Drept

1. Conceptul de drept

Cuvântul „drept” din punct de vedere etimologic derivă din latinescul „directus” luat în sens metaforic şi evocă sensul de rectiliniu, direcţie, linie dreaptă. În limba latină însă cuvântul care corespundea substantivului „drept” era „jus” (drept, dreptate, legi). Cu semnificaţie de dreptate, lege, cuvântul este întâlnit şi în alte limbi: „droit” la francezi, „diritto” la italieni, „right” la englezi, „recht” la germani.

În limba română, cuvântul „drept” este folosit mai multe accepţiuni.

În limbajul moral, filosofic, dreptul este conceput în sensul de dreptate, echitate, corectitudine. În această accepţiune, prin „drept” se înţelege a da sau a recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine. De pildă: dreptul la sprijin moral, dreptul la dragoste etc.

În ştiinţele exacte (matematică ş.a.), noţiunea de drept se referă la direcţie, la orientare.

În terminologia juridică, noţiunea de drept are trei sensuri: drept subiectiv, drept obiectiv şi de ştiinţă a dreptului.

Romanii, prin Celsius, defineau dreptul ca arta binelui şi a echităţii.

Pentru Jhering, dreptul constituia forma în care statul îşi organizează, prin constrângere, asigurarea condiţiilor de viaţă ale societăţii.

Pentru Nicolae Popa (actual preşedinte al I.C.C.J.), dreptul constituie ansamblul regulilor asigurate şi garantate de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate.

Dreptul obiectiv sau dreptul pozitiv („right” la englezi) reprezintă legea în sens larg sau, mai bine zis, totalitatea normelor juridice în vigoare, la un moment dat, într-un anumit stat.

Dreptul subiectiv („law” la englezi) este asociat cu drepturile individuale, cu noţiunea de libertate în sens larg şi are în vedere atributul unui anume subiect de drept. Dreptul subiectiv este prerogativa persoanelor fizice sau juridice de a săvârşi anumite acţiuni, de a pretinde cuiva să facă ceva sau nu, apelând, la nevoie, la forţa de constrângere a statului.

Alături de fenomenul politic, economic, etic şi fenomenul juridic (exprimat prin normele juridice / regulile de conduită generale şi obligatorii) este parte a realităţii sociale.

Concluzionând, dreptul constituie ansamblul normelor juridice elaborate de către stat, în vederea dirijării conduitei umane, a căror obligativitate este asigurată, la nevoie, de forţa de constrângere a statului.

2. Originea şi apariţia dreptului

Din nevoia instinctivă de a putea trăi în societate, a apărut şi nevoia de a stabili reguli de conduită, respectiv norme juridice. Aceste norme vizau atât relaţiile interumane, cât şi modalitatea de organizare a comunităţilor umane. Pe baza unor asemenea norme au apărut primele organizări umane sub formă de cete, triburi, ginţi. Pe măsură ce societatea a evoluat, au evoluat şi normele juridice, inclusiv cele de organizare a comunităţilor umane (vezi „polis-urile greceşti”, „agora” – adunarea obştească la romani etc.)

Primele legiuiri au apărut în Orientul Antic: a) Codul lui Hamurabi (Babilon) – conţine 282 articole şi a fost editat în jurul anului 2000 î.Chr.; b) Legile lui Manu (India) – editate de Brahmani, cuprind 5.370 versuri; c) Codul lui Mu (în China).

În Europa, primele legiuiri consemnate documentar sunt: a) Legile lui Lycurg în Sparta (sec. X şi IX î.Chr.); b) Legile lui Dracon şi Salon în Atena (sec. VI şi V î.Chr.); c) Legea celor XII Table la romani (sec. V î.Chr.).

Cea mai importantă evoluţie a dreptului a fost cunoscută în timpul Imperiului Roman. Atunci au fost configurate cele mai importante instituţii juridice, multe dintre ele dăinuind şi astăzi. Principiile de drept roman (precum „in dubio pro reo” – dubiul profită inculpatului) sunt valabile şi aplicate şi azi. De altfel, în facultăţile de drept, dreptul roman constituie o disciplină de studiu obligatorie.

Dacă în dreptul roman, concepţia de bază era aceea că împăratul reprezenta întregul popor, iar dreptul era în mâinile sale, în evul mediu a fost consacrat aşa-numitul „drept divin al regilor”, potrivit căruia suveranul nu mai reprezenta poporul, ci el era trimisul divinităţii pe pământ şi acţiona ca atare.

La români, un rol important în evoluţia legiuirilor scrise a avut Dimitrie Cantemir.

Începând cu sec. XIX, sunt adoptate principalele Coduri de inspiraţie napoleoniană.

3. Familiile de drept

Din punct de vedere al apartenenţei dreptului (ansamblului de norme juridice) la un bazin de civilizaţie juridică, în ştiinţa dreptului comparat, există mai multe familii de drept:

1. a) cea romano-germanică (din care face parte şi dreptul românesc, cel francez, italian, spaniol etc.)
2. b) cea anglo-saxonă (sistemul cammon law): îşi are originea în Anglia, fiind în vigoare în S.U.A., Australia, Noua Zeelandă. Acest sistem are la bază precedentul judiciar, respectiv reguli stabilite prin hotărâri judecătoreşti anterioare.
3. c) dreptul socialist (valabil în perioada comunistă; ignora proprietatea).
4. d) dreptul musulman (aplicabil în zonele din Asia şi Africa). Are la bază reguli cutumiare (obiceiuri) şi dogme religioase.
5. e) dreptul hindus.
6. f) chinez, japonez etc.
7. g) dreptul comunitar european (aplicabil în Uniunea Europeană).Are ca subdiviziuni:
8. Dreptul comunitar originar- reprezentat de tratatele constitutive ale U.E. şi cele modificatoare (Tratatul de la Paris, cel de la Roma, Tratatul de la Maastricht);
9. Drepult comunitar derivat- reprezentat de ansamblul normelor juridice rezultate din actele (regulamente, directive, decizii, recomandări) instituţiilor comunitare.

4. Principalele diviziuni (ramuri) ale dreptului

O primă clasificare a dreptului este aceea în drept intern (aplicabil într-un anumit stat, în raporturile dintre acesta şi cetăţenii săi ori în raporturile dintre cetăţenii acelui stat) şi drept extern (aplicabil în relaţii dintre diferite state ori între cetăţenii unor state diferite).

Cea mai importantă împărţire a dreptului este însă aceea în:

1. a) drept privat
2. b) drept public

Această clasificare are la bază: criteriul utilităţii, obiectul de reglementare diferit, cât şi interesul general sau particular.

În componenţa dreptului public intern intră următoarele ramuri de drept:

1) dreptul constituţional – reglementează relaţiile sociale din domeniul organizării puterilor publice, distribuirea competenţelor în stat, forma statului, drepturile fundamentale ale cetăţenilor etc.;

2) dreptul administrativ – reglementează organizarea puterii executive la nivel central şi local, relaţiile dintre cetăţeni şi autorităţile administrative etc.;

3) dreptul penal – are ca obiect de reglementare apărarea socială împotriva faptelor infracţionale ce pun în pericol ordinea de drept;

4) dreptul muncii şi al securităţii sociale – reglementează relaţiile de muncă şi de protecţie socială (contracte de muncă, protecţia muncii, şomaj, concedieri etc.);

5) dreptul financiar – reglementează relaţiile financiar-fiscale, cele bancare etc.;

6) dreptul procesual (sau procedura) ce poate fi penal sau civil – reglementează relaţiile ce privesc buna desfăşurare a procesului judiciar (instanţele competente, regulile de judecată, de urmărire penală, căile de atac etc.).

Dreptul privat reglementează relaţiile sociale, patrimoniale şi personal nepatrimoniale, la care participă particularii. În dreptul privat intern intră:

1. a) dreptul civil (este dreptul privat general, comun);
2. b) dreptul comercial (reglementează relaţiile sociale de comerţ);
3. c) dreptul familiei (desprins din dreptul civil – reglementează căsătoria, relaţiile dintre soţi, drepturile copiilor etc.);
4. d) dreptul proprietăţii intelectuale (reglementează relaţiile sociale privitoare la: drepturile de autor, brevetele de invenţie, mărci şi modele industriale etc.).

Există şi alte ramuri de drept care se încadrează în dreptul intern sau extern, în cel privat sau public. De pildă:

- dreptul mediului (sau ecologic);

- dreptul internaţional public;

- dreptul internaţional privat;

- dreptul maritim şi fluvial etc.

De asemenea, există unele discipline conexe, colaterale unora dintre ramurile de drept menţionate, precum: medicina legală, criminalistica, criminologia etc.