Drept

Raportul juridic poate fi analizat ca fiind conceput, de regulă, din trei elemente:

1. a) subiectele sau participanţii (părţile);
2. b) conţinutul sau drepturile şi obligaţiile părţilor;
3. c) obiectul – este conduita la care se referă conţinutul raportului juridic; uneori există şi un obiect derivat şi anume bunurile (corporale sau incorporale) la care se referă raportul juridic.

3.1. Subiectele raportului juridic

Acestea sunt persoanele fizice sau juridice ce participă la raporturile juridice având calitatea de a fi titulari ai drepturilor şi obligaţiilor. În raporturile juridice există, de regulă, două categorii de subiecte:

1. a) subiectul activ (numit şi creditor) – este cel ce are facultatea (dreptul) de a pretinde celeilalte părţi să facă, să nu facă sau să se abţină de la ceva.
2. b) subiectul pasiv (numit şi debitor) – este cel căruia îi incumbă (îi revin) anumite obligaţii corelative drepturilor subiectului activ.

Pentru creditor, obligaţia din raportul juridic reprezintă o creanţă (un drept de creanţă), iar pentru debitor constituie o obligaţie (o datorie, o prestaţie de îndeplinit).

În majoritatea raporturilor juridice civile şi comerciale, părţile sunt, de regulă, atât subiecte pasive, cât şi active, având deci dublă calitate.

De pildă, într-un contract de împrumut dintre Banca X şi cetăţeanul Y, se creează un raport juridic în care: a) băncii îi revine obligaţia de a pune la dispoziţia cetăţeanului, într-un anume termen, o anumită sumă de bani, de a-l informa asupra condiţiilor de creditare etc.; totodată, aceasta are dreptul de a încasa la termenele scadente prestabilite anumite sume şi dobânzile aferente (drept de creanţă); b) cetăţeanul are obligaţia să restituie împrumutul acordat la termenele prestabilite şi să achite dobânzile aferente; totodată el este beneficiarul unor drepturi de creanţă ce vizează: dreptul de a primi suma de bani solicitată într-un anume termen, dreptul de a fi informat despre condiţiile de creditare, dreptul de a restitui în avans suma primită, în anumite condiţii.

Clasificarea subiectelor raporturilor juridice

Subiectele raporturilor juridice se  clasifică în: a) subiecte individuale – persoana (un om anume);b) subiecte colective.

*Persoana în raporturile juridice este cunoscută sub denumirea de  persoană fizică. Persoanele fizice sunt oamenii, respectiv: cetăţenii, străinii sau apatrizii.

*Subiectele colective au la bază o formă colectivă de activitate şi ele sunt: 1) statul; 2) autorităţile publice; 3) persoanele juridice.

Statul participă în calitate de subiect de drept, atât în raporturile juridice interne cât şi în cele internaţionale. În dreptul intern statul apare ca subiect de drept, mai întâi, în raporturile de drept constituţional (de pildă: în cele de cetăţenie statul este cel care acordă cetăţenia, aprobă renunţarea la cetăţenie, retrage cetăţenia). Şi în raporturile juridice patrimoniale statul poate apărea ca subiect de drept (de exemplu: în cele privind confiscarea unor bunuri).

Autorităţile publice sunt organele puterii legislative (Parlamentul), organele administraţiei (ministerele, prefecturile, primăriile ş.a.), organele justiţiei (tribunalele, curţile de apel etc.). În multe dintre raporturile juridice autorităţile publice apar şi ca persoane juridice.

Persoana juridică este o formă de asociere a mai multor oameni. Persoana juridică se caracterizează prin existenţa următoarelor elemente: a) o organizare de sine stătătoare; b) un patrimoniu propriu, distinct de cel al oamenilor din alcătuirea sa, ce este afectat unui scop prestabilit, în acord cu interesul general; c) respectarea unor condiţii legale de înfiinţare şi funcţionare.

Sunt persoane juridice: societăţile comerciale; întreprinderile; regiile autonome; companiile; instituţiile de învăţământ, sănătate, ştiinţă; organizaţiile cooperatiste (de consum şi de credit şi meşteşugăreşti); organizaţiile sindicale, cele de tineret, fundaţiile; asociaţiile.

În doctrină, dar şi jurisprudenţă pentru „persoana juridică” se mai foloseşte şi sintagma de „persoană morală”.

Persoanele juridice pot fi clasificate în diferite moduri. De pildă: a) persoane juridice de drept public (şcolile, consiliile locale, direcţiile sanitar-veterinare, etc.) şi persoane juridice de drept privat (societatea comercială x sau y); b) cu scop lucrativ (societăţile comerciale) şi cu scop nelucrativ (fundaţiile şi asociaţiile ce nu urmăresc obţinerea de beneficii, de profit).

Capacitatea juridică – premiză a calităţii de subiect de drept

Capacitatea juridică = aptitudinea unei persoane (fizice sau juridice) de a fi titulară de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita

Capacitatea juridică (civilă) este de două feluri:

1. a) de folosinţă = aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii
2. b) de exerciţiu = aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice.

În ţara noastră capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor persoanelor fizice, fără ca sexul, rasa, naţionalitatea, religia, originea, averea sau altele să aibă vreo înrâurire asupra acesteia (art. 4 din Decretul 31/1954). De aceea, ea este generală şi egală pentru toţi În conformitate cu art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia.

În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu pentru persoanele fizice, aceasta este de două feluri: a) deplină (începe de la 18 ani, când persoana devine majoră; prin excepţie poate fi dobândită mai devreme în cazul femeii ce se poate căsători de la 16 ani, iar cu dispensă chiar de la 15 ani); b) restrânsă (pentru minorii între 14 şi 18 ani).

Minorii până în 14 ani nu au deci capacitate de exerciţiu (la fel şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească prin hotărâre definitivă – debilii şi alienaţii mintali). Exercitarea drepturilor lor şi asumarea de obligaţii pentru ei va fi făcută , în locul lor, de reprezentanţii lor legali (părinţii sau tutorele).

Minorii între 14 şi 18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă. Ei pot încheia singuri acte juridice prin care îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii, dar au nevoie, în condiţiile legii, de încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, iar uneori şi a autorităţii tutelare (primarul, printr-un serviciu din cadrul primăriei). Prin excepţie, unele acte pot fi încheiate şi fără încuviinţarea  prealabilă a părinţilor: achiziţionarea de obiecte de la magazin sau încheierea unui contract de muncă pentru minorul de peste 16 ani.

Persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină (peste 18 ani) îşi exercită singure drepturile şi îşi asumă, la fel, obligaţiile.

*Şi persoanele juridice au o capacitate de folosinţă şi una de exerciţiu.

Spre deosebire de persoanele fizice, capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice, nu este egală şi generală pentru toate persoanele juridice, ci este specială fiecăreia dintre ele. Potrivit art. 34 din Decretul 31/1954, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Cu alte cuvinte, fiecare persoană juridică poate avea numai acele drepturi (şi obligaţii) ce se încadrează în specificul activităţii pe care o desfăşoară şi în care scop a fost creată. Acest principiu cu caracter general este denumit principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Sancţiunea încălcării acestui principiu este nulitatea absolută a oricărui act juridic.

Capacitatea de folosinţă deplină a persoanelor juridice începe, în principiu, din momentul înfiinţării lor legale şi durează până când aceasta încetează a mai exista.

Cât priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice, aceasta constă în încheierea de acte juridice generatoare de drepturi şi obligaţii de către organele de conducere ale acestora. Ea se dobândeşte odată cu desemnarea (delegarea, numirea) organelor de conducere ale persoanei juridice. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de conducere.

Categorii de subiecte ale raportului juridice

S-a arătat mai sus, că subiectul activ se mai numeşte creditor, iar cel pasiv – debitor.

Există mai multe feluri de creditori:

- creditorul chirografar este cel a cărui creanţă nu este însoţită de nici un fel de garanţie, realizarea creanţei sale fiind asigurată numai în temeiul unui drept de gaj general asupra întregului patrimoniu al debitorului (dar care nu e individualizat şi care nu-i conferă vreo ordine de preferinţă faţă de alţi creditori);

- creditorul gajist este cel a cărui creanţă este garantată printr-un drept real accesoriu asupra unui bun mobil (garanţie mobiliară numită gaj);

- creditorul ipotecar este cel a cărui creanţă este garantată printr-un drept real accesoriu asupra unui bun imobil – teren, casă (garanţie imobiliară numită ipotecă);

- creditorul privilegiat este cel a cărui creanţă este garantată printr-un privilegiu, adică un drept izvorât dintr-o prevedere expresă a legii, care conferă unui creditor, în temeiul calităţii creanţei sale, garanţia satisfacerii acestuia cu prioritate faţă de creanţele altor creditori ai aceluiaşi debitor;

- creditorul urmăritor este acela care a început urmărirea creanţei sale, prin procedura executării silite.

*În funcţie de numărul subiectelor, raporturile juridice pot fi cu o pluralitate:

- activă – mai mulţi creditori (de pildă: 3 persoane împrumută pe o a patra cu o sumă de bani);

- pasivă – mai mulţi debitori (de pildă: 4 persoane autori sau complici ai unui furt sunt ţinuţi să răspundă împreună, solidar, faţă de persoana păgubită);

- mixtă – cu mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.

*Raporturile juridice cu pluralitate de subiecte pot fi de trei feluri:

- raporturi cu obligaţii conjuncte – în care obligaţiile se împart în mod corespunzător cu numărul persoanelor ce formează partea respectivă (subiecţii activi ori pasivi); aceasta presupune că fiecare creditor nu are voie să pretindă decât partea sa de creanţă, iar fiecare debitor nu poate fi urmărit decât pentru partea sa de datorie şi nu poartă nici o răspundere pentru ceilalţi debitori.

- raporturi cu obligaţii solidare în care este exclusă divizarea (împărţirea) de drept a creanţelor sau datoriilor. Solidaritatea poate fi activă (între creditori) sau pasivă (între debitori) şi ea nu se presupune, trebuind să fie expres prevăzută fie de lege (solidaritate legală), fie de înţelegerea părţilor (solidaritate convenţională). În cazul solidarităţii pasive (de pildă 3 participanţi la un furt) creditorul unic (persoana păgubită) poate pretinde şi obţine de la oricare dintre debitori executarea întregii datorii (cel ce plăteşte putând solicita ulterior de la ceilalţi codebitori, pe calea unei acţiuni în regres, partea corespunzătoare).

- raporturi cu obligaţii indivizibile sunt acelea care datorită naturii obiectului lor ori convenţiei părţilor, nu sunt susceptibile de a fi divizate între subiectele de drept active (sau pasive, după caz).

*În unele raporturi juridice doar titularul drepturilor (creditorul) este individualizat, pe când titularul obligaţiei (debitorul) îl reprezintă toate celelalte persoane. De pildă, într-un raport juridic de proprietate este individualizat doar creditorul (respectiv proprietarul), pe când debitori sunt toate celelalte persoane care au obligaţia de a se abţine de la a tulbura, încălca, leza dreptul creditorului.

Exemple de drepturi de creanţă:

- dreptul vânzătorului bunului de a încasa preţul;

- dreptul cumpărătorului de a primi  bunul de la vânzător;

- dreptul locatorului de a încasa chiria de la locatar (chiriaş);

- dreptul împrumutătorului de a-i se restitui suma împrumutată;

- dreptul părintelui reclamant ce a câştigat procesul de reîncredinţare a copilului minor de a-l primi spre creştere şi educare, îngrijire etc. pe acesta de la celălalt părinte;

- dreptul reclamantului, proprietar al terenului, ce a câştigat procesul, de a-i cere pârâtului ce şi-a construit abuziv casa pe acest teren şi de a obţine de la acesta ridicarea construcţiei ori demolarea ei etc.

3.2. Conţinutul raportului juridic

Acesta este format din drepturile şi obligaţiile părţilor, participanţi la raportul juridic.

Dreptul subiectiv este prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv (cel în vigoare la un moment dat, într-un stat) persoanelor fizice sau juridice de a săvârşi anumite acţiuni, precum şi puterea de a  pretinde subiectelor pasive să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea unor acţiuni, apelând, la nevoie, la forţa de constrângere a statului. De pildă, într-un raport juridic de proprietate, proprietarul are dreptul de a poseda, de a folosi şi de a dispune de bunul la care se referă dreptul său de proprietate, în limitele stabilite de lege şi, totodată, de a pretinde ca alţii să respecte dreptul său asupra bunului.

Obligaţia constă în îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită faţă de subiectul activ, conduită care constă în săvârşirea sau abţinerea de la săvârşirea anumitor acţiuni (să dea, să facă sau să nu facă ceva). Obligaţia corespunde deci dreptului subiectiv al celuilalt participant la raportul juridic, între ele există o corelaţie.

Clasificarea drepturilor subiective

1) În funcţie de sfera persoanelor obligate, de gradul de opozabilitate:

- drepturi absolute – care produc efecte faţă de toate persoanele fizice şi juridice (erga omnes); aşa sunt: dreptul de proprietate, dreptul la viaţă, la sănătate, la reputaţie etc;

- drepturi relative – care produc efecte numai între subiectele raportului juridic, ce sunt individualizare dintr-un început (inter partes); aşa este dreptul împrumutătorului la restituirea bunului împrumutat;

2) În funcţie de natura conţinutului lor drepturile sunt:

1. a) patrimoniale – cele ce au un conţinut economic, evaluabil în bani (dreptul de proprietate, dreptul de creanţă etc.)

Drepturile patrimoniale se împart în :

a1) drepturi reale (jus in re) = acel drept în virtutea căruia titularul său poate să-şi exercite atribuţiile asupra unui bun determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia altei persoane. În raporturile privitoare la drepturile reale întotdeauna subiectul pasiv este nedeterminat (fiind reprezentat de toate celelalte persoane ce trebuie să respecte dreptul titularului – subiect activ). Drepturile reale pot fi principale şi accesorii. Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprietate publică, dreptul de proprietate privată, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de superficie. Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de gaj (amanetul), dreptul de ipotecă.

Uzufructul ia naştere prin separarea atributelor dreptului de proprietate (posesie, folosinţă şi dispoziţie) cu privire la acelaşi bun, după cum urmează: o persoană, denumită uzufructuar, va stăpâni şi va folosi bunul şi-i va culege fructele la fel ca proprietarul; în schimb, proprietarul bunului astfel grevat va rămâne numai cu dreptul de dispoziţie (de a-l înstrăina: vinde, dona, lăsa moştenire etc.) asupra bunului, adică va avea nuda proprietate; el este denumit nud proprietar.

Dreptul de uz şi de abitaţie sunt varietăţi ale dreptului de uzufruct. În ambele cazuri, titularul dobândeşte dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale. Abitaţia este o variantă a uzului, întrucât ea se referă doar la case de locuit. Spre deosebire de uzufruct, uz şi abitaţie, servituţile nu sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, ci doar sarcini ale acestuia, sau, altfel spus, limitări ale exerciţiului atributelor dreptului de proprietate de către titularul iniţial (exemplu: servitutea de trecere prin care proprietarului unui teren înfundat i se permite accesul la drumul public pe terenul vecinului).

Dreptul de superficie constă în dreptul de proprietate pe care-l are o persoană numită superficiar asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări care se află pe un teren ce aparţine unei alte persoane.

a2) drepturi de creanţă (jus in personam) este dreptul în virtutea căruia subiectul activ (numit creditor) poate pretinde subiectului pasiv determinat (numit debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Sunt drepturi de creanţă cele ce izvorăsc din acte juridice, precum obligaţiile contractuale sau cele ce derivă din faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (distrugerea din culpă a unei case; avarierea unui autovehicul în cazul unui accident rutier etc.).

1. b) drepturi personale nepatrimoniale – sunt cele care nu au conţinut economic, nefiind deci, evaluabile în bani, fiind intim legat de personalitatea umană (de pildă: dreptul la viaţă, la sănătate, dreptul la un nume, la un domiciliu, drepturile de inventator).

*Drepturile mai pot fi:

- pure şi simple (îşi produc efectele din momentul naşterii) – sunt majoritatea;

- afectate de modalităţi – cele a căror naştere, exercitare sau stingere depinde de un eveniment viitor, sigur sau nesigur, respectiv:

         - de un termen ( dreptul de a primi chiria la sfârşitul fiecărei luni);

         - de o condiţie (dreptul de a deveni proprietarul unui apartament vândut numai dacă în termen de 2 ani mi se va naşte un copil);

         - de o sarcină (dreptul de a beneficia de donaţia unui tablou celebru numai dacă voi plăti datoria către un terţ al donatorului tabloului).

- dreptul eventual (în viitor) – exemplu: dreptul la o succesiune viitoare şi nedeschisă.

Clasificarea obligaţiilor

1) După obiectul lor:

1. A)

• obligaţii de a da (de a transfera sau a constitui în folosul creditorului un drept real asupra unui bun);
• obligaţii de a face (de a săvârşi anumite fapte, acţiuni, lucruri sau servicii);
• obligaţii de a nu face (de a se abţine).

B)

• pozitive
• negative

C)

• obligaţii determinate (de rezultat) – (exemplu: de a preda un lucru, de a transporta un bun);
• obligaţii de diligenţă (de mijloace) – (exemplu: obligaţia medicului de a trata un bolnav în scopul însănătoşirii sale).

2) După numărul de subiecte:

• obligaţii simple
• obligaţii complexe - conjuncte(divizibile)

                                    - solidare

                                    - indivizibile

3) După numărul de obiecte:

• simple
• cu pluralitate de obiecte
• alternative (când debitorul trebuie să execute doardintre ele);
• facultative (când debitorul poate să execute în schimbul acesteia o alta, secundară).

3.3. Obiectul raportului juridic

Acesta îl constituie înseşi acţiunile sau inacţiunile pe care subiectul activ le poate pretinde subiectului pasiv.

Obiectul raportului juridic nu se confundă cu conţinutul acestuia, care este reprezentat de drepturile şi obligaţiile părţilor, adică de posibilitatea juridică a unor acţiuni sau inacţiuni, în temeiul acestor drepturi şi obligaţii. Obiectul are în vedere chiar acţiunile sau inacţiunile.De cele mai multe ori acţiunile sau inacţiunile (ce constituie obiectul juridic al raportului juridic) se referă la bunuri (obiectul material). Prin urmare, bunurile constituie obiectul material al raportului juridic.

Noţiunea de bun

Bunurile sunt valorile economice care sunt utile pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi sunt susceptibile de apropiere sub forma drepturilor patrimoniale.

În sens larg sunt bunuri atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acele bunuri (adică, de exemplu: atât terenul de 2 ha, cât şi dreptul de proprietate asupra acestuia).

În sens restrâns sunt bunuri numai acele lucruri asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale (în exemplul anterior, doar terenul).

Clasificarea bunurilor

1. A) După calitatea titularului din al cărui patrimoniu fac parte, bunurile pot fi:

1) bunuri care formează obiectul dreptului de proprietate publică a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale;

2) bunuri proprietate privată aparţinând cetăţenilor şi statului;

1. B) În funcţie de criteriul posibilităţii de a face obiectul unor acte juridice, bunurile pot fi:

1) bunuri scoase din circuitul civil

Sunt asemenea bunuri:

- cele care prin natura lor, nu sunt susceptibile de apropiere sub forma dreptului de proprietate (aerul, lumina soarelui);

- cele care fac exclusiv obiectul dreptului de proprietate publică, precum: bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, plajele, marea teritorială etc. Aceste bunuri sunt inalienabile (nu pot fi înstrăinate). Ele pot fi concesionate ori închiriate.

2) bunuri supuse unui regim special (limitat) de circulaţie (produsele şi substanţele stupefiante; armele, muniţiile şi materialele explozive; bunurile care fac parte din patrimoniul cultural naţional etc.);

3) bunuri care se află în circuitul civil general – sunt majoritatea; ele pot face obiectul oricărui act juridic.

1. C) După felul lor:

1) Bunuri mobile (care se pot mişca dintr-un loc în altul);

2) Bunuri imobile (terenurile, clădirile etc.).

1. D) În funcţie de caracterul lor:

1) Bunuri certe (sau individual determinate) – de exemplu, o casă;

2) bunuri de gen (sau determinate generic) – de exemplu cele ce sunt individualizate prin număr, greutate sau măsură: 5000 lei (banii), 3 Kg de mere;

1. E) După natura lor:

1) bunuri fungibile – cele care se pot schimba unele cu altele cu ocazia executării unei obligaţii; sunt acelea care se află într-un raport de echivalenţă, determinat prin numărare, măsurare sau cântărire. Sunt fungibile: banii, mărfurile de o anume calitate (benzina premium).

2) bunuri nefungibile – cele ce au o anumită individualitate şi nu pot fi înlocuite unele cu altele (o casă în Copou, un tablou de N. Grigorescu etc).

1. F) În funcţie de natura bunurilor, dar şi de voinţa oamenilor:

1) bunuri consumptibile – cele ce nu pot fi folosite la întrebuinţarea lor obişnuită fără a fi distruse sau înstrăinate la prima lor utilizare (alimentele, banii etc);

2) bunuri neconsumptibile – cele ce pot face obiectul unor acte de folosinţă sau înstrăinare repetată, fără a se distruge fizic sau juridic (clădirile, maşinile etc).

1. G) 1) Bunuri producătoare de fructe (frugifere) – cele care dau naştere periodic altor produse (fructe) fără a se consuma substanţa lor.

Există 3 categorii de fructe:

1. a) fructe naturale – care se produc fără vreo intervenţie a omului (cele produse de pădure, de terenuri nelucrate – măcieşele, murele, alunele etc);
2. b) fructe industriale – care se produc ca urmare a intervenţiei omului (plantaţiile, recoltele de porumb, grâu etc.);
3. c) fructe civile – care sunt echivalentul în bani sau în alte bunuri al folosirii unui bun (chiriile, dobânzile).

2) Bunuri nefrugifere – acelea care nu pot crea alte produse fără consumarea substanţei lor. Produsele obţinute dintr-un bun care-şi consumă astfel substanţa se numesc producte (are caracterul de product: piatra dintr-o carieră).

1. H) În funcţie de modul de înfăţişare al bunului:

1) bunuri corporale – cele ce au o existenţă materială, fiind perceptibile cu simţurile noastre (case, terenuri, legumele, banii etc.);

2) bunuri incorporale – sunt drepturile care au o existenţă abstractă, ideală, ele neputând fi percepute cu ajutorul simţurilor noastre (de pildă: dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct etc).

1. I) 1) Bunurile principale – au o existenţă de sine stătătoare şi pot fi folosite singure şi independent de alte bunuri (exemplu: televizorul);

2) Bunurile accesorii – urmează soarta bunului principal; nu pot fi folosite singure (exemplu: antena pentru televizor, cheia de la lacăt etc).