Libertatea de a contracta
Potrivit Codului civil, persoanele fizice sau juridice au dreptul să încheie contracte în mod liber. Se consacră astfel principiul libertăţii contractuale.
Libertatea contractuală este o componentă a libertăţii individului. Conceptul de libertate contractuală a fost dedus din teoria filosofică a autonomiei de voinţe. Această teorie a fost enunţată şi dezvoltată în climatul individualist occidental din sec. al XVIII-lea.
Teoria autonomiei de voinţe a stat la baza liberalismului politic şi economic, iar pe plan juridic a determinat principiul libertăţii contractuale. În acele condiţii, societăţile occidentale erau puţin dezvoltate iar statul, conceput minimal, nu intervenea în problemele economico-sociale.
Sintetic, principiul libertăţii contractuale poate fi concentrat în câteva idei: fundamentul forţei obligatorii a contractelor este voinţa părţilor; părtile sunt libere să stabilească conţinutul şi forma contractului; contractul este obligatoriu pentru părţi şi considerat „legea părţilor”; efectele acordului de voinţă nu se extind asupra terţilor deoarece aceştia nu au participat la constituirea raportului juridic.
Limitele libertăţii contractuale
În contextul perioadei contemporane, societăţile dezvoltate au devenit tot mai complexe, iar statul intervenţionist. Libertatea de a contracta nu mai poate fi exagerată şi considerată ca o manifestare absolută. Omul trăieşte în societate şi voinţa socială impune numeroase îndatoriri; el poate contracta numai în conformitate cu legea, cu îngrădirile create de convieţuirea colectivă (art. 5 C. civ.).
Statul contemporan intervine deseori, prin norme imperative, în domeniul contractual, stabilind un dirijism contractual: lărgirea noţiunii de ordine publică cu aspecte noi în sfera economică socială (apărarea societăţii de răspândirea drogurilor, a armelor de foc etc.); predeterminarea prin lege a clauzelor ce urmează a fi cuprinse în unele contracte, ceea ce îngustează sfera convenţiei părţilor (de exemplu, domeniul constituirii societăţilor comerciale); apariţia unor contracte a căror încheiere este obligatorie (asigurarea automobilelor); dezvoltarea contractelor de adeziune în dauna contractelor încheiate în urma tratativelor (contracte bancare, contracte de transport etc.); obligaţia includerii unor clauze de protecţie a consumatorilor sau a naturii, în unele contracte; impunerea de autorizaţii administrative prealabile, cum ar fi autorizaţia administrativă înaintea încheierii unui contract de antrepriză-construcţie, interdicţia inserării unor clauze abuzive etc.
Forţa obligatorie a contractului
Principiul libertăţii contractuale se completează cu principiul forţei obligatorii a contractului (art. 969 C. civ.). Puterea contractului în raporturile dintre părţi, odată încheiat, este asimilată cu forţa juridică a legii. Libertatea contractuală se prelungeşte astfel dincolo de momentul încheierii contractului, în domeniul executării contractului şi, în general, în domeniul existenţei contractului.
Acordul de voinţă contractual trebuie să vizeze cel puţin natura juridică a contractului şi obiectul acestuia.