Drept

1. Noţiune

Norma este o regulă de activitate, de conduită.

Normele sociale pot fi: juridice, etice (sau morale), tehnice, religioase, ale obiceiului (uzului, modei, datinei, obişnuinţei).

Potrivit autorului Nicolae Popa, norma juridică este celula de bază a dreptului. În esenţă, ea constituie un etalon de conduită. Ea conţine drepturi şi obligaţii.

Definiţie: Norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală şi, în caz de nevoie, pe cale de constrângere.

2. Trăsăturile (caracterele) normei juridice

1. Caracterul general şi impersonal presupune că ea este opozabilă, în mod egal şi continuu, fiecărui individ, adică tuturor subiecţilor de drept: „erga omnes”.

Această trăsătură nu presupune însă că norma juridică se aplică, de fiecare dată, pe tot teritoriul ţării sau asupra întregii populaţii; norma juridică nu cuprinde totalitatea cazurilor, situaţiilor, ipotezelor în care se poate afla un subiect de drept.

1. Caracterul tipic (tipicitatea) ce derivă din generalitate, în sensul că urmăreşte formarea unui tip (a unui model) de conduită.
2. Caracterul obligatoriu este dictat de scopul normei juridice, şi anume: necesitatea asigurării ordinii sociale.
3. Norma juridică implică un raport intersubiectiv (sau caracterul bilateral al normei juridice), care derivă din ideea de reciprocitate a drepturilor şi obligaţiilor, între subiectul activ şi pasiv.

3. Structura normei juridice

Analiza structurii normei juridice este, în general, făcută dintr-o dublă perspectivă: a) o perspectivă dată de logică normei – structura logico-juridică a normei şi b) o perspectivă oferită de construcţia tehnico-legislativă a normei juridice.

1. Structura logică a normei juridice

Această structură a normei juridice alcătuieşte partea statică, internă şi stabilă a normei.

Din punct de vedere logic, norma juridică este alcătuită din următoarele elemente: 1) ipoteza; 2) dispoziţia; 3) sancţiunea.

Ipoteza normei de drept descrie împrejurările în care intră în acţiune dispoziţia sau sancţiunea normei. În ipoteza normei poate fi definită calitatea subiectului (cetăţean, părinte, copil, soţ, gestionar etc.) sau în ipoteză poate fi caracterizat subiectul în mod generic (persoană fizică, persoană juridică, „acela care...” etc.).

De exemplu, art. 139 C. proc. civ., referindu-se la proba cu acte, prevede: „partea care a depus un înscris în copie certificată este datoare să aibă asupra sa, la şedinţa de judecată, originalul înscrisului sau să-l depună mai înainte în păstrarea grefei, sub pedeapsa de a nu se ţine seama de înscris”. În acest caz, ipoteza este „partea care a depus un înscris în copie”. Ipoteza poate fi strict determinată, situaţie în care împrejurările sunt stabilite de lege (ca în exemplul mai sus-menţionat) sau poate fi relativ determinată sau subînţeleasă, când împrejurările sunt formulate de o manieră imprecisă. De exemplu, „uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea...” (art. 174 C. pen.). În situaţia menţionată nu se indică împrejurările referitoare la persoana care săvârşeşte omorul sau la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. Se subînţelege că, indiferent cine săvârşeşte această faptă şi indiferent în ce împrejurări, va fi pedepsit de lege.

În mod obişnuit, este necesar ca ipoteza normei de drept să fie determinată, spre a nu apărea dificultăţi în aplicarea ei.

Dispoziţia este a doua parte a normei de drept şi ea constituie miezul normei juridice, partea sa cea mai importantă. Ea cuprinde drepturile şi obligaţiile subiecţilor participanţi la raporturile sociale, la conduita lor. De exemplu, în Legea nr. 18/1991,republicată şi modificată, în art. 5 alin. 1 se arată: „terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile,insesizabile şi imprescriptibile”. Ipoteza, în acest caz, este „terenurile care fac parte din domeniul public” iar dispoziţia „sunt inalienabile,insesizabile şi imprescriptibile”.

Dispoziţia poate impune săvârşirea unei acţiuni sau abţinerea de la o acţiune, ori poate permite săvârşirea unei acţiuni, fără să o impună.

Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării dispoziţiei normei şi constituie măsurile ce le pot lua organele specializate ale statului împotriva persoanelor care nu îndeplinesc cerinţele normei juridice. Sancţiunea este prevăzută în partea finală a normei juridice şi are menirea să restabilească ordinea încălcată, să descurajeze încălcarea normelor de drept în viitor şi să îndrepte pe cel vinovat.

Clasificarea sancţiunilor

1. a) Sub aspectul gradului de determinare, sancţiunile pot fi absolut-determinate şi relativ-determinate.

Sancţiunea este determinată în mod absolut în situaţia în care actul poate fi modificat de organul de aplicare. De exemplu, la art. 1311 C. civ. se arată: „Dacă în momentul vânzării lucrul vândut era pierit de tot, vinderea este nulă”. Contractul fiind ilicit, sancţiunea constă în nulitatea absolută a actului.

Sancţiunea este relativ-determinată când se stabilesc limitele de aplicare. Cele mai frecvente cazuri de acest fel sunt întâlnite în situaţia sancţiunilor penale şi administrative. Prin stabilirea unui minim şi unui maxim, autoritatea de aplicare a sancţiunii are posibilitatea nuanţării pedepsei. Astfel, în art. 282 din „Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale”,republicată, se arată: „se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 12 ani persoanele vinovate de bancrută frauduloasă constând în una din următoarele fapte: a)falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii ori ascunderea unei părţi din activul societăţii, înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrul societăţii, în alt act ori în situaţiile financiare, a unor sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşită în vederea diminuării aparente a valorii activulelor; b)înstrăinarea, în frauda creditorilor, în caz de faliment al unei societăţi, a unei părţi însemnate din active”.

1. b) După numărul lor, sancţiunile pot fi: unice şi Sancţiunile multiple pot fi alternative, situaţie în care există mai multe categorii de sancţiuni şi organul care aplică poate opta (se poate alege între închisoare sau amendă penală,de exemplu) şi cumulative, situaţie în care pentru aceeaşi faptă sunt prevăzute mai multe sancţiuni ce diferă ca finalitate (închisoare şi confiscarea averii,de exemplu).
2. c) După natura lor sancţiunile pot fi referitoare la: patrimoniul persoanei (patrimoniale); drepturile sale (decăderile din drepturi); actele sale (anularea şi desfiinţarea actului lovit de nulitate); persoană în mod direct (privarea de libertate).
3. d) În funcţie de domeniul şi ramura de drept din care face parte norma juridică, sancţiunile pot fi: civile, penale, administrative

Ridicarea imunităţii unui deputat este o sancţiune de drept constituţional.

Nulitatea unui act juridic sau obligarea la despăgubiri pentru compensarea prejudiciului material sunt sancţiuni de drept civil.

Executarea lucrărilor de construcţii prin încălcarea normelor de sistematizare şi urbanism determină o sancţiune administrativă şi anume: amendă şi demolarea construcţiei.

Sancţiunile penale se aplică în cazul săvârşirii unor fapte grave, denumite infracţiuni, care aduc atingere intereselor generale ale societăţii.

Aplicarea sancţiunilor reprezintă o acţiune de mare răspundere. Din acest motiv, într-un stat de drept sancţiunea se aplică numai de către organele competente, cu respectarea strictă a prevederilor legale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Combinarea elementelor normei juridice. În legătură cu elementele normei juridice, în literatura juridică s-a arătat că foarte rar întâlnim norme care să le cuprindă pe toate trei, cel mai adesea ele fiind formate din ipoteză şi dispoziţie sau dispoziţie şi sancţiune.

1. Structura tehnică a normei juridice

Structura tehnico-juridică a normelor de drept constituie forma exterioară de exprimare sau modul de redactare a normei şi este analizată în detaliu în „Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă”.

Normele de drept formează conţinutul actelor normative, care sunt structurate, după caz, pe titluri, capitole, secţiuni, articole, alineate.

Articolul este elementul structural de bază, întâlnit în toate actele normative. El cuprinde, de regulă, o dispoziţie de sine stătătoare. Articolele pot fi formate din mai multe alineate sau paragrafe.

În cazul unor acte normative de mare importanţă, cum este Constituţia, articolele au şi denumiri marginale care redau, într-o formă sintetică, conţinutul articolului respectiv.

4. Clasificarea normelor juridice

Clasificarea normelor juridice permite o mai bună înţelegere şi interpretare a lor. Criteriile după care se clasifică sunt numeroase, dintre care cel mai important este caracterul conduitei pe care subiecţii de drept trebuie să o aibă într-o anumită relaţie socială. După acest criteriu se disting:

1. a) normele imperative (categorice), sunt acele norme care nu admit o derogare de la dispoziţia lor, în caz contrar intervenind sancţiunea. Ele sunt de două feluri: onerative, care impun subiectului de drept o anumită acţiune (şoferul are obligaţia să transporte victima accidentului la spital; părintele să acorde îngrijire copilului său minor) şi prohibitive, care interzic săvârşirea unei acţiuni (art. 145 alin.1 din „Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale”,republicată, arată: „nimeni nu poate funcţiona în mai mult de trei consilii de administraţie concomitent”; este interzisă căsătoria între rude până la gradul al patrulea inclusiv; este interzis furtul);
2. b) normele permisive sunt acele norme juridice care, nici nu impun o anumită comportare, dar nici nu o interzic. Ele lasă subiectului de drept latitudinea de a-şi alege singur comportarea şi a-şi stabili, după dorinţă, poziţia într-un act juridic. Se încadrează în această situaţie articolele din codurile de procedură penală sau civilă care permit declararea apelului împotriva sentinţelor de fond. Sau, de pildă, art. 685 C. civ., potrivit căruia succesiunea poate fi acceptată pur şi simplu(indiferent de pasiv) sau sub beneficiu de inventar.

Uneori, normele permisive se pot transforma, intr-o anumită măsură, în norme imperative, purtând denumirea de norme supletive. Caracteristica acestor norme constă în aceea că atunci când subiectele nu folosesc libertatea care le-a fost acordată, norma juridică suplineşte voinţa subiectelor dispunând într-un mod determinat. Astfel, art. 1305 Cod civil prevede: „cheltuielile vânzării incumbă cumpărătorului, dar numai dacă părţile nu au stipulat contrariul în actul de vânzare-cumpărare”. Atât normele permisive, cât şi cele supletive sunt norme dispozitive.

*Normele juridice se mai pot distinge după: ramura de drept din care fac parte (norme de drept civil, de drept comercial, de drept penal etc.); forţa juridică a actului normativ în care sunt cuprinse ( norme din: legi, decrete, hotărâri etc.).

*După sfera de aplicare, distingem norme generale, speciale şi de excepţie.

Normele generale se caracterizează prin aceea că au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramură de drept ( de pildă,Codul penal este constituit dintr-o parte generală şi o parte specială). Un exemplu edificator este art. 1295 C. civ. raportat la art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr. 247/2005, în care ultimul constituie norma specială care derogă de la norma generală instituită de primul articol. Astfel, art. 1295 C. civ. arată că „vânzarea este perfectată între părţi şi proprietatea de drept strămutată odată ce părţile s-au învoit”. Prin urmare, vânzarea-cumpărarea este consensuală, pe când art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 arată că înstrăinarea terenurilor de orice fel prin acte între vii este valabilă numai dacă actul a fost încheiat în formă autentică. Normele generale se definesc şi prin expresia „norme de drept comun”. De exemplu, multe reglementări cuprinse în Codul civil reprezintă dreptul comun pentru relaţiile reglementate prin normele de drept comercial. De altfel, în art. 1 C. com. se arată „în comerţ se aplică legea de faţă; unde nu dispune se aplică Codicele (Codul) civil”.

Normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrânse de relaţii. De exemplu, partea specială din dreptul penal se ocupă în mod concret de diferitele categorii de infracţiuni.

Normele de excepţie sunt acele norme care se abat de la reglementarea generală, admiţând o reglementare diferită. De exemplu, Codul familiei prevede că vârsta minimă pentru căsătorie este de 16 ani pentru femei. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate aproba căsătoria la 15 ani.

Normele juridice mai pot fi punitive (cele ce prevăd o sancţiune, o pedeapsă) şi stimulative (cele ce instituie un mijloc de cointeresare, cum ar fi: o distincţie, o recompensă, o decoraţie în ipoteza în care subiectul de drept se conformează dispoziţiei normei juridice).

5. Acţiunea normei juridice în timp şi spaţiu

Norma juridică este edictată în scopul aplicării ei. Aplicarea normei juridice comportă trei dimensiuni: timpul, spaţiul şi persoana.

1. Acţiunea normei juridice în timp

O normă juridică produce efecte juridice în intervalul de timp în care este în vigoare. Prin urmare, normele de drept se aplică din momentul intrării în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare.

*Intrarea în vigoare a normei. Norma juridică, inclusă în actele normative, intră în vigoare, de regulă, la trei zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, în afara cazurilor când în cuprinsul ei se specifică o altă dată. De exemplu, „Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale” a intrat în vigoare la 30 zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial. În acest ultim caz, se dă o mai mare posibilitate a cunoaşterii legii de către specialişti şi de marele public.

De la data intrării în vigoare se consideră că legea este cunoscută de toţi cetăţenii şi se aplică principiul: „nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii”. Această regulă se explică prin aceea că obligativitatea legii ar fi pusă sub semnul îndoielii dacă s-ar accepta scuza ignoranţei. Acţionează în această privinţă o prezumţie (presupunere) absolută a cunoaşterii legii, prezumţie ce nu poate fi răsturnată prin dovada contrarie.

*Caracterul normei. Un aspect important la care se referă aplicarea normei în timp este cel cu privire la perioada în care norma are dreptul să acţioneze din momentul intrării ei în vigoare. Cu alte cuvinte, problema este dacă norma se aplică în viitor sau în trecut.

Dacă se aplică numai în viitor, unor raporturi care se vor forma după intrarea ei în vigoare, norma este activă. Dacă se aplică unor fapte petrecute înaintea apariţiei ei, norma este retroactivă. Dacă se aplică unor fapte săvârşite cât timp norma juridică era în vigoare, dar soluţionate ulterior ieşirii ei din vigoare, atunci norma ultraactivează.

Codul civil, la art. 1 arată: „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”. Principiul este consfinţit şi de Constituţie în art. 15 alin. 2, sub forma „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Aceasta presupune că dacă de la momentul comiterii faptei penale, de exemplu, şi până la judecarea definitivă a acesteia, s-au succedat, în aceeaşi materie, mai multe legi, făptuitorului i se aplică cea mai favorabilă dintre ele.

Excepţii de principiul neretroactivităţii normei juridice:

1. a) normele juridice cu caracter interpretativ: întrucât acestea interpretează norme juridice preexistente; făcând corp comun cu normele juridice interpretate, este firesc ca ele să fie retroactive.
2. b) normele juridice care prevăd dezincriminarea unor fapte sau sunt mai favorabile făptuitorului.

*Ieşirea din vigoare a normei. Încetarea activităţii normelor juridice are loc prin trei modalităţi: abrogarea, perimarea sau ajungerea la termen.

Abrogarea. Momentul ieşirii normei din acţiune nu este precizat, de regulă, în lege. Norma rămâne în vigoare până când este abrogată de alt act normativ de acelaşi grad sau cu un grad superior. Abrogarea este scoaterea din vigoare a unei norme juridice, a unei legi în general, ceea ce atrage după sine încetarea aplicării acesteia. Abrogarea poate fi expresă sau tacită. La rândul ei, abrogarea expresă poate fi directă, când legea nouă prevede care lege veche se abrogă (se menţionează: la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă legea...), sau indirectă, când legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi. Abrogarea poate fi şi tacită (implicită), în cazul în care legea nouă reglementează astfel o anumită situaţie când este evident că legea anterioară este abrogată.

Perimarea legii. O lege îşi poate înceta aplicarea şi prin căderea ei în desuetudine (perimare), adică prin schimbarea radicală a realităţilor din viaţa politică şi economico-socială a unei ţări. Evident, unele norme juridice apărute înainte de evenimentele din Decembrie 1989 nu se mai aplică în ţara noastră, chiar dacă ele nu au fost abrogate expres (deşi formal sunt în vigoare, „de facto” nu mai sunt).

Există şi legi temporare, adică elaborate pe un anumit termen. În acest caz, îndeplinirea termenului o scoate din vigoare (de exemplu, o lege care ocroteşte o zonă geografică afectată de calamitate).

*Schimbarea unei legi. În acest context apare o problemă, şi anume: cum se procedează când se impune schimbarea unei legi: se emite o lege complet nouă care să abroge legea veche sau se elaborează o lege parţial modificată? Aprecierea procedeului de schimbare a legii o face organul legislativ. Dacă legea veche se schimbă radical, ea se abrogă în întregime. Dacă sunt necesare doar anumite schimbări, se elaborează o lege de modificare care va face corp comun cu legea veche. Ulterior, legea se republică cu includerea modificărilor.

Aplicabilitatea unei norme juridice poate fi, uneori, suspendată pe un termen determinat, printr-o altă normă juridică ulterioară.

1. Acţiunea normei juridice în spaţiu şi asupra persoanei

Principiul teritorialităţii

Potrivit suveranităţii statului,  acţiunea normelor juridice ale unui stat se extinde asupra întregului său teritoriu cu excluderea, de regulă, a aplicării normelor altor state. Este principiul teritorialităţii.

Principiul menţionat are, datorită complexităţii relaţiilor internaţionale, unele derogări (excepţii). Astfel, pe de o parte, normele nu se aplică pe teritoriul statului respectiv asupra anumitor persoane străine şi a bunurilor lor (cum ar fi asupra personalului diplomatic). Pe de altă parte, normele se aplică şi pe teritoriul altui stat, în anumite limite, consimţite de statele respective prin acorduri bilaterale sau internaţionale. În aceste cazuri, norma are efect extrateritorial, adică urmăreşte pe cetăţenii ţării respective, chiar dacă locuiesc în străinătate.

Conflictul de legi sub aspect teritorial

Extinderea raporturilor civile şi comerciale în plan internaţional a dat naştere, în mod firesc, unui proces de întâlnire a reglementărilor naţionale ale diferitelor ţări şi unor inevitabile conflicte de legi. Dreptul internaţional privat se ocupă pe larg de aceste probleme. De la principiul teritorialităţii pot fi excepţii. Art. 11 din „Legea 105/1992 privind reglementarea raporturilor juridice de drept internaţional privat” stipulează, de pildă, că „starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională”.

În general, regimul juridic aplicat străinilor se poate împărţi în trei grupe: regimul naţional, regimul special şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străini a aceloraşi drepturi de care se bucură propriii săi cetăţeni. Străinii însă nu au drepturi politice şi nu pot ocupa funcţii publice.

Regimul special constă în acordarea, pentru străini, a unor drepturi nominalizate în acordurile internaţionale sau în legislaţii naţionale.

Clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în acorduri bilaterale, în temeiul căruia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat. Clauza are o natură contractuală, ea neexistând în lipsa convenţiei dintre părţi. Insistenţa statelor de a obţine clauza în raporturile cu statele dezvoltate este explicabilă, având în vedere faptul că acordarea clauzei implică înlăturarea discriminărilor, favorizând relaţiile politice şi economice (S.U.A. acţionează, îndeosebi, pe baza principiului menţionat).