Drept

1. Noţiunea şi caracteristicile titlurilor comerciale de valoare

Diversitatea bunurilor care fac obiectul circulaţiei (bunuri mobile, imobile, corporale şi incorporale) determină o varietate a formelor juridice prin care se realizează circulaţia. O formă juridică modernă a circulaţiei bunurilor o constituie circulaţia înscrisurilor (titlurilor) care încorporează anumite valori patrimoniale. Aceste valori circulă prin transmiterea înscrisurilor (titlurilor) care le reprezintă: de exemplu, acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni, cambia, cecul, conosamentul etc.

Pentru desemnarea titlurilor care încorporează anumite valori patrimoniale este folosită noţiunea generică de „titluri de credit” sau „titluri de valoare”. Având în vedere că unele dintre aceste titluri nu implică o creditare, este mai corectă folosirea, ca noţiune de gen, a denumirii de titluri comerciale de valoare.

În lumina celor arătate, titlul comercial de valoare poate fi definit ca un înscris denumit şi titlu în temeiul căruia posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris.

Caracteristicile titlului comercial de valoare

Titlul comercial de valoare are următoarele caracteristici:

1. a) înscrisul are caracter constitutiv; dreptul este încorporat în titlu şi, în consecinţă, dreptul poate fi exercitat numai în temeiul înscrisului. Cu alte cuvinte, înscrisul este constitutiv de drepturi, iar dreptul încorporat în titlu nu există fără înscrisul respectiv;
2. b) înscrisul are caracter formal; el trebuie să îmbrace forma determinată de lege şi să cuprindă elementele care îi sunt proprii.

Numai prin respectarea strictă a condiţiilor de formă cerute de lege, înscrisul este valabil şi produce efecte.

1. c) înscrisul are caracter literal, în sensul că întinderea şi natura dreptului, ca şi obligaţia corelativă dreptului, sunt determinate exclusiv de menţiunile cuprinse în înscris. În consecinţă, elementele înscrisului nu pot fi nici completate şi nici interpretate cu ajutorul altor înscrisuri ori a unor împrejurări de fapt. Excluderea oricăror dovezi extrinseci este o consecinţă a caracterului formal al înscrisului;
2. d) înscrisul conferă un drept autonom. Caracterul autonom al dreptului trebuie înţeles într-un dublu sens. În primul rând, dreptul şi obligaţia corelativă născute din titlu sunt independente faţă de actul juridic din care decurg (raportul juridic fundamental); de exemplu, un contract de vânzare-cumpărare. Deci, posesorul legitim al titlului îşi exercită dreptul şi emitentul titlului execută obligaţia în temeiul titlului, iar nu în baza raportului juridic care a ocazionat emiterea titlului. În al doilea rând, în cazul transmiterii titlului, dobânditorul va deveni titularul unui drept propriu, care este un drept nou, originar, iar nu un drept derivat din cel al transmiţătorului. Deci, dobânditorul are un drept autonom, adică un drept care este independent faţă de dreptul transmiţătorului.

2. Clasificarea titlurilor comerciale de valoare

Criterii de clasificare

Titlurile comerciale de valoare se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii: după conţinutul lor, după modul în care circulă şi în funcţie de cauza lor.

Cu ajutorul clasificărilor se poate determina regimul juridic al diferitelor categorii de titluri de valoare.

Clasificarea titlurilor de valoare după conţinutul lor

După conţinutul lor, titlurile comerciale de valoare se clasifică în trei categorii: efectele de comerţ, valorile mobiliare şi titlurile reprezentative ale mărfurilor.

1. a) Efectele de comerţ. Acestea sunt înscrisuri care dau posesorilor legitimi dreptul la plata unei sume de bani. Intră în această categorie: cambia, biletul la ordin şi cecul.

Cambia este un înscris prin care o persoană dă dispoziţie altei persoane să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane sau la ordinul acesteia.

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă altei persoane sau la ordinul acesteia.

Cecul este un înscris prin care o persoană dă ordin unei bănci la care are un disponibil să plătească o sumă de bani unei persoane sau la ordinul acesteia.

Întrucât efectele de comerţ sunt înscrisuri care exprimă în monedă valoarea pe care o încorporează, ele îndeplinesc funcţia de numerar, de instrument de plată. De aceea, efectele de comerţ sunt denumite figurativ şi „moneda comercianţilor”.

Efectele de comerţ sunt şi titluri de credit; ele dau dreptul titularului de a încasa suma arătată în înscris, iar până la scadenţă debitorul beneficiază de credit.

Datorită posibilităţii transmiterii lor, prin mijloacele dreptului comercial, efectele de comerţ sunt calificate ca titluri negociabile.

De remarcat că cecul este un mijloc de plată şi mai puţin un instrument de credit. Cu toate acestea, datorită faptului că îi sunt aplicabile unele reguli proprii titlurilor de credit, cecul este enumerat şi el în categoria titlurilor de credit.

1. b) Valorile mobiliare. Acestea sunt înscrisuri care atribuie titularilor anumite drepturi complexe, patrimoniale şi personal nepatrimoniale. Fac parte din această categorie acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale.

Acţiunile sunt titluri reprezentative ale contribuţiei asociaţilor, constituind fracţiuni ale capitalului social, care conferă posesorilor calitatea de acţionar. Aceste înscrisuri dau titularului anumite drepturi: dreptul la dividende, dreptul la vot în adunarea generală, dreptul la restituirea valorii nominale, în caz de dizolvare şi lichidare a societăţii etc.

Acţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în condiţiile legii.

Obligaţiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială în schimbul sumelor de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente.

Titularii înscrisurilor sunt creditori ai societăţii şi, în această calitate, au dreptul la restituirea sumei datorate, la scadenţă, şi la plata dobânzilor cuvenite. Obligaţiunile sunt şi ele titluri de credit negociabile, care circulă în condiţiile legii.

1. c) Titlurile reprezentative ale mărfurilor. Acestea sunt înscrisuri care conferă un drept real (de proprietate sau de garanţie) asupra unor mărfuri aflate în depozit în docuri, antrepozite etc. sau încărcate pe nave, pentru a fi transportate. Posesorul titlului este titularul dreptului real asupra mărfurilor şi, în consecinţă, dispune de ele. Din această categorie fac parte: conosamentul, recipisa de depozit şi warantul.

Conosamentul este înscrisul eliberat de comandantul sau armatorul navei cu care se transportă mărfurile, care atestă încărcarea mărfurilor pentru a fi transportate. Posesorul legitim al înscrisului este considerat proprietarul mărfurilor.

Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul de proprietate asupra mărfurilor depozitate în magazii specializate (docuri, antrepozite etc.).

Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui drept de garanţie reală mobiliară asupra mărfurilor depozitate.

Aceste înscrisuri poartă denumirea de titluri reprezentative ale mărfurilor, deoarece ele înlocuiesc mărfurile şi pot circula în locul acestora, în condiţiile legii.

Clasificarea titlurilor de valoare după modul în care circulă

După modul în care circulă, titlurile comerciale de valoare se împart în trei categorii: titluri nominative, titluri la ordin şi titluri la purtător.

1. a) Titlurile nominative. Sunt titluri nominative acele înscrisuri care individualizează pe titularul dreptului prin arătarea numelui acestuia.

Determinarea persoanei care este titulara dreptului în chiar titlu, permite identificarea fără nici un fel de dubii a celui îndreptăţit să exercite în mod legitim dreptul care decurge din titlu.

Potrivit legii, titlul nominativ se poate transmite prin cesiune. Aceasta se efectuează prin înscrierea unei menţiuni pe titlu şi predarea titlului către cesionar. Deci, pentru această cesiune nu sunt necesare formalităţile impuse pentru cesiunea reglementată de dreptul comun.

În privinţa transmiterii acţiunilor nominative, legea instituie formalităţi speciale. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative se transmite prin declaraţia făcută în registrul acţionarilor emitentului, subscrisă de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor, şi prin menţiunea făcută pe acţiune.

1. b) Titlurile la ordin. Sunt titluri la ordin acele înscrisuri care cuprind drepturi care pot fi exercitate numai de o persoană determinată (primul beneficiar) sau de o altă persoană căreia i-au fost transmise aceste drepturi printr-o formalitate numită gir. Dobânditorul exercită drepturile „la ordinul” beneficiarului.

Operaţiunea girului, prin care se realizează transmiterea titlului, constă într-o menţiune translativă de drepturi făcută de posesorul titlului, în chiar titlu, cu precizarea numelui dobânditorului.

1. c) Titlurile la purtător. Sunt titluri la purtător înscrisurile care încorporează anumite drepturi, fără să determine persoana titularului drepturilor. În consecinţă, titularul drepturilor menţionate în înscris este posesorul legitim al înscrisului.

Transmiterea titlurilor la purtător se realizează prin simple remitere materială a înscrisurilor.

Clasificarea titlurilor comerciale de valoare în funcţie de cauza lor

După cum cauza obligaţiei este sau nu menţionată în înscris, titlurile comerciale de valoare se împart în două categorii: titluri cauzale şi titluri abstracte.

1. a) Titlurile cauzale. Sunt titluri cauzale înscrisurile care menţionează cauza obligaţiei (causa debendi). Fac parte din această categorie, de exemplu: acţiunile societăţilor comerciale, conosamentele etc.

Pentru aceste titluri, cauza constituie un element intern al obligaţiei. În consecinţă, pentru exercitarea dreptului de către titular este necesară menţiunea expresă a cauzei obligaţiei.

1. b) Titlurile abstracte. Sunt considerate titluri abstracte înscrisurile care încorporează obligaţia şi dreptul corelativ, fără a menţiona cauza obligaţiei. Intră în această categorie: cambia, biletul la ordin etc.

În cazul acestor titluri, cauza obligaţiei este un element extern şi, în consecinţă, ea nu are nici o influenţă asupa titlului.

 Titlurile comerciale de valoare şi titlurile de legitimare

În activitatea comercială sunt folosite unele înscrisuri care împrumută anumite caracteristici ale titlurilor de valoare, fără a fi veritabile titluri comerciale de valoare. De aceea, ele sunt denumite titluri de valoare improprii. Sunt avute în vedere: biletele de călătorie cu mijloacele de transport (tren, autobuz etc.), biletele de loterie, biletele pentru staţiunea de odihnă, biletele de intrare la teatru etc.

Aceste înscrisuri probează existenţa unor raporturi juridice şi servesc pentru legitimarea dreptului posesorului. Drept urmare, posesorul titlului este considerat legitimat să primească prestaţia.

În doctrină se arată că aceste titluri nu încorporează drepturi, aşa cum este cazul titlurilor de credit. De aceea, ele sunt considerate contrasemne de legitimare.

3. Cambia, biletul la ordin şi cecul

3.1. Cambia

Noţiunea cambiei

Legea nr. 58/1934 nu dă o definiţie a cambiei. Ea cuprinde însă anumite dispoziţii privind cuprinsul cambiei pe baza cărora se poate defini acest titlu de credit.

Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă dispoziţie altei persoane, numită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.

Subiectele raporturilor juridice cambiale

Aşa cum rezultă din definiţie, cambia implică participarea a trei persoane:

1. a) trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă dispoziţia să se plătească o sumă de bani. Prin semnătura sa, trăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să se plătească suma de bani beneficiarului de către tras. Emitentul înscrisului poartă denumirea de trăgător, deoarece „trage” titlul asupra debitorului care este obligat să efectueze plata;
2. b) trasul este persoana căreia i se adresează dispoziţia (ordinul) de a plăti o sumă de bani;
3. c) beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata de către tras.

Mecanismul juridic al cambiei

Înţelegerea mecanismului juridic al cambiei presupune răspunsuri la trei întrebări. Cum se explică dreptul trăgătorului de a da dispoziţie trasului să facă o plată? de ce trasul trebuie să execute această dispoziţie? În ce temei beneficiarul primeşte plata?

În mod obişnuit, emiterea unei cambii are la bază existenţa unor raporturi juridice anterioare între persoanele în cauză, care au ca izvor anumite acte juridice. În temeiul acestor raporturi juridice, denumite raporturi fundamentale, fiecare persoană are calitatea de creditor sau debitor în raporturile juridice la care participă. Prin emiterea cambiei şi efectuarea plăţii se execută obligaţiile din raporturile juridice preexistente.

Cele arătate pot fi mai bine înţelese prin următorul exemplu: comerciantul A vinde comerciantului B o cantitate de marfă la preţul de 500.000 lei, plătibil la 60 de zile de la primirea mărfii. Deci, cumpărătorul B datorează vânzătorului A preţul mărfii de 500.000 lei, care va fi plătit la termenul convenit. În acelaşi timp, comerciantul A datorează la rându-i, faţă de comerciantul C, la acelaşi termen, suma de 500.000 lei dintr-un contract de împrumut.

În situaţia dată, pentru simplificarea operaţiilor de plată a sumelor de bani datorate, comerciantul A va trage o cambie asupra comerciantului B în favoarea comerciantului C. Deci, fiind creditor al preţului, comerciantul A (trăgător) va da o dispoziţie comerciantului B (tras), care este debitor al preţului, să plătească la scadenţă suma de 500.000 lei direct comerciantului C (beneficiar), care este creditorul comerciantului A din contractul de împrumut. Prin plata la scadenţă a sumei de 500.000 lei, făcută de către comerciantul B (trasul) către comerciantul C (beneficiar) se stinge, atât obligaţia comerciantului B faţă de comerciantul A (din contractul de vânzare-cumpărare), cât şi obligaţia comerciantului A faţă de comerciantul C (din contractul de împrumut).

Cum se poate observa, în situaţia arătată, în loc să plătească în numerar datoria sa din contractul de împrumut, comerciantul A îi remite comerciantului C cambia trasă asupra comerciantului B, urmând ca, la scadenţă, posesorul cambiei să încaseze suma de 500.000 de la comerciantul B.

În doctrină, creanţa trăgătorului faţă de tras, care justifică emiterea cambiei, este denumită proviziune sau acoperirea cambiei, iar creanţa beneficiarului faţă de trăgător se numeşte valoarea furnizată.

Trebuie arătat că rolul cambiei nu se reduce la operaţiunile de plată menţionate.

Beneficiarul cambiei (în exemplul dat, comerciantul C), fiind creditor al sumei menţionate în cambie, până la scadenţă, va putea folosi cambia pentru a-şi achita la rândul său o datorie faţă de un creditor (de exemplu, comerciantul D). Aceste lucru se realizează prin transmiterea cambiei printr-o operaţiune numită gir. Operaţiunea girului constă în dispoziţia pe care beneficiarul o dă trasului de a plăti suma menţionată în cambie persoanei indicate de beneficiar. La rândul său, dobânditorul cambiei (giratar) poate transmite cambia, prin gir, altui comerciant (E), iar acesta, mai departe, comerciantului F etc.

Dacă beneficiarul cambiei sau dobânditorul ei prin gir (giratarul) are nevoie de bani în numerar, înainte de scadenţă, poate remite cambia unei bănci, care va achita imediat suma menţionată în cambie. Această operaţie se face prin gir şi se numeşte operaţie de scont. Întrucât cambia nu a ajuns la scadenţă, banca va reţine o sumă care reprezintă echivalentul dobânzilor pe timpul rămas până la scadenţă.

În încheierea celor arătate, se impune o precizare. Raporturile juridice care preexistă cambiei (raporturile fundamentale) explică şi justifică emiterea cambiei. Dar, odată emisă cambia, ea trebuie privită prin ea însăşi, ca un titlu de sine-stătător. Totodată operaţiile privind cambia fac abstracţie de existenţa raporturilor fundamentale. Aceste operaţii sunt guvernate de reguli speciale, care sunt diferite de regulile care reglementează raporturile fundamentale. Regulile speciale privind crearea raporturilor juridice cambiale, circulaţia, garantarea şi plata cambiei sunt cuprinse în Legea nr. 58/1934.

Trebuie observat însă că emiterea cambiei nu duce la stingerea raporturilor juridice fundamentale. Aceste raporturi juridice subzistă, afară de cazul când părţile au convenit o novaţie, adică stingerea obligaţiei vechi din raportul fundamental şi înlocuirea ei cu o obligaţie nouă, rezultată din raportul cambial (art. 64 din Legea nr. 58/1934).

Funcţiile cambiei

Cambia are trei funcţii:

- de instrument de credit;

- de instrument de plată

- de instrument de schimb valutar.

3.2. Biletul la ordin

Biletul la ordin este un titlu comercial de valoare asemănător cambiei. De aceea, reglementarea sa se află în aceeaşi lege care reglementează cambia, adică „Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin”.

Deşi se aseamănă, între cele două titluri există şi anumite deosebiri. Aspectele particulare ale biletului la ordin sunt reglementate în Titlul II al legii (art. 104-107).

Pornind de la asemănările şi deosebirile care există între aceste titluri de valoare, art. 106 din lege stabileşte principiul potrivit căruia dispoziţiile referitoare la cambie sunt aplicabile şi biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu.

În cele ce urmează vom înfăţişa principiile care guvernează biletul la ordin, cu preocuparea de a pune în evidenţă deosebirile sale faţă de cambie.

Noţiune

Legea nu dă o definiţie a biletului la ordin. Ea cuprinde însă anumite dispoziţii pe baza cărora se poate formula o definiţie.

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent ori subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.

Cum se poate observa, spre deosebire de cambie, care implică raporturi juridice între trei persoane (trăgător, tras şi beneficiar), biletul la ordin presupune raporturi juridice numai între două persoane: emitentul (subscriitorul) şi beneficiarul.

Biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaştere de datorie de către debitor, faţă de creditorul său.

Emitentul are calitatea de debitor: prin emiterea titlului, el se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă.

Beneficiarul are calitatea de creditor; el este îndreptăţit să primească plata ori plata se face la ordinul său.

Emiterea biletului la ordin este determinată, ca şi în cazul cambiei, de existenţa între părţi a unui raport juridic (raportul fundamental).

Specificul raporturilor juridice care se nasc din emiterea biletului la ordin determină şi particularităţile acestui titlu de credit.

Caracterele biletului la ordin

Fiind un titlu comercial de valoare, biletul la ordin este un titlu de credit, la ordin, formal şi complet, care încorporează o obligaţie abstractă, autonomă şi necondiţionată, de plată a unei sume de bani de către semnatarii săi, ţinuţi solidar pentru executarea obligaţiei.

3.3.Cecul

În mod obişnuit, cecul este considerat ca făcând parte din categoria titlurilor de credit, alături de cambie şi biletul la ordin. În realitate, cecul are numai funcţia de instrument de plată, fiind lipsit de funcţia de instrument de credit. Includerea cecului în categoria titlurilor de credit se explică prin aceea că unele principii care guvernează cambia şi biletul la ordin sunt aplicate şi cecului.

Ca instrument de plată, cecul creează posibilitatea unei persoane, care are la o bancă anumite fonduri, de a efectua plăţi prin intermediul acestei bănci. Prin folosirea cecului, plătitorul evită plăţile în numerar. Beneficiarul cecului poate să încaseze suma de bani menţionată în titlu, de la banca desemnată, sau să gireze titlul pentru plata datoriilor sale.

Ca şi cambia şi biletul la ordin, cecul a făcut obiectul unei legi uniforme adoptată de Conferinţa de la Geneva din 1931. România nu a aderat nici la această convenţie, deşi principiile ei se află la baza reglementării noastre privind cecul. Într-adevăr, Legea nr. 59/1934 asupra cecului cuprinde regulile adoptate prin convenţie, cu unele completări inspirate de legea italiană a cecului.

Noţiune

Legea nr. 59/1934 nu dă o definiţie a cecului. Ea reglementează însă elementele cecului, care pot sta la baza unei definiţii (art. 1 din lege).

Cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei bănci la care are un disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane, numită beneficiar.

Din definiţie rezultă că cecul implică, la fel ca şi cambia, trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul.

De remarcat că în calitate de tras poate fi desemnată numai o societatea bancară. Legea prevede însă că cecul tras şi plătibil în străinătate este valabil ca cec, chiar dacă trasul nu este o societate bancară (art. 3 din lege).

Caracterele cecului

Cecul este un titlu la ordin, complet şi formal. El încorporează o obligaţie abstractă de a plăti necondiţionat „la vedere”(imediat) o sumă de bani menţionată în titlu.

Premisele emiterii cecului

Emiterea cecului implică existenţa unor premise juridice. Potrivit legii, cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are un disponibil la tras, iar între trăgător şi tras există o convenţie privind emiterea de cecuri (art. 3 alin. 2 din lege).

Existenţa disponibilului la bancă. Trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la bancă (tras) un disponibil bănesc pentru efectuarea plăţii de către bancă. Acest disponibil (fonduri băneşti) poartă denumirea de provizion sau acoperire. El poate fi un depozit bancar al trăgătorului ori o deschidere de credit în favoarea acestuia.

Disponibilul trebuie să existe prealabil emiterii titlului şi să aibă cel puţin valoarea cecului. Potrivit legii, disponibilul trebuie să reprezinte o sumă de bani lichidă, certă şi exigibilă asupra căreia trăgătorul are dreptul să dispună prin cec (art. 3 alin. 2 din lege).

Emiterea cecului fără acoperire constituie infracţiune şi se sancţionează în condiţiile art. 84 pct. 2 din lege.

Existenţa convenţiei privind emiterea cecurilor. Dreptul trăgătorului de a emite cecuri are ca temei convenţia încheiată între client şi bancă. Această convenţie reprezintă raportul fundamental care explică şi justifică emiterea titlului de către trăgător.

Prin convenţie, banca autorizează pe client (trăgător) să tragă asupra ei cecuri, obligându-se să efectueze din disponibil plăţile, la ordinul trăgătorului.

Convenţia poate fi expresă sau tacită. Ea poate constitui o clauză a contractului privind serviciul de casă pentru client sau a unui credit în numerar acordat de bancă.

Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă infracţiune şi se sancţionează în condiţiile legii (art. 84 pct. 1).