livrarea.

Luarea în primire a lucrului vândut se face la data şi locul convenite de părţi în contract. Dacă părţile nu au stabilit un termen, predarea mărfii se face, potrivit principiilor generale, imediat după realizarea acordului de voinţă sau la cererea vânzătorului.

Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale

Obligaţiile părţilor trebuie executate în strictă conformitate cu clauzele contractului. Potrivit reglementărilor din Codul civil, neexecutarea obligaţiilor contractuale de către una din părti, dă dreptul celeilalte părţi de a cere, pe cale judecătorească, rezoluţiunea contractului. În contract părţile pot conveni printr-o clauză accesorie şi implicită la rezoluţiunea de drept a contractului, pentru neexecutarea obligaţiei asumate de către una din părţi (pact comisoriu).

Regulile Codului comercial diferă în acest domeniu. Cerinţele activităţii comerciale presupun existenţa unor reguli speciale privind rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială.

Potrivit art. 67 C. com., când mai înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea contractului, una din părţi a oferit celeilalte părţi prestaţia sa şi aceasta nu şi-o îndeplineşte pe a sa, atunci contractul se consideră desfiinţat în favoarea părţii care îşi executase obligaţia. Prin urmare, rezoluţiunea contractului se produce de drept, în materie comercială, fără a fi necesară sesizarea instanţei.

Pentru ca rezoluţiunea de drept să opereze este necesară îndeplinirea mai multor condiţii: una din părţi să facă oferta de executare înainte de împlinirea termenului convenit pentru executarea contractului; cele două obligaţii (de predare a lucrului şi plata preţului) să aibă acelaşi termen de executare; partea căreia i s-a adresat oferta să nu-şi îndeplinească obligaţia la termenul prevăzut în contract. Partea în culpă datorează despăgubiri pentru prejudiciu cauzat, pentru declanşarea rezoluţiunii de drept a contractului.

Negocierea clauzelor contractuale

Negocierea este practic absentă când afacerile se încheie cu mare rapiditate. În celelalte situaţii ea este, în general, prezentă ca o etapă obligatorie, complicată şi cu desfăşurare în timp.

Necesitatea negocierii. Negocierea apare mai des în următoarele situaţii: s-a convenit un acord de principiu de a negocia contractul; contractul existent este susceptibil de renegociere, în privinţa unor clauze, potrivit voinţei exprimate la încheierea lui; obligaţia renegocierii preţului este prevăzută de lege (de exemplu, art. 27 din Hotărârea Guvernului nr. 1109/1992).

Obligaţia de a negocia sau renegocia nu se confundă cu obligaţia de a încheia contractul.

Partenerii pot implica în negocieri o terţă persoană.

Obiectul negocierii îl constituie clauzele contractului ce se va încheia, îndeosebi obligaţiile pe care şi le va asuma fiecare parte. Sunt susceptibile de clarificări prin negocieri: descrierea şi aprecierea bunurilor imobile ce urmează să fie vândute; cantitatea şi calitatea bunurilor mobile ce urmează să fie vândute; garanţiile prezentate de vânzător privind calitatea mărfurilor; acţiunile ce se vor întreprinde dacă bunurile livrate sunt inacceptabile; când şi unde se vor livra mărfurile; preţul, cât şi în ce condiţii va fi plătit; dacă vânzătorul va putea mări preţul, ca urmare a creşterii preţurilor de producţie etc.

Economiştii negociatori vor ţine seama de mai multe recomandări: în contract fiecare obligaţie asumată trebuie să fie precis formulată; este bine ca fiecare clauză să aibă acoperire în norme juridice; textul să fie examinat de mai multe persoane, fără grabă, pentru a înlătura orice inadvertenţă; orice echivoc poate fi speculat de partea adversă şi determina un proces; subtilităţile de limbaj nu au ce căuta în contractele comerciale; este necesar ca garanţiile să fie relativ uşor accesibile; numărul documentelor să fie limitat la strictul necesar.

Obligaţii ale negociatorului. Negociatorul, urmărind propriul interes, trebuie să fie, în acelaşi timp, atent la interesul partenerului. Este în interesul partenerilor de afaceri să se informeze reciproc. Astfel, vânzătorul este obligat să-l informeze pe partener în cazul vânzării produselor periculoase (adezivi, pesticide etc.)

Nesocotirea obligaţiilor de informare sau de sfătuire poate duce la răspunderea pentru repararea prejudiciului astfel cauzat.

O altă obligaţie a partenerului de negociere este loialitatea. Aceasta cuprinde mai multe aspecte, cum ar fi: sinceritatea declaraţiilor de intenţie privind afacerea; nefolosirea informaţiilor primite de la partener în dauna lui etc.

Dacă se consideră că negocierea va fi îndelungată şi complexă, partenerii vor elabora o convenţie în care vor menţiona regulile conduitei lor în cursul negocierii. Convenţia poate fi denumită în mai multe feluri: scrisoare de intenţie, protocol de tratative, acord de principiu etc. Denumirile consacră asumarea obligaţiei de a negocia, dar nu şi obligaţia de a încheia contractul.

Întreruperea tratativelor, fără motive serioase, cu rea-credinţă şi cu provocare de daune asupra partenerului este sancţionată.

Forme specifice de vânzare-cumpărare comercială

Diversitatea formelor

Comercianţii au ca scop cucerirea durabilă a pieţelor prin atragerea permanentă a unei clientele tot mai numeroase. Obţinerea unor profituri tot mai mari a impus o diversitate de tehnici juridice de cucerire a pieţii. Cu titlu de exemplu, pot fi menţionate mai multe astfel de tehnici: vânzările prin credit, cu daruri, prin corespondenţă, la domiciliu, combinate, cu transporturi şi asigurări etc.

Forme specifice de vânzare-cumpărare comercială de o deosebită importanţă sunt: vânzările prin burse şi vânzările prin licitaţie.

Vânzările prin burse

Definiţie. Bursa constituie o instituţie specifică economiei de piaţă ce are ca scop tranzacţionarea mărfurilor fungibile şi a valorilor mobiliare prin întâlnirea cererii cu oferta în cadrul unei proceduri speciale şi sub supravegherea unei autorităţi.

Rolul burselor. Bursele mijlocesc schimburile de valori fără ca acestea să fie prezentate de vânzători şi examinate de cumpărători. Valorile susceptibile de negociere la bursă trebuie să posede însuşirea de a fi schimbate cu altele de acelaşi fel şi de aceeaşi cantitate.

Absenţa mărfurilor la locul tranzacţiei permite şi realizarea unor operaţiuni pur speculative, prin înstrăinarea titlurilor de valoare cumpărate. Profiturile sunt obţinute din încasările diferenţelor de preţ.

Activitatea bursieră este considerată un indicator al situaţiei economice şi un mijloc de influenţare a preţurilor mondiale. Dezvoltarea telecomunicaţiilor uşurează legăturile dintre pieţele lumii. Comercianţii au astfel posibilitatea să cunoască simultan situaţia cererii şi ofertei din majoritatea ţărilor lumii.

Se poate concluziona că bursele îndeplinesc următoarele roluri: constituie o piaţă principală pentru mărfuri sau valori prin concentrarea cererii şi ofertei; facilitează încheierea rapidă a tranzacţiilor; asigură acoperirea din timp a nevoilor de materii prime; influenţează nivelul preţurilor ce se formează în afara burselor.

În baza Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, în noiembrie 1995 s-a redeschis bursa de valori în Bucureşti.

Clasificare. Bursele se pot clasifica după mai multe criterii. Dintre acestea cele mai importante sunt următoarele: varietatea tranzacţiilor, obiectul de activitate, forma de organizare, modul de admitere a participanţilor.

1. a) în raport de varietatea tranzacţiilor, bursele se împart în: burse generale, în care se negociază mărfuri şi hârtii de valoare; burse specializate, în care se tranzacţionează grupe de mărfuri, anumite produse sau numai valori.
2. b) în funcţie de obiectul lor, bursele se clasifică în: burse de mărfuri sau burse de comerţ, având ca obiect de negociere mărfuri, cereale, metale, produse energetice; burse de valori, având ca obiect valori mobiliare; burse de devize, având ca obiect de negociere valutele şi devizele.

Cele mai cunoscute sunt bursele de mărfuri, care se împart în generale şi speciale, şi bursele de valori mobiliare.

1. c) În funcţie de forma de organizare, se deosebesc bursele de stat, înfiinţate şi administrate de stat, şi bursele private, înfiinţate şi administrate de particulari.
2. d) După modul de admitere a participanţilor, bursele se clasifică în: burse la care participarea nu este limitată sau se face pe baza unui bilet de intrare şi burse la care sunt admişi numai cei care au calitatea de membri.

Bursele de valori sunt instituţii publice financiare, autonome, la care se negociază valori mobiliare sub formă de efecte comerciale şi titluri financiare, deschise şi permanente, prin mijlocitori oficiali, după o procedură specială şi sub supravegherea statului. Ele funcţionează pe principiile cererii şi ofertei, în funcţie de care se formează cursul real al valorilor mobiliare, înscris în cota oficială a bursei.

Valorile mobiliare pot fi acţiunile, obligaţiunile, precum şi instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit, încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie.

Bursele de mărfuri sunt instituţii autonome sau care funcţionează pe lângă camerele de comerţ, specializate în operaţiuni de vânzare-cumpărare privind unele mărfuri fungibile. Mărfurile nu sunt prezentate cu ocazia negocierii, ci se află în depozitele vânzătorului sau în depozite publice. Împrejurarea că mărfurile în cauză nu pot fi prezentate face ca negocierea lor să aibă loc pe bază de indicatori (cantitate, calitate) şi de mostre. Operaţiunile de acest gen sunt întotdeauna la termen şi nu la predare.

Organizarea burselor. Bursele sunt organizate sub forma societăţilor pe acţiuni. Capitalul social este divizat în acţiuni şi acestea dau dreptul de a participa la afaceri şi nu la dividende. Ele au un local propriu în care se reunesc, cu regularitate, reprezentanţii comerţului, ai băncilor şi alte persoane interesate.

Agenţii de bursă. Bursa nu încheie afaceri în nume propriu. Operaţiunile de vânzare-cumpărare se perfectează de către membrii bursei, care au rolul de intermediari profesionişti. Sunt două categorii de agenţi de bursă: brokerii şi dealerii sau jobbeni. Brokerii sunt intermediari care primesc ordine de la persoanele din afara bursei. Ei sunt plătiţi din comisioanele pe care le încasează în urma tranzacţiilor efectuate. Dealerii încheie operaţiuni pe cont propriu însă legătura cu clientul o realizează prin intermediul brokerului. Câştigul lor este format din diferenţa de preţ.

Operaţiunile bursiere. Un interes deosebit prezintă tehnicile operaţiunilor de bursă.

La bursă preţurile se numesc „cotaţii” sau „cursuri” iar nivelul lor se determină zilnic. Cotaţiile se afişează în holul bursei şi se publică în presă. Prin intermediul mijloacelor de comunicare moderne, cotaţiile se înregistrează şi se transmit simultan în toată lumea.

Încheierea tranzacţiilor la bursă se realizează în cadrul şedinţelor care au loc zilnic.

Mărfurile sau efectele de comerţ sunt înscrise oficial la bursă. Operaţiunile sunt efectuate de un comitet special care stabileşte limita valorică minimă a acestora. Sub supravegherea sindicului bursei, brokerul (curtierul, în franceză) fixează cursul de deschidere şi de închidere. Tot el calculează şi cursul sau preţul unitar al zilei.

Tranzacţiile se încheie prin strigare publică de ofertă şi cerere a agenţilor oficiali care se află în jurul unui perimetru circular. Momentul perfectării operaţiunii este marcat de broker prin expresiile „am cumpărat” şi „am vândut”.

La bursă există două categorii de operaţiuni: operaţiuni pe bani gata, când livrarea mărfii este imediată şi operaţiuni la termen. Tranzacţiile la termen pot avea, fie un caracter efectiv, fie un caracter speculativ.

Vânzarea prin licitaţie

Noţiune. Vânzarea prin licitaţie constituie o piaţă specială unde tranzacţiile comerciale se efectuează după o procedură aparte. Vânzătorul urmăreşte prin licitaţie obţinerea unor preţuri cât mai avantajoase pentru mărfurile oferite. Cumpărătorul, la rândul lui, urmăreşte achiziţionarea de mărfuri şi servicii de calitate superioară la preţuri convenabile.

Trăsăturile licitaţiei. Licitaţia prezintă mai multe caracteristici esenţiale: mărfurile sau mostrele se găsesc la locul unde este organizată licitaţia; mărfurile ce se licitează sunt netipizate şi deci nu pot fi tranzacţionate la bursă; programul de funcţionare a licitaţiei nu este continuu.

Varietatea formelor de licitaţie. Licitaţiile sunt de mai multe feluri. În raport cu posibilităţile de participare licitaţiile pot fi deschise (publice) sau închise, limitate, restrictive, la care pot participa numai cei invitaţi.

Pregătirea licitaţiei. Licitaţia este pregătită printr-o publicitate efectuată prin inserarea de anunţuri în presă, prin trimiterea de cataloage, prospecte sau invitaţii persoanelor interesate.

Înaintea începerii licitaţiei, participantul trebuie să depună o cauţiune care, în principiu, are forma unei garanţii bancare.

Desfăşurarea licitaţiei. Sunt cunoscute două tehnici de stabilire a preţului: tehnica preţului crescător (sistem englez) şi tehnica preţului descrescător (sistem olandez).

La rândul ei, tehnica preţului crescător se realizează prin modalitatea publică şi nepublică.

În cazul modalităţii publice, licitatorul comunică preţul minim al obiectului, după care cumpărătorii ridică preţul. Vânzarea are loc pe bază de strigare, iar marfa sau obiectul se atribuie cumpărătorului care oferă preţul cel mai mare.

La modalitatea nepublică, ridicarea preţului se anunţă de cumpărător prin folosirea unor semne speciale, ceea ce duce la păstrarea secretului.

Licitaţia prin tehnica preţului descrescător se realizează prin comunicarea preţului maxim, care, treptat, este redus până se anunţă o ofertă. Cumpărătorul care licitează primul devine cumpărătorul mărfii.

Încheierea licitaţiei. După adjudecarea mărfurilor sau lucrurilor se încheie o notă de vânzare-cumpărare, care îndeplineşte rolul unui contract scris. Cumpărătorul achită preţul şi va primi marfa sau bunul.

Licitaţia electronică. Prin Ordonanţa Guvernului nr. 20/2002 s-au introdus achiziţiile publice prin licitaţiile electronice. Utilizarea sistemului presupune existenţa în dotarea instituţiei sau a companiei, care se înscrie în sistem, a unui calculator conectat la Intemet, cu un program de tip browser.

Din pagina de deschidere a sistemului de achiziţii, utilizatorul are opţiunea, fie de a intra în pagina unde se tranzacţionează produse standardizate, fie în pagina unde se tranzacţionează produse complexe.

Prin Internet utilizatorul poate consulta regulamentul de funcţionare şi poate vizualiza filmele de prezentare a paşilor pe care trebuie să îi facă. Poate consulta, de asemenea, lista licitaţiilor aflate în desfăşurare.

Sistemul de achiziţii electronice facilitează accesul la informaţii, contribuind la transparenţa funcţionării instituţiilor publice.

 

5.2. Contractul de schimb (trocul)

Noţiune

Schimbul este un contract prin care părţile îşi transmit reciproc un lucru pentru altul. Este un schimb de proprietate. Părţile se numesc copermutanţi.

Fără a constitui o varietate a contractului de vânzare-cumpărare, schimbului îi sunt aplicabile, în general, normele care reglementează acest contract. Părţile trebuie să cadă de acord asupra obiectului pe care îl vor schimba. Ele răspund de viciile ascunse ale lucrurilor schimbate şi de evicţiune.

Sulta

Dacă valoarea lucrurilor schimbate este inegală, diferenţa se compensează prin plata unei sume de bani, numită sultă. Nu se admite ca valoarea sultei să depăşească valoarea bunului schimbat pentru că ar fi vorba de o vânzare-cumpărare.

Domeniu de aplicare

Schimbul de locuinţe constituie aplicarea cea mai frecventă a contractului se schimb.

Legea fondului funciar reglementează schimbul de terenuri între persoanele fizice. Schimbul se face prin acordul acestora exprimat în formă autentică. Dispoziţia este aplicabilă şi în cazul în care un teren se înstrăinează în schimbul unui alt lucru decât teren. Atunci când copermutanţii sau numai unul din ei este persoană juridică cu capital majoritar de stat, schimbul de terenuri se poate face numai cu avizul Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului.

Cheltuielile cauzate de încheierea contractului. Taxele fiscale de autentificare şi de transcriere sau alte cheltuieli se suportă, în mod egal, de către părţile contractante, dacă nu s-a convenit altfel.

6. Contracte de intermediere

O grupă importantă de contracte o constituie „contractele de intermediere”: contractul de mandat, civil şi comercial; contractul de comision; contractul de consignaţie, contractul de agenţie comercială.

 

6.1. Contractul de mandat

6.1.1. Mandatul civil

Noţiune

Contractul de mandat este un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să îndeplinească anumite acte juridice, în numele şi pe seama persoanei care îi dă împuternicire şi pe care o reprezintă, numită mandant. Mandatul poate fi gratuit sau oneros.

În mod obişnuit, mandatarul lucrează ca un reprezentant, în contul şi în numele mandantului. Rezultatul este că toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din acţiunile mandatarului se răsfrâng direct asupra mandantului.

Caractere juridice

Contractul de mandat are un caracter strict personal, întrucât la baza încheierii lui stă încrederea reciprocă dintre părţi. De asemenea, mandatul este un contract bilateral şi consensual. În practică, pentru a se asigura dovada existenţei mandatului şi pentru ca mandatarul să poată încunoştinţa pe terţ asupra împuternicirii ce i-a fost conferită, părţile consemnează acordui lor de voinţă într-un înscris, numit procură (împuternicire). Prin excepţie, mandatul trebuie să fie făcut în formă autentică, atunci când actul juridic pentru care s-a dat mandatul este cerut de lege în formă autentică. De exemplu, mandatul dat pentru cumpărarea unui imobil trebuie să fie în formă autentică, întrucât şi contractul de vânzare-cumpărare imobiliară se face în formă autentică.

După întinderea sa, mandatul poate fi: general, în care mandatarul are însărcinarea asupra tuturor afacerilor mandantului (de exemplu, toate actele de administrare ale unui imobil) şi special, ce cuprinde însărcinarea dată mandatarului pentru efectuarea unui anumit act juridic.

Consimţământul

După felul în care s-a manifestat consimţământul părţilor, mandatul poate fi expres sau tacit. Existenţa mandatului tacit rezultă din fapte sau împrejurări care implică realizarea mandatului (începutul realizării mandatului).

Obligaţiile mandatarului

Mandatarul are următoarele obligaţii: să execute însărcinarea primită de la mandant, în limitele stabilite de acesta; să dea socoteală mandantului asupra modului cum şi-a executat mandatul, prezentând o dare de seamă, împreună cu actele justificative şi cu tot ceea ce a primit cu ocazia executării contractului. Dacă sunt mai mulţi mandatari care execută acelaşi mandat, răspunderea lor nu e solidară, doar dacă în cuprinsul mandatului s-a prevăzut expres solidaritatea.

Obligaţiile mandantului

Mandantul are următoarele obligaţii: să restituie toate sumele cheltuite în vederea realizării mandatului (de exemplu, cheltuielile cu deplasarea în altă localitate); plata remuneraţiei pentru mandatar, dacă mandatul a fost oneros; să execute obligaţiile contractate de mandatar în numele său, însă numai în limitele împuternicirilor pe care le-a dat; dacă mandatarul a depăşit împuternicirile, el nu a mai lucrat în numele mandantului, fiind răspunzător de obligaţiile asumate. Mandantul poate însă să le aprobe (ratifice), expres sau tacit, situaţie în care se angajează şi pentru aceste obligaţii.

Încetarea mandatului

Poate avea loc prin: revocarea mandatului de către mandant (revocare unilaterală posibilă chiar dacă mandatul este cu termen); renunţarea mandatarului la mandat; decesul uneia dintre părţi; expirarea termenului pentru care s-a încheiat mandatul; aducerea la îndeplinire a obiectului mandatului; imposibilitatea realizării obiectului mandatului din motive obiective; incapacitatea juridică (condamnarea) a mandatarului, punerea lui sub interdicţie.

6.1.2. Mandatul comercial

Noţiune

Este acel contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă către o altă persoană, numită mandant să trateze afaceri comerciale pe seama şi în contul mandantului (art. 374 C. com.). Există, după cum se poate constata, o asemănare evidentă cu mandatul civil. Ele se deosebesc mai ales prin funcţia îndeplinită de fiecare.

Specificul contractului

Elementele care individualizează mandatul comercial sunt următoarele:

1. a) este întotdeauna cu titlu oneros. Mandatul fiind plătit, mandatarul este răspunzător atât pentru dol cât şi pentru culpa comisă în executarea mandatului;
2. b) are ca obiect încheierea actelor juridice care, potrivit Codului comercial, sunt fapte de comerţ pentru mandant;
3. c) limitele puterilor mandatarului nu sunt atât de stricte ca în cazul mandatului civil. Mandatarului îi este permisă o mai mare libertate în acţiune, datorită situaţiei schimbătoare a pieţei. Mandatarul poate angaja pe mandant chiar peste prevederile mandatului primit, dacă aceasta duce la îndeplinirea în bune condiţii a afacerii încredinţate;
4. d) reprezentarea nu este de esenţa mandatului comercial. Există şi mandat fără reprezentare, situaţie în care mandatarul doar transmite ofertele şi comenzile primite;
5. e) este numai convenţional, în timp ce mandatul civil poate fi legal, convenţional şi judiciar;
6. f) spre deosebire de mandatul civil, mandatarul beneficiază de garanţii speciale, inclusiv dreptul de retenţie asupra bunului mandantului primit de la terţi, pentru a-i asigura retribuţia.

Obligaţiile mandatarului

În general obligaţiile mandatarului comercial sunt aceleaşi ca ale mandatarului civil. Se manifestă unele obligaţii care derogă de la regulile generale consacrate de dreptul civil.

1. a) Mandatarul este obligat să trimită mandantului sumele cuvenite ca urmare a executării mandatului. În caz contrar trebuie să plătească dobânzile cuvenite mandantului de la data naşterii acestei obligaţii (art. 380 C. com.).

Legea are în vedere şi cazul în care mandatarul schimbă destinaţia sumelor de bani prirnite pentru mandat. De exemplu, foloseşte sumele de bani în interesul său. Articolul 283 C. com. prevede că, în această situaţie, mandatarul datorează dobânzi din ziua primirii sumelor de bani respective. În plus, pe lângă dobânzi, mandatarul datorează şi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea mandatului.

În caz de dol sau fraudă, mandatarul poate fi sancţionat penal pentru infracţiunea de abuz de încredere.

1. b) Mandatarul este răspunzător de stricăciunile lucrurilor încredinţate. Dacă se constată că bunurile primite prezintă semne de stricăciune suferite în timpul transportului, mandatarul trebuie să ia toate măsurile pentru păstrarea drepturilor mandantului faţă de cel care a facut transportul.
2. c) Mandatarul este răspunzător de daunele produse, dacă acestea au provenit din depăşirea, fără o justificare plauzibilă, a mandatului primit.
3. d) La terminarea operaţiunilor încredinţate, mandatarui este obligat să înştiinţeze de această situaţie pe mandant, pentru acceptarea executării mandatului (art. 382 C. com.).
4. e) Mandatarul este ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun comerciant, ca şi cum afacerile ar fi ale sale.

Obligaţiile mandantului

1. a) Mandantul se obligă să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului (art. 385 C. com.).
2. b) El trebuie să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru executarea mandatului (art. 386 C. com.).
3. c) Mandantul este obligat să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului.

Privilegiul mandatarului

În scopul protejării intereselor mandatarului, legea îi conferă un privilegiu special prin care se garantează satisfacerea drepturilor sale de către mandant.

Privilegiul constă în dreptul de retenţie asupra bunurilor mandantului pe care mandatarul le deţine pentru executarea mandatului sau care se găsesc la dispoziţia sa, în magazinele sale ori în depozitele publice (art. 387 C. com.).

În cazul în care bunurile mandantului au fost vândute de mandatar, potrivit mandatului, privilegiul poartă asupra preţului.

Revocarea

Încetarea contractului de mandat are loc în condiţiile şi cu efectele din dreptul civil.

Potrivit doctrinei şi practicii juridice mandatul comercial nu poate fi revocat unilateral decât pe motive temeinice. În caz contrar, revocarea va fi considerată un abuz de drept, ceea ce înseamnă că partea în culpă va fi răspunzătoare de daunele cauzate celeilalte părţi din contract.