Zona contiguă. Ideea de zonă contiguă datează odată cu Hovering laws stabilite in Anglia in
secolul 18 şi care permiteau, făcand excepţie de la libertatea mării libere, navelor acestei ţări de a exercita un control vamal asupra navelor străine ce traversau apele teritoriale engleze. Cutuma a luat ceva timp pentru a sancţiona acest precedent. Acest proces a fost reanimat de liquor treaties, incheiate de Statele Unite ale Americii pentru a facilita implementarea prohibiţiei alcoolului intre anii 1919-1933, şi de doctrină Conceptul a fost recunoscut in timpul Conferinţei din 1930 şi confirmat in Convenţia de la
Geneva cu privire la platoul continental din 1958. Necesitatea stabilizii unei astfel de zone se explică prin faptul că intr-o porţiune de mare adiacentă mării teritorială, statul riveran ar trebui să păstreze unele competenţe exclusive, dar limitate. Zona contiguă apare astfel ca o zonă de tranziţie, funcţia căreia constă in atenuarea contrastului dintre regimul mării libere şi cel al mării teritoriale.
Ca şi marea teritorială, zona contiguă este stabilită printr-o delimitare unilaterală a statului riveran. Articolul 24, par.2 al Convenţiei din 1958 interzicea statelor de a o extinde „dincolo de 12 mile marine măsurate de la linia de bază”, ceea ce ar fi antrenat dispariţia ei in toate cazurile cand lăţimea mării teritoriale ar fi de 12 mile marine. Pentru a evita aceasta, articolul 33, par.2 al Convenţiei din 1982 stabileşte lăţimea maximă de 24 mile marine a zonei contigue măsurate de la linia de bază a mării teritoriale.
Potrivit Convenţiei din 1982, statul riveran poate exercita in zona sa contiguă patru tipuri
de control: vamal, fiscal, sanitar, asupra imigrării. In acest scop statul riveran este in dreptul in această zonă de a lua măsuri pentru:
- a preveni incălcările legilor şi reglementărilor sale vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare pe teritoriul său sau in marea sa teritorială,
- a reprima incălcările acestor legi şi reglementări comise pe teritoriul său sau in marea sa
teritorială.