Drept

1. Noţiunea şi obiectul dreptului penal

Din punct de vedere etimologic, noţiunea de drept penal provine de la cuvântul latinesc „poena” ce înseamnă pedeapsă, adică sancţiunea aplicabilă pentru fapta interzisă.

Dreptul penal este ramura de drept ce cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice numite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor celor care se săvârşesc.

Potrivit art. 1 din Codul penal: „legea penală apără împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.

În dreptul penal faptele periculoase săvârşite se numesc infracţiuni (putând fi comise prin acţiuni sau inacţiuni), iar participanţii la comiterea lor se numesc infractori (autori, instigatori, complici).

Obiectul dreptului penal este constituit, pe de o parte, din activitatea de constrângere, de sancţionare, iar pe de altă parte, din activitatea socială de prevenire a fenomenului infracţional. De altfel, sancţiunile penale au trei funcţii: a) de prevenţie; b) de constrângere; c) de reeducare.

2. Structura dreptului penal. Principalele instituţii de drept penal

Principalul izvor al dreptului penal este Codul penal adoptat în 1968 (modificat şi completat ulterior, esenţial, în repetate rânduri). Modificări semnificative ale Codului penal au avut loc în 1996, dar şi ulterior. Ultimele trei modificări şi completări ale Codului penal au fost făcute prin Legile 85/2005, 160/2005 şi 247/2005.

În iunie 2004 prin Legea 301/2004 a fost adoptat un nou Cod penal ce nu a intrat încă în vigoare, împrejurare ce a fost amânată până la data de 01.09.2006 prin OUG 58/2005.

Reglementări penale şi în special, incriminarea de infracţiuni sunt realizate şi prin numeroase alte legi speciale.

Codul penal în vigoare este structurat în două părţi:

1. Partea generală care reglementează:

• dispoziţii penale privitoare la legea penală, la condiţiile aplicării ei în timp, spaţiu şi asupra persoanelor;
• noţiunile de infracţiune, tentativă, participaţie, pluralitate de infracţiuni;
• cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;
• pedepsele (felurile acestora, individualizarea lor, condiţiile de aplicare);
• condiţiile atragerii răspunderii penale;
• dispoziţiile penale aplicabile minorilor;
• alte categorii de sancţiuni penale (măsurile de siguranţă, cele educative);
• cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării (amnistia, graţierea, prescripţia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea, reabilitarea).

1. Partea specială

Aici sunt descrise diferitele infracţiuni şi precizate pedepsele ce pot fi aplicate infractorilor în cazul comiterii lor.

Numeroase alte infracţiuni sunt incriminate însă şi în numeroase alte acte normative (de pildă: infracţiunile de evaziune fiscală din Legea 241/2005).

Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt:

1. a) infracţiunea;
2. b) sancţiunile de drept penal;
3. c) răspunderea penală.

3. Infracţiunea

Noţiune

Potrivit art. 17 alin. 1 Cod penal infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, ceea ce înseamnă că acest tip de răspundere juridică nu poate fi antrenată dacă fapta comisă nu este expres prevăzută de lege ca fiind infracţiune ori dacă este vorba de o faptă de natură civilă, de o contravenţie, de o abatere disciplinară etc.

Din definiţia infracţiunii propusă de Codul penal, rezultă că trei sunt elementele esenţiale ale acesteia:

1. a) săvârşirea unei fapte (prin acţiune sau inacţiune) care să prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni. Aceasta presupune că pentru a exista ca infracţiune şi a atrage răspunderea penală, fapta comisă trebuie să aibă un anumit grad de pericol social (suficient de ridicat). De pildă, dacă furtul prin efracţie, noaptea, de mai multe persoane împreună, dintr-un autoturism, a unui radiocasetofon ori dintr-un magazin a unor bunuri constituie infracţiune, nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre furtul în timpul zilei, din piaţă, a unui măr, sau dintr-o grădină a 2-3 pepeni. În cea de-a doua ipoteză fapta este minoră şi ar fi ilar a trimite în judecată ori a condamna pe cineva; în asemenea situaţie se consideră că deşi fapta există, ea nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, iar autorul ei este sancţionat administrativ (cu mustrare sau, de regulă, cu o amendă cuprinsă între 10 RON şi 1000 RON).
2. b) fapta să fie prevăzută de legea penală ca infracţiune. Dacă fapta comisă:

1) nu este prevăzută de legea penală, fiind o faptă civilă (nerestituirea unui împrumut, de pildă) sau contravenţională (refuzul de legitimare, în faţa poliţistului) sau disciplinară (lipsa nejustificată de la serviciu) ori de altă natură;

2) deşi a fost prevăzută la un moment dat ca infracţiune, între timp a fost dezincriminată( sau abrogată)

atunci ea nu constituie infracţiune.

1. c) fapta să fie comisă cu vinovăţie (în una din formele prevăzute de legea penală).

În dreptul penal există următoarele forme de vinovăţie:

1) intenţia    - directă

                    - indirectă

2) culpa        - cu previziune (sau uşurinţa)

                    - simplă (neglijenţa)

3) praeterintenţia (sau intenţia depăşită).

Cât priveşte semnificaţia acestor forme de „vinovăţie”, analiza făcută în cadrul capitolului „Răspunderea juridică” rămâne valabilă.

Formele infracţiunii

*Din punct de vedere al modului de săvârşire, infracţiunile pot fi:

1. a) comisive (prin acţiune): de pildă, infracţiunea de delapidare prev. de art. 215¹ 1 C.pen. care presupune „însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri, pe care le gestionează sau le administrează”.
2. b) omisive (prin inacţiune): de pildă, infracţiunea de „abandon de familie” prev. de art. 305 al. 1 lit.c C.pen. care presupune neplata cu rea-credinţă, timp de două luni, a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească.

*În funcţie de cum a fost atins rezultatul prevăzut în textul de incriminare, infracţiunile iau următoarele forme:

1. a) tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care însă a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul; potrivit art. 21 C.pen. tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată.
2. b) infracţiunea consumată: când fapta şi-a produs rezultatul prevăzut de lege (de pildă: infracţiunea de omor s-a consumat când victima a decedat).
3. c) infracţiunea epuizată atunci când deşi fapta s-a consumat, activitatea infracţională continuă.

Forme ale infracţiunii epuizate:

- infracţiune continuă (atunci când acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii se prelungeşte în chip natural, după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare). De exemplu: infracţiunea de „tulburare de posesie”, deşi se consumă după ocuparea efectivă a unui teren (de pildă), ea se poate prelungi în timp perioade semnificative (uneori ani); sau infracţiunea de furt de energie electrică deşi se consumă la scurt timp după conectarea ilegală la o reţea electrică şi folosirea efectivă a energiei (1 W), ea se poate prelungi în timp.

- infracţiunea continuată există când aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, însă în realizarea aceleiaşi rezoluţii (hotărâri) infracţionale, săvârşeşte acţiuni sau inacţiuni, care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

De pildă: o persoană care sustrage, fără drept, în aceeaşi manieră (noaptea, prin efracţie, din locuri publice) şi în baza aceleiaşi hotărâri infracţionale, bunuri din autoturisme parcate în loc public, la intervale diferite (timp de o săptămână, în fiecare noapte) comite o infracţiune continuată de furt calificat.

*Alte forme de infracţiuni sunt:

1. a) infracţiunea complexă este aceea care include în conţinutul său ca element sau ca circumstanţă agravantă o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

De exemplu: infracţiunea de „tâlhărie” este complexă întrucât presupune săvârşirea unui furt (infracţiune distinctă) prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări (infracţiuni distincte).

Infracţiunea complexă poartă denumirea de infracţiune absorbantă, iar cea inclusă în conţinutul ei, de infracţiune absorbită.

1. b) infracţiunea progresivă este aceea a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării corespunzător unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv, fără intervenţia făptuitorului, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei noi infracţiuni.

De pildă: la data de 01.10.2005 A.B. îl loveşte cu pumnul în faţă pe C.D. care cade cu capul de trotuar. În aceeaşi zi C.D. este internat la spital datorită leziunilor cauzate. Pe 10.10.2005 C.D. decedează ca urmare a complicaţiilor cerebrale intervenite şi generate de impactul cu trotuarul, în urma agresării sale de A.B. Dacă iniţial lovirea cu pumnul i-a cauzat victimei leziuni apreciate de medicul legist ca necesitând până în 20 de zile de îngrijiri medicale (ceea ce atrăgea incidenţa infracţiunii de „loviri sau alte violenţe” prev. de art. 180 al. 2 C.pen.), ulterior, datorită agravărilor intervenite, s-au produs noi urmări şi anume decesul (ceea ce atrage incidenţa unei noi infracţiuni şi doar a acesteia, anume cea de „loviri sau vătămări cauzatoare de moarte” prev. de art. 183 C.pen.).

1. c) infracţiunea de obicei constă în repetarea faptei incriminate de un număr de ori atât de mare, încât să releve o obişnuinţă a făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia în aşa fel încât să se atribuie ansamblului de acţiuni pericolul social specific unei infracţiuni. De exemplu: cerşetoria (art. 326 C.pen.), prostituţia (art. 328 C.pen.) etc.

Elementele constitutive ale infracţiunii

Conţinutul infracţiunii poate fi definit ca totalitatea condiţiilor sau elementelor prevăzute de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune.

Elementele constitutive (trăsăturile specifice) ale oricărei infracţiuni sunt următoarele:

1. Obiectul infracţiunii – este reprezentat de o anumită valoare şi relaţiile sociale formate în jurul ei. Obiectul poate fi:

- juridic – reprezintă acele valori şi relaţii sociale protejate de lege şi vătămate sau ameninţate prin săvârşirea infracţiunii. De exemplu: obiectul juridic special al infracţiunii de pruncucidere prev. de art. 177 C.pen. îl constituie relaţiile sociale referitoare la dreptul de viaţă al copilului nou-născut;

- material – reprezintă entitatea materială (obiect, lucru, energie etc.) asupra căreia se îndreaptă în materialitatea sa activitatea infracţională. De exemplu: în cazul infracţiunii de furt obiectul material îl constituie bunul luat din posesia altuia fără consimţământ.

Infracţiunile de pericol, de regulă, nu au un obiect material. Aşa este, de exemplu, infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autoturism fără permis de conducere.

1. Latura obiectivă

Aceasta cuprinde totalitatea cerinţelor privitoare la existenţa faptei penale ca act extern de conduită ilicită, respectiv exprimarea obiectivă (fizică).

Latura obiectivă a infracţiunii cuprinde, în mod necesar, trei elemente:

► un act de conduită interzis, respectiv o faptă materială omisivă sau comisivă (de exemplu: „luarea unui bun” în cazul infracţiunii de furt, „uciderea unei persoane” în cazul infracţiunii de omor);

► o urmare imediată, vătămătoare prin atingerea adusă ordinii de drept penal. Această condiţie mai este cunoscută şi sub denumirea de „rezultat socialmente periculos”.

În funcţie de rezultatul produs, infracţiunile sunt de două feluri:

1. a) de rezultat (cele care prin natura lor produc o urmare materială, cum ar fi o pagubă materială, moartea unei persoane etc.);
2. b) formale (de pericol) (cele care creează doar o stare de pericol, fără a avea şi un rezultat material palpabil, cum ar fi conducerea pe drumurile publice a unui autoturism neînmatriculat sau cu număr fals).

► o legătură de cauzalitate (de determinare între fapta comisă şi urmarea produsă). Aceasta este întâlnită doar la infracţiunile de rezultat (materiale).

1. Latura subiectivă

Pentru existenţa unei infracţiuni este necesar ca aceasta să fi fost comisă cu una din formele de vinovăţie penală (intenţie directă sau indirectă, culpă simplă ori cu prevedere). Pe lângă vinovăţie şi formele sale, uneori latura subiectivă a infracţiunii mai poate conţine, ca element constitutiv, un mobil (de pildă: abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi pe temei de rasă sau naţionalitate – art. 247 C.pen.) sau un scop anume (de pildă: furtul trebuie comis în scopul însuşirii pe nedrept – art. 208 C.pen.).

1. Subiecţii infracţiunii

Aceştia pot fi activi sau pasivi.

Subiectul activ al infracţiunii poate fi doar persoana fizică şi acesta este cel care săvârşeşte în mod nemijlocit o infracţiune sau participă la săvârşirea acesteia în calitate de autor, instigator sau complice. Persoanele juridice nu răspund penal.

Minorii până în 14 ani nu răspund penal, iar cei între 14 şi 16 ani răspund penal numai dacă au comis fapta cu discernământ (aceasta presupune efectuarea expertizei psihiatrice).

Subiectul pasiv al infracţiunii sau persoana vătămată este persoana fizică sau juridică care a suferit răul cauzat prin săvârşirea infracţiunii în calitate de titulară a valorii lezate.

Unele infracţiuni nu au un subiect pasiv special, în cazul lor existând doar un subiect pasiv general reprezentat de stat ca titular al organizării apărării sociale prin mijloace de drept penal. Persoana vătămată poate participa în procesul penal ca parte vătămată sau/şi parte civilă (dacă are pretenţii).

 4.Participaţia penală

O serie de infracţiuni nu pot fi comise decât de două sau mai multe persoane împreună (de pildă: infracţiunea de adulter prev. de art. 304 C.pen. sau cea de încăierare prev. de art. 322 C.pen.). În asemenea situaţii avem de-a face cu o pluralitate necesară (naturală) de infractori fără de care nu poate fi vorba de o asemenea infracţiune.

Există alte infracţiuni care pot fi comise de un grup de persoane care se asociază expres în vederea comiterii de infracţiuni, caz în care avem de-a face cu o pluralitate constituită de infractori (de exemplu: infracţiunea de complot prev. de art. 167 C.pen.).

Există însă şi o pluralitate ocazională (participaţia penală), care are un caracter întâmplător şi care presupune că la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni participă mai multe persoane, deşi aceasta poate fi comisă doar de una singură.

Formele participaţiei penale sunt:   - autoratul

                                                        - instigarea

                                                        - complicitatea

Prin urmare participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autori, instigatori sau complici.

Autorul este persoana care săvârşeşte nemijlocit infracţiunea.

Instigatorul (sau autorul moral) este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească o infracţiune.

Complicele este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei infracţiuni.

Instigatorul şi complicele pot fi sancţionaţi cu aceeaşi pedeapsă prevăzută de lege pentru autor.

5.Pluralitatea de infracţiuni

Pluralitatea de infracţiuni se referă la situaţia când aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni de acelaşi fel ori diferite.

Formele pluralităţii de infracţiuni sunt: concursul de infracţiuni şi recidiva.

Concursul de infracţiuni presupune că aceeaşi persoană a comis două sau mai multe infracţiuni mai înainte de a fi fost condamnată pentru vreuna dintre ele. Concursul de infracţiuni poate fi: a) real (material) când aceeaşi persoană a comis mai multe infracţiuni prin acţiuni/inacţiuni diferite; b) ideal (formal) când o persoană a comis două sau mai multe infracţiuni printr-o singură acţiune/inacţiune (de pildă: un şofer conduce un autoturism pe drumurile publice, având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, fără permis, împrejurare în care accidentează mortal o persoană şi vatămă grav alta; în această situaţie au fost comise prin această acţiune , activitate unică, 4 infracţiuni: ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă, conducere fără permis, conducere sub influenţa alcoolului).

În cazul concursului de infracţiuni, după ce se aplică pentru fiecare infracţiune comisă câte o pedeapsă, toate pedepsele se contopesc în cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acesta nu este îndestulător, se mai poate adăuga un spor de  până la 5 ani. Prin urmare, în cazul comiterii mai multor infracţiuni, infractorul execută o singură pedeapsă, rezultantă: cea mai grea dintre ele, ce poate fi sporită.

Recidiva presupune că după ce a fost condamnat definitiv la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an. În funcţie de momentul în care a fost comisă noua infracţiune, recidiva poate fi:

- postcondamnatorie (când noua infracţiune a fost săvârşită înainte de începerea executării pedepsei anterioare, în timpul executării acesteia, în stare de evadare, în timpul liberării condiţionate, în timpul suspendării condiţionate a executării pedepsei);

- postexecutorie (când noua infracţiune a fost comisă după executarea ori considerarea ca executată a primei pedepse).

6.Sancţiunile de drept penal

Comiterea unei infracţiuni atrage răspunderea penală a persoanei vinovate şi aplicarea unei sancţiuni de drept penal (ceea ce presupune, de fapt, o condamnare). Aplicarea unei pedepse constituie o condamnare menţionată în cazierul judiciar.

Sancţiunile de drept penal sunt:

1. Pedepsele

Pedepsele sunt de trei feluri:

1. a) principale - detenţiunea pe viaţă;

                    - închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;

                    - amenda de la 1 milion lei vechi la 500 milioane lei vechi.

1. b) accesorii (care constau în interzicerea unor drepturi şi se aplică doar pe lângă pedepsele principale privative de libertate);
2. c) complementare (constau în interzicerea unor drepturi sau în degradarea militară).
3. Măsurile educative se aplică doar minorilor care au comis fapte penale.

Sunt măsuri educative: a) mustrarea; b) libertatea supravegheată; c) internarea într-un centru de reeducare; d) internarea într-un institut medical educativ.

1. Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.

Sunt măsuri de siguranţă: a) obligarea la tratament medical; b) internarea medicală; c) interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie sau o altă ocupaţie; d) interzicerea de a se afla în anumite localităţi; e) expulzarea străinilor; f) confiscarea specială; g) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.

                            *               *                 *

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt următoarele: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia completă şi involuntară, eroarea de fapt. În cazul incidenţei uneia dintre aceste cauze, fapta nu constituie infracţiune şi deci nici răspunderea penală nu poate fi antrenată.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: lipsa sau retragerea plângerii prealabile (acolo unde legea cere acest lucru), împăcarea (acolo unde este permisă), amnistia şi prescripţia răspunderii penale. În asemenea situaţii, fapta comisă constituie efectiv infracţiune şi numai consecinţa comiterii ei, respectiv răspunderea penală este înlăturată.

Graţierea este o cauză care înlătură, în tot sau în parte, doar executarea pedepsei.

7. Unele infracţiuni de natură economică sau cu implicaţii economice

7.1. Infracţiuni prevăzute în Codul penal

1. Infracţiuni contra patrimonului

Acestea sunt: furtul (art. 208 C.pen.), tâlhăria (art. 211 C.pen.), abuzul de încredere (art. 213 C.pen.), gestiunea frauduloasă (art. 214 C.pen.), înşelăciunea (art. 215 C.pen.), delapidarea (art. 215¹ C.pen.), distrugerea (art. 217 C.pen.), tulburarea de posesie (art. 220 C.pen.), tăinuirea (art. 221 C.pen.).

Conţinutul constitutiv al acestor infracţiuni este descris în textele de lege menţionate( de pildă: abuzul de încredere constă în „însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu sau dispunerea de acest lucru pe nedrept ori refuzul de a-l restitui”).

1. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul

Dintre acestea enumerăm: abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C.pen.) sau contra intereselor publice (art.248 C.pen.), neglijenţa în serviciu (art. 249 C.pen.), purtarea abuzivă (art. 250 C.pen.), dar şi infracţiunile de corupţie, respectiv: luarea de mită (art. 254 C.pen.), darea de mită (art. 255 C.pen.), primirea de foloase necuvenite (art. 256 C.pen.) şi traficul de influenţă.

1. Infracţiuni de fals

Exemplificăm: falsul material în înscrisuri oficiale (art. 288 C.pen.), falsul intelectual (art. 289 C.pen.), faslul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.pen.), uzul de fals (art. 291 C.pen.), falsul în declaraţii (art. 292 C.pen.) şi altele.

1. Infracţiuni cu caracter economico-financiar

Exemplificăm: înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor (art. 297 C.pen.), divulgarea secretului economic (art. 298 C.pen.), deturnarea de fonduri (art. 302¹ C.pen.), specula (art. 295 C.pen.), concurenţa neloială (art. 301 C.pen.). Infracţiuni contra concurenţei neloiale sunt incriminate şi de art. 5 din Legea 11/1991.

7.2. Infracţiuni prevăzute în legi speciale

Dintre actele normative care incriminează infracţiuni economice menţionăm:

1. a) Legea 31/1990 privind societăţile comerciale

În această lege, la art. 271-282 sunt incriminate un număr de 33 de infracţiuni privitoare la regimul activităţii societăţilor comerciale.

1. b) Legea 26/1990 privind registrul comerţului

Ea incriminează o singură infracţiune şi anume, fapta de a face declaraţii inexacte, cu rea credinţă, în urma cărora a avut loc o înmatriculare sau menţiune în registrul comerţului (art. 48).

1. c) Legea 82/1991 privind contabilitatea

Aceasta incriminează ca infracţiune efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea voită a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare reflectate în bilanţul contabil(art.37).

1. d) Legea 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale

În această lege sunt incriminate la capitolul II, în art. 3-9 mai multe infracţiuni( de exemplu: potrivit art. 9 alin. 1 lit. a, constituie infracţiune de evaziune fiscală ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale).

1. e) Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

Aceasta incriminează trei categorii de infracţiuni:

- de corupţie;

- asimilate celor de corupţie;

- în legătură directă cu cele de corupţie.

1. f) Legea 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor

Ea incriminează două infracţiuni, în art. 23 şi art. 24 şi cuprinde unele dispoziţii procedurale în art. 25-28.

1. g) Legea 41/1997 privind Codul vamal al României

Aceasta incriminează trei infracţiuni (art. 175-178), cea mai importantă fiind cea de contrabandă.

1. h) Legea 59/1934 asupra cecului

Art. 84 pct. 1-4 incriminează patru infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului cecului. De exemplu, constituie infracţiune emiterea unei file cec fără autorizarea trasului (adică a băncii).