Drept

                                             Cuprins 

   Introducere

 Capitolul 1. Consideraţii  generale.

• Noţiunea şi clasificarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice.
• Principalele probleme care trebuie clarificate la cercetarea furturilor săvîrşite prin pătrundere.

Capitolul 2. Aportul mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice în cadrul efectuării unor acţiuni de cercetare a furturilor savîrşite prin pătrundere.

  2.1 Folosirea mijloacelor tehnice în procesul cercetării la faţa locului a furturilor savîrşite prin pătrundire.

  2.2 Aplicarea mijloacelor tehnice în cadrul efectuării altor acţiuni de urmarire penală la cercetarea furturilor savîrşite prin pătrundere.

  2.3 Rolul mijloacelor tehnice în efectuarea expertizelor criminalistice dispuse în procesul cercetării furturilor.

  2.4 Contribuţia mijloacelor tehnice criminalistice în activitatea de prevenire a furturilor.

   Încheiere

  Bibliografie       

 

Introducere.

     Relaţiile de proprietate sunt cunoscute pe bună dreptate, drept cele mai importante relaţii economice materiale. Constituţia Republicii Moldova reglamentează dreptul la proprietate, ocroteşte relaţiile de proprietate, defineşte drepturile şi obligaţiile participanţilor la aceste raporturi.

     Dreptul la proprietate poate să apară în urma unor activităţi fireşti, legale prin cumpărarea unor bunuri, moştenirea acestora, în urma respectării şi îndeplinirii condiţiilor unor contracte, dar pot aparea şi în urma unor acţiuni ilicite ca sustragerea anumitor bunuri, neexecutarea clauzelor unor contracte etc.

     În perioada de tranziţie la economia de piaţa, transformările în toate sferele societăţii s-au manifestat prin înrrăutăţirea nivelului de trai al oamenilor. Salariile şi pensiile mizere, somajul, lipsa surselor de existenţă au sporit săvîrşirea furturilor proprietăţii de orice formă.

     Analiza dinamicii săvîrşirii infracţiunilor de furt ne arată, că furturile săvîrşite prin pătrundere prevalează şi constituie aproximativ 75% din numarul total de infracţiuni.

     Pericolul social sporit, al acestei categorii de infracţiuni, este determinat de faptul că, pentru a comite infracţiunea, faptuitorul depune anumite eforturi,  pentru a depăşi obstacole, folosind cu ingeniozitate instrumente şi mecanizme sofisticate.

     Pentru descoperirea acestor infracţiuni organele de cercetare penală trebuie să recurgă la aplicarea diverselor mijloace tehnico-ştiinţifice criminalistice de către colaboratori cu o temeinică pregatire în scopul descoperirii şi atragerii la raspundere penală a infractorilor cu repararea prejudiciului material pricinuit părţilor vătămate.

     Cunoscînd starea deplorabilă în activitatea de descoperire a acestor infracţiuni am început să caut direcţiile de îmbunătaţire a situaţiei.

     Una din căile corecte în activitatea organelor de cercetare penală este utilizarea profesionistă a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice. Acest subiect a fost ales ca temă  a tezei de licenţa. Fiind desfaşurat în două capitole am încercat să dau o caracteristică generală a mijloacelor tehznico-ştiinţifice. Am conturat principalele probleme care trebuie clarificate la cercetare furturilor săvîrşite prin pătrundere.

     În capitolul doi al tezei am descris rolul, metodele şi procedeele principale de folosire a mijloacelor tehnice, în cadrul efectuării principalelor acţiuni procesuale în cercetarea furturilor săvîrşite prin pătrundere.

     Studierea unor lucrări ştiinţifice al autorilor ruşi, romîni şi celor din ţările Europei Occidentale, analiza practicii judiciare actuale ne oferă exemple concrete că neglijarea sau folosirea incorectă a tehnicii criminalistice ne depărtează de momentele aflării adevărului, identificarea şi tragerea la răspundere penală a faptuitorului.

     Coloborarea cu lucrătorii practici din M.A.I. ne-au permis să facem o caracteristică a dinamicii acestor infracţiuni, am obţinut posibilitatea de ilustra teza cu imagini ale tehnicii de ultimă oră utilizată în activitatea de investigaţie a infracţiunilor.    

    

   

 

 

 

 

 Capitolul 1. Consideraţii generale.

• Noţiunea şi clasificarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice.

     Cuvîntul tehnica provine de la cuvîntul greacesc " tehne " – meşteşugărie. Prin noţiunea de " tehnică " se înţelege totalitatea mijloacelor create şi folosite de om în activitatea sa făuritoare. Reflectînd în forma materializată experienţa umană, tehnica asigură eficienţa şi productivitatea muncii şi deci constituie unul dintre factorii determinaţi ai progresului social.

     Tehnica este produsul ştiinţelor naturale şi, prin urmare, orice progres al acestora duce la crearea unor mijloace tehnice noi, care penetrează impetuos toate domeniile vieţii sociale. Aceasta ne face să credem că tehnica criminalistică a apărut ca o consecinţă a pătrunderii realizărilor ştiinţelor naturale în justiţia penală, favorizată, fireşte, de necesitatea perfecţionării activităţii de urmarire penală. De la folosirea ocazională a unor instrumente în cautarea urmelor infracţiunelor săvîrşite, în criminalistică, s-a trecut treptat la aplicarea intensă, în direct sau adaptîndu-le la specificul activităţii judiciare, a celor mai moderne instrumentare şi mijloace tehnice. Actul de justiţie în actualele condiţii, impune folosirea pe scară din ce în ce mai largă, a celor mai avansate metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice, în activitatea de prevenire şi combatere a infracţiunelor, precum şi largirea posibilităţilor de cercetare ale laboratoarelor criminalistice care influenţează pozitiv eficienţa activităţii organelor judiciare, servind aflării adevărului în procesul judiciar[1].

     Potrivit atribuţiilor ce îi revin, fie în calitate de organ de urmărire penală, fie în calitate de magistrat sau de apărator, orice jurist trebuie să fie bine pregătit în următoarele direcţii:

1. Să aplice direct mijloacele tehnico criminalistice sau cu sprijinul specialiştilor;
2. Să vegheze la corectitudinea folosirii metodelor ştiinţifice de investigare a faptelor penale;
3. Să aprecieze şi să valorifice în deplină cunoştinţă de cauză rezultatele expertizelor criminalistice în procesul judiciar. În prezent, nu se mai poate nega faptul că fiecare subiect oficial chemat să participe la realizarea actului de justiţie trebuie să fie mai mult decît avizat asupra metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice de care dispune Criminalistica, cît şi asupra posibilităţilor reale ale acesteia clarificare a împrejurărilor în care a fost săvîrşită o infracţiune, precum şi de identificare a subiecţilor faptei penale1.

     Preocupările ulterioare au adus la sistematizarea mijloacelor tehnice şi a proceselor de utilizare a lor, în funcţie de natura obiectelor şi scopul cercetărilor criminalistice.

     Actualmente tehnica criminalistică reprezintă un sistem argumentat ştiinţific de mijloace tehnice şi metode privind utilizarea lor de către organele cu funcţii de urmarire penală, precum şi de către experţi, în vederea descoperirii, examinării şi administrării probelor necesare pentru stabilirea adevărului în procesul judiciar, în scopul descoperirii şi prevenirii infracţiunelor[2].

     Vorbind despre clasificarea mijlocelor tehnico-ştiinţifice putem spune că mijloacele tehnico-ştiinţifice de care dispune practica criminalistică pot fi clasificate după mai multe criterii. Astfel, după provenienţa lor, deosebim mijloace şi metode fizice, chimice, biologice; după natura lor – aparate, dispozitive, utilaje, instrumente, materiale; după destinaţia funcţională – fotografice, acustice, mecanice, de modelare şi transferare a urmelor, de căutare a obiectelor ascunse sau greu perceptibile; auxiliare – instrumente, rechizite pentru scris, pentru desenul grafic, articole de ambalare etc1 Fără a pune la îndoială însemnatatea clasificărilor menţionate considerăm că, practic, mai rezonabilă este clasificarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice după scopul preconizat prin folosirea lor2. Potrivit acestui criteriu, mijloacele tehnico-ştiinţifice în discuţie se împart în trei categorii:

1. de prevenire a faptelor ilicite;
2. folosite în activitatea de urmarire penală în vederea descoperirii, fixării şi ridicării probelor;
3. ale expertizei criminalistice.

     Mijloacele tehnico-ştiinţifice de prevenire a faptelor ilicite se împart în două categotii: de semnalizare şi cu efect de cursă, cunoscute sub denumirea de capcane criminalistice.3

     Cele din prima categorie sunt predestinate să impiedice săvîrşirea unor acţiuni ( deplasarea într-o direcţie sau în apropierea unui obiect, forţarea mijloacelor de încuiere, spargerea unui obiectiv de construcţie ) semnalizînd tentativa; cele din categoria a doua sunt menite să înregestreze acţiunile  săvîrşite, să imagineze sau să marcheze persoanele ce au activat la faţa locului.

     Mijloacele tehnico-ştiinţifice folosite în activitatea de urmărire penală în vederea descoperirii, fixării şi ridicării probelor, sunt cuprinse în truse criminalistice portative, complete speciale şi laboratoarele criminalistice mobile.

     Trusele portabile se împart în universale, destinate cercetării la faţa locului şi efectuării altor acţiuni procesuale, în speceal, a percheziţiei, prezentării pentru recunoaştere, experimentului judiciar; şi specializate pentru efectuarea unor operaţii tehnico-ştiinţifice aparte.

     Mijloacele tehnice şi instrumentele cuprinse în trusele criminalistice portabile sunt întroduse în valize, asigurîndu-le comoditatea necesară în explotare( vezi anexa 2; 3 ).

     Trusele universale, fiind destinate multiplelor operaţii tehnico-ştiinţifice efectuate pe parcursul cercetării infracţiunilor, includ diverse instrumente, utilaje şi materiale dintre care putem menţiona:

1. Mijloace de iluminare. Mijloace de iluminare artificială sunt aplicate în cautarea urmelor latente, precum şi pentru efectuarea diferitelor reproduceri fotografice. Trusele criminalistice sunt dotate cu o lanternă cu lumina concentrată, surse de iluminare fotografică ( blitz ), dispozitive cu radiaţii ultraviolete.
2. Instrumente de măsurare. Dimensiunile liniare, unghiulare şi de volum constitue caracteristici de o deosebită valoare criminalistică a obiectelor – probe materiale ale infracţiunii. Fixarea urmelor şi a altor mijloace de probă reclamă efectuarea unui şir de masurări exacte.

Trusele criminalistice sunt dotate cu o ruletă metalică, un distanţier, un

 raportor şi o riglă gradată.                                                                                                                       

3. Dispozitive destinate căutării obiectelor ascunse, care constau dintr-un dispozitiv de pătrundere la adîncime în sol, detector magnetic şi metalic.
4. Mijloacele tehnice şi materialile pentru revelarea, ridicarea şi conservarea urmelor şi a obiectelor ce constituie probe materiale:
5. dispozitive şi preparate pentru descoperirea, fiăarea şi ridicarea amprentelor digitale: lupă, pensulă, pulverizator cu aburi de iod, pulverizator cu substanţe pulverente, pelicule adezive (dacteloscopice);
6. Dispozitive şi materiale pentru amprentarea persoanelor vii şi a cadavrelor: rulou din cauciuc, placă de înşirare a vopselei, lingură necesară ampretării cadavrelor, un tub cu vopsea tipografică, mănuşi de cauciuc;
7. utilaje şi materiale de mulare a urmelor de adîncime şi de copiere a celor de suprafaţă: un vas de masă plastică în care se pregăteşte soluţia de ghips, şpaclu sau lingura pentru prepararea soluţiei de ghips, pensetă pentru înlăturarea corpurilor străine de pe urmele de picioare şi de pe cele ale mijloacelor de transport, substanţe polimerice, vase mici de masă plastică, lopăţică, bisturiu.
8. Instrumentar auxiliar general şi materialile de ambalare, spre exemplu, briceag universal, cleşte, trusă de şurubelniţe, diamant de tăiat sticlă, diverse containere de masă plastică sau polietilenă.

     În trusa criminalistică mai este compartamentul necesar executării desenelor şi schiţei locului faptei, conţinînd riglă gradată, busola, hîrtie milimetrică, hîrtie de calc, diverse creione colorate, şablon tip pentru lucrul pe hartă etc.

     Pentru descoperirea furturilor există trusă specializată pentru marcarea unor obiecte cu substanţe fluoriscente sau chimice. Frecvent, se foloseşte în descoperirea furturilor, cum ar fi, de exemplu, contactorilor de argint de la diverse instalaţii electrice, ori al altor piese de valoare. Trusa mai conţine, în afară flacoanelor cu substanţe de marcare ( aflate sub formă de prafuri, de lichide sau unguente ) şi alte obiecte, dintre care putem numi: pensulile, mojar de porţelan, pulverizator, cilindru gradat, mănuşile chirurgicale, precum şi un detector cu radiaţii ultraviolete.

     Depistarea persoanelor care vin în contact cu obiectele marcate se face fie datorită aderării prafului fluoriscent ( pus în evidenţă numai cu radiaţii ultraviolete ) pe mîinile sau îmbrăcămintea persoanei, fie datorită reacţiei dintre substanţele chimice şi elementele din compoziţia transpiraţiei, care determină o colorare specifică a pielii.

     Substanţele din trusă, îndeosebi cele chimice ( ninhidrina, nitratul de argint ), dar şi cele fluoriscente, cum este cazul acidului betaoxinaftonic, reclamă respectarea unor reguli stricte de conservare, transport şi manipulare, întrucît conţin o serie de elemente toxice. Ele se păstrează în vase închise ermetic, la adăpost de căldură şi lumină puternucă, evitîndu-se răsturnarea lor. La sfîrşitul fiecărei operaţii se procedează la spălarea atentă a fiecărei piese folosite.

     Mai sunt şi truse pentru revelarea urmelor papilare latente cu radiaţia de tip laser, portabile şi astfel concepute încît să asigure atît descoperirea urmelor, cît şi fixarea lor fotografică, în condiţii de mare acurateţe.1

          Laboratoarele criminalistice mobile au fost create din necesitatea majorării eficienţei activităţilor de cercetare criminalistică pe baza aplicării operative pe teren a mijloacelor tehnico-ştiinţifice. În majoritatea lor, laboratoarele criminalistice mobile sunt instalate pe microbuze, uneori pe autoturisme.2

     La confecţionarea truselor universale, cît şi a celor cu destinaţie specială, s-a ţinut cont de cerinţele înaintate de practică: să fie comode sub aspect de volum, greutate şi, desigur, transportabile în condiţii de transport comun.

     Mijloacele tehnico-ştiinţifice ale expertizei criminalistice sunt folosite în următoarele scopuri:

• stabilirea identităţii;
• descoperirei urmelor;
• reconstituirii obiectelor materiale.1

     În literatura de specialitate se mai întălneşte părerea că mijloace tehnico-ştiinţifice se disting, pe de o parte, în cele folosite în cercetarea la faţa locului, iar pe de altă parte, în cele folosite la examinările criminalistice de laborator. Domnul E. Stancu consideră că distincţia este însă numai de ordin metodologic, întrucît dintre aceste metode sau mijloace, cum sunt, de exemplu, cele specifice fotografiei judiciare, în radiaţii vizibile sau invizibile, pot fi întîlnite în ambele împrejurări.1

    2.2 Principalile probleme care trebuie clarificate la cercetarea furturilor savîrşite prin pătrundere.

    Cercetarea a furturilor savîrşite prin patrundere presupune elucidarea unor aspecte de natură să servească la conturarea elementelor constitutive ale acestor infracţiuni. Principalile probleme care se cer a fi rezolvate sunt, în esnţă, următoarele:

1. Determinarea concretă a bunurilor mobile luate din posesia sau deţinerea unei persoane ori aparţinînd patrimoniului public. De rezolvarea acestei probleme depinde atît încadrarea faptei in prevederile art. 119 C.P.R.M., cît şi stabilirea calităţii, cantităţii şi valorii bunurilor furate, în vederea estimării cuantumului prejudiciului cauzat şi a recuperării sale.2 Determinarea precisă, concretă, a bunurilor furate, oferă posibilitatea urmaririi lor, în vederea identificării şi recuperării acestora, precum şi a prinderii făptuitorilor.
2. Stabilirea exactă a locului şi momentului savîrşirii faptei are semnificaţii juridice multiple de exemplu, în funcţie de locul din care s-a sustras, furtul poate fi simplu sau calificat ( furt într-un loc public sau într-un mijloc de transport în comn ).

Determinarea momentului savîrşirii furtului este importantă, pe de o parte, pentru încadrarea faptei în categoria furtului, atunci cînd este luat un bun ce aparţine în întregime sau în parte faptuitorului, dar care se găsea în posesia sau deţinerea legitimă a altei persoane. Pe de altă parte, comiterea faptei în timpul nopţii ori al unei calamităţi conduce în conformitate cu art. 208 C.P.  al Romîniei, la încadrarea acesteia în categoria furtului calificat.

Stabilirea precisă a locului şi momentului furtului prezintă interes pentru cercetarea criminalistică a faptei, în primul rînd pentru urmele ce pot fi descoperite la faţa locului şi care pot conduce la identificarea autorului. Mai este posibilă, de pildă, delimitarea mai exactă a cercului de bănuiţi, verificarea modului în care şi-au petrecut timpul, în ipoteza în care unii invocă alibiuri, selecţionarea marturilor din rîndul persoanelor care ar fi putut percepe actele infracţionale ş.a. 

3. Indentificarea mijloacelor şi metodelor folosite în săvîrşirea infracţiunii serveşte la încadrarea juridică a faptei în categoria furtului simplu ori calificat. Totodată, va fi posibilă conturarea modului de operare, aspect important pentru organele de urmărire penală în determinarea cercului de suspecţi, fiind recunoscută specializarea unor infractori pentru furturi din buzunare, din locuinţe, folosindu-se de anumite pretexte, calităţi, deghizări etc.
4. Identificarea făptuitorului şi a participanţilor la savîrşirea furtului, pe lîngă importanţa sa cunoscută, este absolut necesară pentru conturarea formelor calificate ale furtului şi pentru stabilirea exactă a răspunderii penale ce revune fiecărui coautor ori complice, în funcţie de contribuţia avută la savîrşirea infracţiunii, la tainuirea bunurilor sau la favorizarea infractorului.
5. Identificarea persoanei vatamate, operaţie care trebuie privită sub două aspecte:
6. a) În primul rînd, frecvent se impune în practica identificarea posesorului unor bunuri furate şi descoperite asupra autorului. De exemplu, sînt dese cazurile în care se savîrşesc furturi din apartamente, din autoturisme, de la serviciu, bunurile sustrase fiind ascunse ori folosite de făptuitor în deverse moduri, inclusiv puse în vînzare. În asemenea împrejurări, este nevoie să se procedeze la stbilirea persoanelor cărora le-au apărţinut aceste bunuri.
7. b) În al doilea rînd, identificarea persoanei vatamate reprezintă o sarcină deosebită în cazul cînd infractorul cu intenţia de a savîrşi furtul a pătruns în locuinţă şi văzănd că proprietarul este acasă savîrşeşte un atac  tîlharesc, în care victima se află în stare de inconştienţă datorită violenţelor la care a fost supusă sau chiar a murit în urma leziunilor provocate de răufăcător.
8. Stabilirea condiţiilor care au favorizat savîrşirea infracţiunii reprezintă o sarcină cu un caracter preventiv, în sensul sprijinirii, a îndrumării celor în drept să ia măsuri eficace de asigurare a securităţii, a pazei bunurilor.

Datorită neglijenţei sau lipsei unui elementar simţ de prevedere, deseori infractorii sînt " invitaţi " să savîrşescă furtul. De exemplu, obişnuinţa unor persoane, mai ales  femei, de a umbla cu poşetele deschise, mai ales în locuri aglomerate, lăsarea în autoturisme la vedere a unor obiecte de valoare sau

tentante, nesupravegherea bagajilor în stanţii.

     Rezultate pozitive în investigarea infracţiunilor de furt pot fi obţinute în cazul studierii minunţioase a tuturor circumstanţelor în care a avut loc fapta ilicită, aprecierea corectă a mijloacelor materiale de probă administrate cu trasarea unor direcţii şi acţiuni concrete care la rîndul lor vor fi îndeplinite calitativ.

Capitolul 2. Aportul mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice în cadrul efectuării unor acţiuni de cercetare a furturilor săvîrşite prin pătrundere.

     2.1 Folosirea mijloacelor tehnice în procesul cercetării la faţa locului a furturilor săvîrşite prin pătrundere.

     Sarcinile specifice şi complexe, pe care urmează să le rezolve organele judiciare cercetînd actele infracţionale, reclamă folosirea pe scară largă a metodelor şi mijloacelor tehnice necesare descoperirii, fixării şi ridicării urmelor  infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă. Practica demonstrează cu certitudine că aplicarea cu pricepere a mijloacelor tehnice aflate la dispoziţia organelor de urmărire penală asigură eficienţa acţiunilor de cercetare, garantînd, în cele din urmă, stabilirea adevărului în conformitate cu cerinţele legislaţiei în vigoare.1

     Din cele expuse, devine evident că dotarea organelor de anchetă cu mijloace performante şi utilizarea metodelor moderne de cercetare la faţa locului şi de efectuare a altor acţiuni de urmărire penală sunt condiţii idispensabile consolidării nivelului ştiinţific al justiţiei penale. Rolul principal în acest sens îi aparţine criminalisticii, prin intermediul căreia realizările ştiinţelor naturale sunt preluate şi adoptate le scopurile probaţiunei.

     Vorbind despre folosirea mijloacelor tehnice în procesul cercetării la faţa locului a furturilor săvîrşite prin patrundere trebuie să precezăm esenţa termenilor " pătrundere ", " încapere ", " alt loc de de depozitare ", " locuinţa " şi ce înseamnă  cercetarea la faţa locului.

     În pct. 21 al Hotărîrii Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 06.07.1992, Nr. 5 " Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului " prin noţiunea " încăpere " se înţeleg construcţiile, edificiile, hambarele, garajele şi alte construcţii gospodăreşti, menite pentru amplasarea bunurilor materiale. Ea poate fi atît permanentă, cît şi temporară, staţionară sau mobilă.1

     În aceeaşi Hotărîre a Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova se lămureşte că prin " alt loc pentru depozitare " trebuie de înţeles: sectoarele de teritoriu, inclusiv curţile caselor menite pentru păstarea permanentă sau temporară a bunurilor, utilate cu un gard ori mijloace tehnice, fie asigurate cu altă pază; magazinele auto, limuzinele, refrigeratoarele,containerele, safeurile şi alte asemenea amplasamente destinate păstrării. Totodată, sectoarele de teritoriu, folosite nu pentru păstrare, ori de exemplu, pentru cultivarea căreva producţii, nu se referă la noţiunea " alt loc pentru depozitare ".2

     În pct. 21 al Hotărîrii Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 06.07.1992, Nr. 5 " Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului ", prin noţiunea " locuinţă " se înţelege încăperea menită traiului permanent sau temporar al persoanelor, în care se află averea de care dispun acestea, sau o parte din ea. De asemenea, se au în vedere părţile componente ale locuinţei ( ca încăpere unitară ), în care persoanele pot să nu se afle sau să nu locuiască nemijlocit o perioadă de timp. În afară de aceasta, prin " locuinţă " se are în vedere nu numai încăperile de locuit ( odăile, antreurile,bucătăriile ) dar şi cele care sunt nemijlocit învecinate cu acestea, alcătuind un tot întreg, cum ar fi balcoanele, lodgiile, iar în casele individuale – tinzile, podurile, subsolurile etc.3

     În pct. 21 al Hotărîrii Plenului Judecătoriei Supreme  a Republicii Moldova din 06.07.1992, Nr. 5 " Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului " prin " pătrundere " se are în vedere intrarea ilegală, pe ascuns sau deschis, într-o încăpere, alt loc pentru depozitare sau locuinţă în scopul săvîrşirii furtului, jafului sau tîlhariei. Ea poate fi comisă atît cu înfrîngerea obstacolelor şi rezistenţei, cît şi fără aceasta. Pătrunderea poate fi realizată, de asemenea, cu ajutorul dispozitivelor cu care infractorul extrage obiectele materiale sustrase, fără a intra în locul corespunzător.1    

     Cercetarea la faţa locului constitue una dintre cele mai complexe şi importante activităţi, ale cărei rezultate condiţionează de cele mai multe ori, nu numai direcţia ci însaşi finalitatea investigaţiilor ce se efectuiază în cauza dată.

     Într-adevăr, locul unde făptuitorul şi-a desăvîrşit activitatea infracţională, locul unde s-au produs consecinţele infracţiunii, sau, care în orice mod conservă date, urme legate de săvîrşirea faptei, constituie sursa celor mai ample şi totodată mai fidele informaţii.2

     Cercetarea minuţiosă a locului faptei de către grupul operativ, cu atragerea vecinilor ca martori, constitue punctul de plecare a anchetei şi este esenţial în descoperirea a crimelor ne demonstrează urmatorul exemplu: 

     În C.P.S. Buiucani a parvenit informaţia despre săvărşirea unui furt. Grupul operativ în componenţă căruia întra anchetatorul, lucratorul poliţiei criminale şi specialistul - criminalist a început lucrul cu cercetarea uşii de întrare, ascultarea victimelor infracţiunii şi a persoanelor care aveau acces în apartamentul dat. Fiica victimei a arătat, că în apartament domiciliază mama ei, care în timpul de faţă se afla la lucru peste hotoarele R.M. Lucruri preţioase în apartamentul nu erau, deoarece, înainte de a pleca, mama a predat lucrurile preţioase spre păstrare. În procesul cercetării locului săvîrşirii faptei s-a stabilit, că hoţii au pătrtuns în apartament prin fereastra de la bucătărie ( apartamentul se afla la primul etaj). De pe pervaz au fost ridicate două urme de încalţăminte, mărimea încalţămintei  42. De asemenea la bucătărie au fost descoperite resturi de mîncare şi resturi de la ţigări ieftine. Amprentele digitale nu au fost descoperite. În toate camerele au fost descoperite chibrite arse. Toate hainele din dulapuri au fost aruncate pe podea. Fiica victimei a observat că au despărut: o magnetola mică, cîteva casete audio şi un pachet de sapun. La cercetarea mai detaliată s-a stabilit, că în casă au rămas obiecte de cristal şi alte obiecte preţioase, inclusiv  televizorul şi aparate de telefon la care infractorii au taiat cablurile. A  fost descoperit şi cuţitul, care apărţinea victimei, cu care infractorii au taiat cablurile telefonice. S-a stabilit, că în timpul savîrşirii furtului în apartament nimeni nu se afla. După urmele descoperite la faţa locului anchetatorul a făcut concluzia, că furtul a fost savîrşit de către două persoane ( la faţa locului au rămas 2 furculiţe cu care au mîncat infractorii ), după construcţia uscăţivi deoarece au patruns prin fereastră de la bucătorie, care n-au atins majoratul, reeşind după obiecte pe care au ales infractorii ( numai casetofonul vechi, şi cîteva casete audio). De asemenea anchetatorul a presupus ca infractorii nu locuesc în sectorul dat şi acest apartament l-au găsit întămplator prin metoda controlului cu soneria ( au sunat la uşa şi văzînd că nimeni nu a deschis uşa au pătruns în apartament ), deoarece, dacă infractorii locuieau în sectorul dat, atunci ei ştiau că în apartament nu sunt lucruri preţioase.

    Toate acestea au condiţionat direcţia urmăririi persoanelor minore cu vîrsta, de aproximativ 15-20 de ani, uscăţivi, care poartă adidaşi şi fumează ţigări ieftene, probabil că după tipul de caracter – nervoase. În urma măsurilor operative a fost stabilită persoana unui infractor minor, după descrierea arătată mai sus, care peste puţin timp a arătat  coparticipantul său. Expertizele traseologică şi biologică ( după resturi de ţigări descoperite ) au identificat persoanele date, ca persoane care au fost în noaptea furtului în apartamentul cu pricina.1

    De aceea nu trebuie de diminuat rolul cercetării locului săvîrşirii faptei infracţionale. Cercetarea locului savîrşirii infracţiunii trebuie de efectuat calitativ, descoperind minunţios urmele infracţiunei, atragănd  specialişti nu numai din domeniul criminalisticii ci şi din alte domenii pentru atingerea rezultatului dorit – descoperirea infracţiunii.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                       

    Cercitarea locului săvîrşirii furtului prin pătrundire este studiat de tactica şi metodica criminalistică.

    Săvîrşirea acestui tip de infracţiune pune în faţă ştiinţelor juridice sarcina studierii aprofundate a problemei legate de întărirea legalităţii şi luptei cu criminalitatea, un loc important în care îl joacă ocrotirea proprietăţii.

    Experienţa înaintată a cercetării locului săvîrşirii furtului, arată, că descoperurea infracţiunilor se atinge pe calea iscusită a cercetării urmelor materiale şi obiectelor care au nimerit în sfera de pregătire şi înfăptuire a infracţiunii.

    Cercetarea locului savîrşirii furtului îndeplenită corect tactic şi tehnic, la timp şi iscusit, precum şi cu folosirea mijloacelor tehnice contemporane - permite anchetatorului descoperirea, fixarea, ridicarea, studierea şi folosirea  urmelor şi obiectelor materiale în calitate de mijloace de probă care pot ajuta la stabilire existenţei sau inexistenţei  componentei  infracţiunii.

    Succesul cercetării locului depinde nu numai de nivelul înalt de cunoştinţe criminalistice pe care le posedă închetatorul. Folosirea lor în cercetare va aduce resultatele numai în cazurile, cînd ele vor fi înfăptuite în conformitate cu legislaţia procesuală.

    Lupta înpotriva sutragerilor averii private cît şi a celei publice prin furt formează partea importantă a luptei întregii societăţi împotriva criminalităţii în statul nostru şi reprezintă una din cele mai periculoase fapte sociale existente în lume.

    Cercetarea locului savîrşirii furtului prezintă nu puţine greutăţi şi cere de la organul judiciar prezenţa unei înalte pregătiri profesionale şi a unei bogate practici. Toate acestea impun atitudine serioasă la studierea tacticii şi metodicii de cercetare a fufturilor şi faţa de procesul de studiu în instituţiile superioare de învăţămînt.

     Cercetarea furturilor începe, de regulă, cu cercetarea la faţa locului, spre deosebire de delapidări, unde pe primul plan se află studiul înscrisurilor ce atestă întrarea şi ieşirea din gestiune a bunurilor materiale, astfel la înşelaciune se studiază persoanele care au descoperit fapta şi apoi se examenează actele false de care s-a  folosit infractorul.    

    Efectuarea anchetei preliminare, conform art. 107 alin. 4 C.P.P.R.M., infracţiunea prevăzută de art. 119 C.P.R.M. întră în competenţa organelor afacerilor interne.

    Cercetarea locului savîrşirii furtului este primul act de urmărire pe care înfăptueşte anchetatorul, şi este unicul act pentru efectuarea căruia nu este necesar să fie pornit procesul penal. Furtul face parte din infracţiunile, pentru care ancheta preliminară este obligatorie, organul de cercetare penală porneşte procesul  penal după ce se confirmă faptul săvîrşirii furtului.

    O importanţă deosebită pentru cercetarea locului savîrşitii furtului, prezintă calificarea persoanei care cercetează locul faptei. După cum ne demonstrează practica, colaboratorii organelor de cercetare, de multe ori, nu pot cerceta calificat locul săvîrşirii faptei, ceea ce duce la efecte negative pe parcursul desfaşurării anchetei.

    Incorect procedează şi acei anchetatori, care în urma primirii înştiinţării din partea organelor de cercetare despre săvîrşirea furtului, nu se deplasează la locul savîrşirii infracţiunii, şi astfel, impun organelor de cercetare înfăptuirea cercetării locului infracţiunii fără participarea anchetatorului. Este foarte important că cercetarea locului săvîrşirii furtului să fie efectuată în conformitate cu legislaţia procesual penală.

    Vorbind despre cercetarea locului savîrşirii furtului noi nu putem trece cu vederea masurile ce vizează pregătirea pentru efectuarea cercetării locului savîrşirii infracţiunii. Aşa dar, măsurile de pregătire în vederea cercetării la faţa locului se desfaşoară în două etape:

1). la sediul organului judiciar;

2). la locul săvîrşirii faptei.      

În unele lucrări noi mai întîlnim o altă etapă, care se află înaintea primelor dou etape mentionate mai sus şi această etapă se numeşte etapă de asigurare a operativităţii.1

    În literatura de specialitate măsurile pregătitoare luare la sediul organului judiciar se mai numesc şi pregătirea pînă la deplasarea la faţa locului.

    Măsurile date sînt mai mult de ordin organizatoric, în vederea asigurării cercetării locului furtului în bune condiţii sub toate aspectele.2

   Din măsurile pregătitoare în sediul organului judiciar putem numi:

• a). premirea şi verificarea sesizării;
• b). transmiterea unor acţiuni urgente pe care organele de poliţie urmează să le îndeplinescă la faţa locului pînă la sosirea echipei de cercetare în vederea menţinerii locului faptei în starea sa iniţială;
• c). completarea echipei de cercetare;
• d). verificarea şi pregătirea mijloacelor tehnice criminalistice.

          Acum noi vom numi măsurile de pregătire la locul faptei, din ele putem menţiona:

     a). obţinerea informaţiei operative privind situaţia de la faţa locului;

     b). delimitarea spaţiului ce urmează a fi cercetat;

• c). alte operaţiuni de pregătire efectuate la faţa locului.

     După ce echipa de cercetare soseşte la faţa locului, ea trebuie imediat, dacă  a realizat etapele pregătitoare, să treacă la efectuarea cercetării propriu-zise. În procesul acestei cercetări anchetatorul se conduce şi îşi desfaşoară activitatea după anumite faze şi metode de cercetare a locului faptei.1

     Efectuarea cercetării locului conform regulilor tactice le putem deviza în două faze succesive:

1). de observare generală a locului savîrşirii furtului

2). de cercetare detaliată a ambianţei lui                       

     Observarea generală a locului furtului constă în efectuarea de către persoana investită a unui studiu preliminar al locului savîrşirii furtului, al obiectelor de acolo, a urmelor materiale de probă,  în vederea orientării, fixării şi reprezentării în ansamblu a tabloului iniţial. La această etapă organul judiciar încearcă să înainteze primele versiuni despre fapta săvîrşită. Pe parcursul cercetării versiunele primare se transformă în versiuni generale şi în baza lor se înaintează versiunile principale.

    Faza de observare generală debutează, de obicei, cu un sondaj vizual efectuat în prezenţa marturilor asistenţi a locului faptei în scopul determinării dacă împrejurările faptei impun atragerea persoanelor specializate.

    Observarea  generală este o reflectare vizuală a cea ce se află pe suprafaţă precum şi o procedura de cautare a obiectelor probatorii, pe parcursul căreia se folosesc nu numai mijloace tehnice, dar şi metodile logice: de analiză, sinteză, inducţie şi deducţie. Este un proces de găndire care cuprinde în orbita sa pe toţi participanţii la cercetare.1

    Înaintarea versiunelor iniţiale – este activitatea creativă a organului judiciar îndreptată nu numai spre înţelegerea celor întîmplate sau aranjarea presupunerilor despre modul de pătrundire a făptuitorului în încapere şi ieşirea lui din ea, dar şi la cunoaşterea însuşirilor psihice a le persoanelor care au participat la sustragere.2

    În procesul deplasării pe teritoriul încaperii supuse cercetării reprezentantul  organului judiciar trebuie să manifeste atenţie pentru a nu deteriora urmele existente.

    În faza observării generale se indică sau se schiţează planul cercetării de mai departe, se stabileşte în ce succesiune se va cerceta încăperea, precum şi succesiunea procedeelor tactice.

    Pe parcursul efectuării cercetării, în ambele faze, din partea anchetatorului şi a altor persoane participante se cere necesitatea respectării cerinţelor morale, ceea ce presupune un comportament serios, fară zîmbete şi glume mai ales în ce preveşte comportamentul părţii vatamate sau asupra obiectelor din locuinţa.1

    Tabloul de ansamblu al locului furtului se va fixa cu ajutorul fotografiei judiciare.

    A doua fază de cercetare detaliată, constă în examinarea de sinestătător a tuturor obiectelor, în vederea stabilirii legaturii lor cu fapta, descoperirii şi fixării urmelor activităţii infracţionale.

    Cel mai important  şi cel mai greu în tactica cercetării locului faptei se socot problemele legate de delimitarea obiectului cercetării de locul savîrşirii furtului. Dacă anchetatorul determină corect obiectul cercetării, precum şi ridicarea şi folosirea obiectelor în procesul de dovedire ca probe tactice, atunci anchetatorul va atinge scopul principal – de a stabili adevărul, dar mai întîi de a descoperi infractorul.2 Astfel activitatea echipei de cercetare va fi îndreptată spre desfăşurarea succesivă pas cu pas, astfel ca nici o porţiune de teren, nici un obiect, care ar putea furniza informaţii de natura să contribuie la soluţionarea cauzei, să nu rămînă necercetată.

    Faza de cercetare detaliată a ambianţei se poate efectua prin două metode: metodă statică şi metodă dinamică.

    Metoda statică constă în studierea obiectelor şi a poziţiei lor faţă de alte obiecte din apropiere fără a mişca ceva. Astfel în cazurile în care au avut loc modificări anchetatorul va indica în procesul verbal poziţia lor în momentul recipţionării de către anchetator a modificărilor care au avut loc. Tot aici se va face fotografierea lor pe suprafaţa  care o contactează.

    Metoda statică deschide posibilitatea trecerii la metoda dinamică de cercetare a locului săvîrşirii furtului prin pătrundere. Faza dinamică cuprinde examinare fiecărui obiect în parte, mişcîndu-le de la locul şi din poziţia în care se afla. Obiectul se ridică pentru a fi examinat în detaliu, dacă este necesitatea obiectul poate fi fotografiat, apoi se împachetează şi se sigilează pentru a fi trimis la expertiză şi se descrie în procesul  verbal de cercetarea la faţa locului.

    În baza datelor obţinute în faza de observare organul de cercetare înainte de toate va determina punctul de plecare, modul şi direcţia în care trebuie să se desfăşoare cercetarea. Începutul şi modul efectuării cercetărilor se stabilesc în funcţie de structura spaţiului, aşezarea odăilor a locului săvîrşirii furtului.

    Cercetarea furturilor săvîrşite prin pătrundere se începe cu cercetarea locului pătrunderii a infractorului în locuinţă, deoarece aici de cele mai dese ori pot fi descoperite urme lăsate de infractor în timpul spargerii, apoi se desfăşoară de-a lungul pereţilor după sau contra acelor ceasornicului. Ulterior se va trece la studierea obiectelor care se află pe planul al doilea, continuînd astfel pînă la centrul încăperii. În funcţie de forma geometrică a încăperii, cercetarea se va efectua conform următoarelor procedee tactice: procedeul tactic frontal, care prescrie desfăşurarea activităţii de cercetare în mod liniar, echipa de cercetare deplăsîndu-se dela punctul de plecare spre partea opusă şi invers, pe raze bine delimitate,1 şi circulară – echipa va realiza cercetarea deplăsîndu-se concentric pe spirală, de la pereţi spre centrul încăperii, şi excentric de la centrul locului faptei spre pereţi.

    Încăperile cu proporţii mai mari se recomandă de a fi cercetate pe sectoare şi fiecare în parte va fi cercetat conform unei din procedeile tactice.2

    În literatura de specialitate la unii autori se mai enumeră încă două procedee de efectuare a cercetării locului săvîrşirii furtului prin pătrundere: obiectiv şi subiectiv.

    Procedeul obiectiv constă în aceea, că locul săvîrşirii furtului se cercetează complet, indiferent de căile de pătrundere în locuinţă, fiind o examinare compactă a întregii încăperi.

    Cea subiectivă – anchetatorul cercetează locul mergînd după urmele infractorului orientîndu-se la împrejurările care indică drumul lui de pătrundere în locuinţă pînă la ieşirea lui.

    Importanţa procedeelui obiectiv constă în cercetarea locuinţei fără a scăpa vreo urmă, iar celei subiective pentru determinarea modului de orientare a infractorului în locuinţă, a împrejurărilor negative precum şi la reconstituirea faptei.

    Date despre profesie şi genul de activitate a infractorului  primim pe calea analizei metodei de pătrundere în încăpere, aceasta analiză ne dă posibilitatea de a da răspuns la modul săvîrşirii furtului, a instrumentelor utilizate la spargerea uşilor, geamurilor.

    După aceasta se cercetează cu atenţie locurile unde s-au aflat lucrurile sustrase: bani, obiecte preţioase, bijuterii, obiecte de valoare.

    La cercetarea locului faptei este necesar de a atrage atenţia la împrejurările care arată cunoaşterea de către infractor a locurilor unde se aflau obiectele de preţ, aceasta ne dă posibilitatea studierii cercului de persoane presupuse de a fi săvîrşit infracţiunea.

    Futurile de apartamente deseori se săvîrşesc de persoane care într-un mod sau altul cunosc, fie partea vătămată, fie rudile ei, fie vecinii acesteia.

    Cunoaşterea de infractor a situaţiei familiare, a activităţii gospodăreşti precum şi a modului de viaţă dusă de partea vătămată – neapărat se reflectă la metoda prin care se săvîrşeşte furtul. Astfel se recomandă de a atrage atenţia la modul de pătrundere a persoanei în apartament, cunoaşterii de către ea: a construcţiei zăvorului de la uşă, locul păstrării obiectelor de preţ.Orientarea infractorului la locul faptei se reflectă asupra rapidităţii de pătrundere şi găsire locului unde se află obiectele ce prezintă importanţa pentru infractor.1

    Dovedirea participării persoanei la furt necesită primirea unui şir întreg de informaţii. Descifrarea acestor informaţii depinde de profesionalismul anchetatorului, care este folosit pentru, primirea de la locul săvîrşirii infracţiunii a unui număr maxim de obiecte purtătoare de informaţii.

    Anchetatorul în legătură cu înfăptuirea acestor procedee tinde de a da răspuns la următoarele întrebări: locul pătrunderii infractorului în locuinţă; direcţia de ieşire din locuinţă; a putut oare infractorul  pătrunde fără a fi văzut şi auzit; ce instrumente a folosit la spargere; cîte persoane au participat; în ce perioadă de timp s-a săvîrşit; ce urme ar putea lăsa infractorul la locul faptei, şi ce urme ar putea să rămîie pe infractor, pe hainele lui, pe obiectul atentării, ce scop a urmărit persoana.

    Vorbind despre cercetarea la faţa locului trebuie să ne referim şi la fixarea rezultatelor cercetării locului săvîrşirii furtului prin pătrundire.

    Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului constă în efectuarea de către organul de urmărire penală a anumitor lucrări în vederea înregistrării şi reprezintării fidele şi integrale a stării de lucru, a poziţiei şi a raportului de legătură ale obiectelor ce constituie ambianţa acestuia, conservării şi retragerii urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă.

    Fixarea rezultatelor cercetării locului săvîrşirii furtului prin pătrundere este o fixare procesuală a informaţiei primite despre starea, capacitatea, semne şi particularităţile obiectului cercetării.2

    Legislaţia procesuală penală actuală în mod expres specifică, potrivit prevederilor art. 115 şi 161 ale C.P.P.R.M., că efectuarea cercetării la faţa locului se încheie cu un proces – verbal de cercetare la faţa locului.

     În legatură cu cercetarea locului savîrşirii furtului se vor executa acţiuni de fotografiere, lucrări de schiţare a locului furtului, precum şi de modelare prin mulare, desenare sau copiere a urmelor materiale ale infracţiunii. Legea prevede utilizarea celor mai diverse procedee şi mijloace tehnico-ştiinţifice, inclusiv reprezentarea grafică a locului cercetat, fotografierea ambianţei acestuia, ridicarea prin modelare şi copiere a urmelor infracţiunii, înregistrarea videomagnetică a activităţii de cercetare desfăşurată la faţa locului.1

    În ghidul de cercetare a locului faptei sînt indicate regulile generale de întocmire a procesului – verbal :

1. procesul – verbal trebuie să corespundă cerinţelor legislaţiei procesual – penale;
2. oglindirea obiectivă şi în întregime a împrejurărilor;
3. reflectarea tuturor urmelor şi a obiectelor descoperite la locul furtului care pot avea importanţa pentru stabilirea adevărului;
4. conţinutul procesului – verbal trebuie să fie întocmit corect cu respectarea normelor ortografice, laconic pentru a avea posibilitate de a petrece reconstituirea faptei.

    Pentru a asigura calitatea a procesului – verbal de cercetarea la faţa locului, unii autori recomandă că el de la început să fie întocmit pe un maculator, iar mai apoi transcris în procesul - verbal.2

    În practica deseori se observă o reflectare a elementelor de natură subiectivă, adică procesele – verbale de cercetare la faţa locului sînt întocmite într-un limbaj neclar, inaccesibil, cu folosirea a unor construcţii dubioase formulate de tipul " probabil că…", " nu departe de…", " aproximativ la…".3

    Procesul – verbal de cercetare la faţa locului are următoare structură:

• partea introductivă;
• partea descriptivă;
• partea finală.

    Partea introductivă cuprinde relatări succinte privind locul şi data cînd  s-a efectuat cercetarea locului savîrşirii furtului, denumirea şi profilul unităţii din care face parte organul de cercetare, temeiul de fapt şi juridic al cercetării, numele prenumele şi numele după tată cît şi domiciliul a martorilor asistenţi în prezenţa cărora s-a efectuat cercetarea.

    Partea descriptivă debutează cu o caracterizare generală a locului faptei şi toate datele faptice referitoare la cauză în ordinea în care ele au fost descoperite.1

    Înscrierea rezultatelor cercetării locului savîrşirii furtului se efectuiază de la general spre particular. La început se dă caracteristica încaperii în care au pătruns infractorii, apoi sunt descrise împrejurările legate de pătrunderea şi ieşirea făptuitorului, aici trebuie s-ă menţionăm, că o importanţă deosebită o are descrierea urmelor de spargere. În procesul – verbal trebuie de menţionat care anume obiecte au fost supuse spargerii, care obiecte din interiorul camerei au fost supuse spargerii, aceste obiecte se descriu în procesul – verbal amănunţit, de asemenea în procesul – verbal se indică locul aflării lor, dimensiunile, forma, culoarea.

    La fixarea urmelor descoperite trebuie indicat locul lor iniţial şi pe ce obiecte au fost descoperite. În procesul – verbal obiectele se descriu:

a). după însuşirile pe care le posedă în special, după natura, destinaţie, modul de confecţionare, marimea, forma, culoarea lor …;

b). după anumite elemente particuloare caracteristice cum ar fi spre exemplu: semnele marcate de producator (marca, seria, modelul, numărul)  sau condiţionate de gradul de uzură ( dereglarea, degradarea, defectarea, murdarirea … ). Se fac menţiuni de asemenea cu privire la procedeele şi mijloacele utilizate la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă.

             Partea finală a procesului – verbal cuprinde menţiuni referitor la urmele şi mijloacele materiale de probă, care au fost ridicate. Se pricezează dacă organul de cercetare a utilizat fotografia judiciară sau schiţirea grafică a camerelor încaperii. Procesul - verbal se încheie cu notarea timpului în care s-a desfaşurat cercetarea locului savîrşirii furtului, a obiecţiilor martorilor asistenţi. Se semnează fiecare pagina de către persoane care au desfăşurat activitatea de cercetare şi de martorii asistenţi, iar la sfîrşit de toţi cei care au participat într-o calitate sau altă, la efectuarea activităţii de cercetare.                                      

    Fotografia judiciară executată la faţa locului se numără printre cele mai importante mijloce de fixare a rezultatelor cercetării, deşi este considerată drept o modalitate auxiliară procesului – verbal.

    Fotografia la faţa locului include, aşa cum s-a văzut, fotografia de orientare, fotografiile schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu şi măsurătorile fotografice.

a). Fotografia de orientare este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvîrşit infracţiunea;

b). Fotografiile schiţă servesc la redarea, în primul rînd, a locului faptei, cu tot ce are el mai caracteristic, redarea în întregime sau în parte a locului respectiv, în funcţie de varianta în care este executată. De pildă, fotografia schiţă unitară, fotografia schiţă panoramică, în variantele liniară sau circulară, fotografia schiţă pe sectoare, fotografia shiţă încrucişată;

c). Fotografia obiectelor principale, cum sunt, de exemplu, corpul victimei, armele sau instrumentele folosite de autor în savîrşirea infracţiunii, obiectele purtătoare de urme ş.a.

d). Fotografiile de detaliu, necesare punerii în evidenţă a urmelor, a detaliilor caraceristice ale acestora, a modului în care sunt dispuse pe suprafaţa obiectului purtător, a modificărilor, degradărilor etc. produse prin săvărşirea infracţiunii;

e). Filmul şi videofonogramă judiciară se inscriu printre metodele moderne de fixare a rezultatelor de cercetate la faţa locului, metode devenite, în prezent, idispensabile în cazurile deosebite ( vezi anexa 6 ).  

    Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai multe avantaje ce nu pot fi neglijate. Astfel, ea este mai uşor de executat, şi nu necesită o pregătire deosebită din partea celui care o execută. Totodată, permite verificarea imediată a calităţii şi eventuala refacere a acesteia, în măsura în care situaţia a impune. 

    În acest context, remarcăm faptul, că o bună parte dintre laboratoarele de criminalistică sunt dotate cu videomagnetofoane, folosite cu mult succes, atît în fixarea rezultatelor cercetătrii la faţa locului, cît şi în fixarea altor acte de urmărire penală, îndeosebi reconstituiri, percheziţii, ascultări de martori şi învinuiţi, recunoaşteri grup. 

    Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă videomagnetică sau  film presupune, ca şi în cazul fotografiei judiciare, înregistrărilor video sau filmări de orientare, schiţă, în toate variantele acesteia, anume înregistrarea obiectelor principale, a urmelor şi a detaliilor, inclusiv înregistrări la scară, au o semnificaţie deosebită.

    Fireşte că, în ipoteză utilizării acestor mijloace de fixare, realizarea filmării sau înregistrării videomagnetice presupune respectarea unor reguli tehnice specifice filmului clasic. De pildă, este necesară o iluminare adecvată prin folosirea de surse naturale sau artificiale, surse aflate în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile.

    Spre deosebire de filmare, înregistrarea videomagnetică este mai puţin pretenţioasă din acest punct de vedere şi, deci, mult mai uşor de executat, din acestă cauză fiind şi mai mult folosită în practică.

    La momentul actual unii anchetatori atrag o atenţie deosebită urmelor tradiţionale indicate în literatura criminalistică ca: urmele de mîini, picioare, şi a instrumentelor de spargere. Uneori  aceste urme tradiţionale nu dau posibilitatea de a fi descoperite, deoarece ele pot fi uşor distruse de oameni, sau infractor dacă  acesta cunoaşte proprietăţile acestora şi modul de lichidare.

    Aproape în toate cazurile, împreună cu aceste urme, un timp îndelungat se păstrează sub forme de particule mici a microobiectelor, ca rezultat al legăturii, atingerii infractorului cu obiectele înconjurătoare.

    Pînă în prezent anchetatorii echipelor de cercetare nu atrag atenţie la aceste obiecte, microdimensionale, fie că nu ştiu despre existenţa lor, fie din necunoaşterea cum să le descopere.

    Microobiectele pot fi: particulele de praf, sticlă, fire de păr, de materie. Ele pot fi descoperite pe suprafaţa contactată de către infractor cu obiectele înconjurătoare. În vederea descoperirii se cere o respectare a cerinţelor suplimentare, o  atenţie pentru a nu fi suflate de strănut, de eventualul curent de aer.

    Pentru descoperirea microobiectelor şi a particulelor mici se pot folosi toate acele aplicate la revelarea urmelor.

    În anul 1893 a fost editată o lucrare cu denumirea " Instrucţiuni pentru anchetări judiciare". Autorul lucrării date a fost Haus Gross, care lucra în calitate de anchetator în oraşul austriac Graţe. În această carte, în afară de capitolele acordate medicini legale, cercetării otrăvurilor armei de foc şi sîngelui, se întîlneau şi noţiuni care pînă atunci nu puteau întîlnite nici într-o carte specializată. Menţionăm următoarele denumiri: '' Atragerea specialistului de cercetarea microscopică '' , '' Atragerea la cercetări chimice '', '' Atragerea  fizicianului'', '' Cercetarea părului,  colbului, glodului pe încălţăminte, şi a petelor pe îmbrăcăminte.'' Titlul despre ''Atragere a specialistului în domeniul microscopului'' H.Gross a început cu următoarele cuvinte:'' Cît de perfectă nu ar fi astăzi construcţia microscopului, cît de mare nu ar fi succesul stiinţei, descoperirilor realizate cu ajutorul acestui apărat minunat, arta specialistului de cercetări cu microscoape, cu părerea de rău, foarte rar se foloseşte de către anchetator ".1

    Cartea lui H.Gros cheamă stiinţa criminalistica mai des cît acesta a fost mai mărunte se folosească posibilitatea a ştiinţei naturii şi a tehnicii. ''Anchetatorul foarte rar foloseşte ajutorul chimistului şi cercetarea majorităţii cazurilor nedescoperite putea să svîrşească cu succesul, dacă se foloseau de consultaţiile lui H.Gross a afirmat, că botanistul poate acorda ajutor în rezolvarea celor mai grele şi cele mai importante întrebări. Glodul lipit de încălţăminte şi alte urme pot demonstra despre locul aflării stăpînului, particularităţile acestor obiecte  pe calea îndelungată a cercetări.''

    Prima lucrare în care figurează termenul '' microobiect '', este articolul criminalistului suedez M.F.Şuliţer sub denumirea '' Fixarea microobiectelor cu ajutorul bandei lipicioase ", care a fost editată în anul 1954.2 Ca urmare, acest termen a fost folosit pe larg de către criminalistul american Chirc,  în manualul de criminalistică care a fost editat în Cehoslovacia în anul 1954 de acum a fost dată noţiunea microobiectului. Manualul dat definitivează microobiectele ca urme de  demensiuni mici, care pot fi cercetate numai cu ajutorul microscopului. Această a fost prima definiţia a microobiectelor.

     Mai amănunţit aceasta problemă a studiat-o criminalistul iugoslav Vlado Vidiţi. În anul 1970 el a definitivat microobiectele ca urme materiale, care nu se văd cu ochiul neînarmat şi exestenţa lor în anumite locuri  poate fi doar presupusă.

     În baza celor expuse, noi am propune următoarea noţiune a microobiectelor şi anume: " Microobiectele – sînt particule a substanţelor sau oglindirea acţiunelor fizice, invizibile sau vizibile slab cu ochiul neînarmat, care sînt în legatură cauzală cu activitatea infracţională a faptuitorului ".

     Dezvoltarea rapidă a progresului tehnico-ştiinţific a creat posibilităţi reale pentru sistematizarea şi cercetarea microurmelor de către criminalistică, însă această problema şi astazi nu este clarificată şi în criminalistică nu s-a ajuns la o concluzie comună.

     Din punct de vedere a probaţiunei  microobiectele nu sunt omogene. Microobiectele pot fi împarţite în trei grupe: microurme, microparticule şi microcantităţi a substanţelor.

     Microurmele – sunt urmele, în sens traseologic, care doar se deosebesc ca mărime  ( microscopice ).

     Întroducere în traseologie a capitolului  privind studierea  microurmelor, a fost pentru primă dată  efectuată în anul 1974 de către G.L. Granovskii. El a propus de a numi capitolul dat microtraseologia. Mai tîrziu în Bulgaria a apărut lucrarea " Bazele microtraseologiei ", în care se studia sistemul microtraseologiei.

     Microparticulile -  sunt obiecte materiale, care s-au desprins în rezultatul acţiunii macanice sau a altei acţiuni de alt obiect, proecţia cărora nu depăşeşte 2 mm.1 La această noţiune se mai poate de a adăuga, că microparticula este un corp dur, care posedă forma geometrică şi morfologică stabilă. Pentru criminalistică microparticula prezintă interes în studierea structurii exterioare cît şi ca studierea structurii interioare şi a ingredientelor.

     Microcantităţi ale substanţelor – sunt lichide viscoase şi friabile cu frontiere nestabile.

     Microparticulile pot fi divizate în următoarele grupe, după forma şi structură,  natura lor:

• particulile ale vopselei;
• particulile biologice ( fire de păr, particulile de piele );
• particulile a materialelor sintetice şi naturale;
• particulile a fierului;
• particulilea sticlei.

     Aceste particule sunt cele mai frecvent descoperite la cercetarea locului faptei.

     Microcantităţile pot fi divizate în următoarele grupe:

• microcantităţi biologice ( sînge, salivă );
• microcantităţi ale colbului;
• microcantităţi ale vopselei;
• microcantităţi de lichide.

     În ultimul timp, în practica criminalistică, se acordă o mare atenţie ridicării de la faţa locului a microobiectelor şi cercetării lor. Această se lamureşte prin aceea, că la creşterea nivelului criminalităţii, creşte şi nivelul cunoştinţelor infractorilor. De regulă infractorii planifică acţiunele sale, stăruind se lase cît mai puţine urme şi după săvîrşirea infracţiunei deteriorează urmele lăsate. Microobiectele, fiind mici după demensiuni, aproape nu atrag atenţia asupra sa şi de regulă nu sunt deteriorate de către subiectul infracţiunei, de aceea în cadrul cercetării aceste obiecte pot fi descoperite şi ridicate pentru examinarea lor ulterioară.

     Pentru a descoperi şi ridica microobiectele la locul săvîrşirii faptei putem evedenţia următoarele etape:

1. de pregătire;
2. de cautare;
3. de fixare;
4. de ridicare;
5. de cercetare prealabilă;
6. de împachetare.

Etapa de pregătire prezintă o importanţă deosebită în legatură cu specificul microobiectelor ( ele sunt foarte mici, practic invizibile şi  se pot uşor depărta de obiectul – purtător ). Aceasta etapă cuprinde măsuri de protejare a locului faptei. Esenţă protejării locului faptei constă în limitarea numărului de persoane care participă la cercetarea locului faptei; apărarea obiectelor purtătoare de urme de acţiuni exterioare; planificarea cercetării locului faptei cu folosirea metodei de modelare şi întocmirea planului de cautare a microobiectelor.

     Cautarea efectivă a microobiectelor, cît şi cercetarea lor, este imposibilă fară mijloace tehnice potrivite ( vezi anexa 5 ).

     Mijlocul principal de cautare a microobiectelor sunt aparatele de iluminiscenţă care se includ lampile ultraviolete cît şi lupe speciale. Cautarea microobiectelor se efectuează cu iluminare suficientă prin examinare cu  ajutorul lupei. Se recomandă de cercetat obiectele fără a le mişca, dacă aceasta este imposibil, atunci acest obiect trebuie pus cu  mare atenţie pe o foia curată de hîrtie, pentru a nu pierde microparticulile, e necesar de intreprins măsuri de preîntîmpinare pentru păstrare a microobiectelor pe obiectul – purtător. Toate obiectele trebuie protejate împotivă murdăririi, contactării cu alte obiecte. Obiectele se împachetează în hîrtie sau material. Toate manipulările cu aceste obiecte se recomandă de a fi efectuate în mănuşi de protecţie.

     Lămpile ultraviolete se folosesc pentru cautarea microurmelor biologice şi  alte microobiecte, care au o luminiscenţă deosebită de obiectul  purtator. Poate fi folosit şi detectorul portativ cu laser a urmelor ascunse ale infracţiunii.

     Următoarea etapă este  fixarea microobiectelor descoperite.

     După fixare microobiectele pot fi supuse cercetării prealabile. Rezultatele acestei cercetări nu au o valoare probantă, însă ele pot fi folosite pentru controlarea  versiunilor de anchetă şi de asemenea pentru cautarea  noilor dovezi.

     Următoare etapă este  ridicarea microobiectelor descoperite. Cea mai raţională metoda este metoda de ridicare a microobiectului cu obiectul purtător. Această metodă poate fi folosită cînd obiectul purtător poate fi ridicat de la locul faptei. Dacă obiectul purtător nu poate fi ridicat de la locul faptei, sau sînt îndoieli că la transportare microobiectele vor fi pierdute, atunci se trece la ridicarea separată a microobiectelor.

     Pentru ridicarea a microobiectelor se recomandă de a folosi penseta curată, ace. Particulile magnetice pot fi ridicate cu ajutorul pensulei magnetice curate. Microobiectele ridicate prin astfel metodă să depun în eprubete  curate sau se împachetează în pachete de hîrtie.

     În cazul ridicării a microobiectelor de pe suprafaţe mari se recomandă de a folosirea bandei lipicioase ( lipofoli ), în cazul lipsei bandei lipicioase se poate folosi foia dactiloscopică. Importanţa  acestei metode de ridicare constă în pastrarea şi localizarea a microobiectelor, care au fost descoperite pe obiectul purtător de microurmă. Nu se recomandă ridicarea microobiectelor cu scotch obişnuit, deoarece microobiectele ridicate prin astfel de metodă  se pot lipi de acesta.

     Microcantităţile de lichide pot fi ridicate cu folosirea tubului capilar. Unul din capetele  tubului capilar după ridicare a microcantităţii se lipeşte pe gămălia chibritului.

     La ridicarea şi împachetarea a microobiectelor în totdeauna trebuie respectate anumite reguli fiecare obiect – purtator de microurme, fiecare grupă de microobiecte descoperită, trebuie să fie împachetată  aparte, cu respectarea formalităţilor respective. Astfel de metode se folosesc pentru a impiedica nimirirea obiectelor straine pe obiecte – purtătoare.1  

           La cercetarea furturilor savîtşite prin pătrundere nu putem trece cu vederea urmele instrumentelor de spargere lăsate la locul savîrşirii infracţiunii.

           Literatura de specialitate foloseşte această noţiune deoarece este foarte răspîndită în practica organelor judiciare, noţiunea cuprinde o sferă mult mai largă decît o indică definiţia deja cunoscută. Prin instrumente de spargere înţelegem o sferă extrem de largă de obiecte, aparate adaptate sau special construite pentru a înfrînge rezistenţa încuietorilor şi a oricăror mijloace folosite pentru protecţia şi paza bunurilor. În această categorie de instrumente sînt incluse nu numai cele care se folosesc la spargere, în accepţia proprie a cuvîntului, ci şi cele, care folosesc la tăiere, apăsare, lovire etc. De cele mai multe ori sunt folosite obiecte dure avute la îndemînă. Sînt folosite şi obiecte şi aparate adaptate special sau construite penru săvîrşirea infracţiunilor, mergînd de la ciocane, şurubelniţe, pînă la utilaje, care folsesc flacăra oxiacetilenică pentru topirea uşilor din oţel de la casele de bani sau chiar aparatură cu raze laser.

     Multitudinea şi varietatea instrumentelor de spargere utilizate de infractori face cu neputinţă o clasificare a acestora după natura, forma sau destinaţia lor. De aceea s-a acceptat o clasificare a urmelor în raport cu modul în care acţionează cu instrumentele asupra obstacului întîmpinat. Potrivit acestui criteriu, urmele instrumentelor de spargere se clasifică în: urme de taiere, urme de frecare, urme de apăsare, urme de lovire, precum şi urme de ardere şi topire.

     Urmele de taiere se produc prin acţiunia mecanică a obiectului creator de urme care este mai dur şi apt de a tăia, a străpunge obstacolol, prin impactul asupra obiectului primitor de urme, care are o consistenţă mai slabă şi este capabil de a păstra detaliile urmelor create.

     Urmele de taiere pot fi grupate după natura instrumentului folosit la taiere. Dintr-o primă subgrupă fac parte: toporul, cuţitul, dalta, care produc urme dinamice, în timp ce obiectul creator pătrunde în masa obiectului primitor şi detaşează o porţiune din acesta. Pe suprafaţa taiată de topor, cuţit, daltă, se vor imprima detaliile obiectului creator sub formă de striaţii paralele cu valore de identificare.

     Din a două subgrupă fac parte urmele produse de diferite categorii de cleşti sau foarfece. Aceste instrumente pot fi folosite la taiat tablă sau materiale textile. Urmele produse sînt de dimensiuni mai mici, mai greu de observat cu ochiul liber, însă oferă suficiente elemente de stabilire a apartenenţei de grup, avînd forme caracteristice şi inconfundabile. Cele două lame, care acţionează în direcţii opuse lasă urme care încep din exteriorul obiectului primitor şi sfîrşesc în masa acestuia. La fiecare apăsare pe mînierul instrumentului se taie un fragment din obiectul primitor, iar pentru a se continua tăierea trebuie ca operatorul să schimbe poziţia foarfecelor, urmărind o linie dreaptă şi să apese din nou pe mînere. La fiecare apăsare, respectiv ridicare a foarfecelui în materialul textil sau tabla tăiată rămîne o urmă caracteristică sub forma de coadă de rîndunică.

     Există şi a treia subgrupă din care fac parte burghie şi sfredelele pentru perforarea metalului sau a lemnului. Acestea produc urme caracteristice în masa obiectului primitor, dar au valoare de identificare mai redusă.  

     Urmele de frecare se produc prin alunecarii obiectului creator pe suprafaţa obiectului primitor. Cele mai caracteristice urme de această natură se produc prin acţiunea sferedelelor, bomfaierelor sau pilelor. Detaliile urmelor produse pe suprafaţa obiectului primitor, sau în masa acestuia prezintă o redusă valoare de identificare  De aceea se strînge pilitura ( cu ajutorul magnetului ) şi rumeguşul pentru a se examina compoziţia ( reţetă de fabricaţie ) se ridică pulberile metalice ce rezultă din uzură acestora.

     Urmele de apăsare se produc prin apăsarea obiectului creator pe suprafaţa obiectului primitor. Urmele formate reproduc detalii ale obiectului creator existente în procesul de fabricaţie sau datorate uzurii. La faţa locului în special sunt găsite la săvîrşirea furturilor din locuinţe, din autoturisme etc., cînd se folosesc răngi de fier, leviere, şurubelniţe şi alte corpuri dure.  

     Urmele de lovire sînt întîlnite la spargerea vitrinelor magazinelor, geamurile locuinţelor, parbrizelor sau pe geamurile portierilor de la autoturisme. Obiectele care le-au produs nu lasă urme utile identificării. De aceea, în cursul cercetărilor la faţa locului se caută chiar aceste obiecte, pe care făptuitorii le abandonează, fiind preocupaţi de transportarea bunurilor însuşite şi părăsirea cît mai rapidă a locului faptei.

     Pentru a nu produce zgomote, făptuitorii aplică mai întîi o bandă adezivă pe sticla de la geam, parbriz, etc., apoi o lovesc cu obiectele avute la îndemînă. Uneori aceste obiecte lasă imprimat conturul şi forma lor, iar unele urme produse pot fi utile pentru stabilirea apartenenţei de grup a acestor obiecte.

     Urmele de ardere şi topire sunt produse de apărate cu flacără care lasă urme specifice de ardere sau topire a metalului de la sistemele de închidere ale uşilor metalice  caselor de bani. Sunt folosite utilaje care dezvoltă temperaturi înalte cum ar fi lămpi cu flacără oxiacetilenică sau raze laser.

     Toate urmele descoperite la faţa locului sunt descrise în procesul-verbal, după aceasta urmele vor fi fotografiate prin tehnici obişnuite sau prin tehnici speciale pentru înregestrarea tuturor detaliilor urmei ( vezi anexa 4 ). Se recomandă folosirea judicioasă a surselor de lumină în special pentru fotografierea detaliilor urmelor de adîncime.

     Pentru urmele de adîncime se execută mulaje din parafină ori ceară roşie, dacă nu sunt prea bine conturate. Urmele mai bine conturate şi mai adînci se ridică cu ajutorul mulajelor din plastelină sau ghips. Oricare ar fi materialul folosit urma se tratează întîi cu glicerină pentru a se evita aderenţa la obiectul purtător de urmă.

      

• Aplicarea a mijloacelor tehnice în cadrul efectuării unor activităţi de urmarire penală la cercetarea furturilor săvîrşite prin pătrundere.

     La interogatoriu, în conformitate cu art. 1151 C.P.P.R.M. se foloseşte înregistrarea sonoră şi video. Acest articol prevede că în baza hotărîrii anchetatorului penal la interogarea învinuitului, bănuitului, martorului sau părţii vatămate pot fi aplicate înregistrări sonore şi înregistrări video. Înregistrarea sonoră şi înregistrare video pot fi aplicate, de asemenea, la interogarea învinuitului, bănuitului, martorului sau părţii vătămate.

     Anchetatorul penal i-a hotărîrea privind înregistrarea sonoră şi înregistrarea video şi comunică persoanei interogate faptul acesta înainte de interogatoriu.

     Înregestrarea sonoră şi înregestrarea video trebuie să reflecte datele menţionate în articolul 115, alineatul doi, din prezentul Cod, precum şi întrega desfăşurare a interogatoriului. Nu se admite înregistrarea sonoră sau înregistrarea video a unei părţi din interogatoriu, precum şi repetarea specială pentru înregestrarea sonoră sau înregistrare video a declaraţiilor făcute în cadrul aceluiaşi interogatoriu.

     După terminarea interogatoriului înregistrarea sonoră şi înregistrarea video se reproduc în întregime în faţa persoanei interogate. Completările la înregistrarea sonoră şi la înregistrarea video a declaraţiilor făcute de persoana interogată se înregistrează de asemenea pe fonogramă şi pe casetă video. Înregistrarea sonoră şi înregistrarea video se încheie cu declaraţia persoanei interogate, care confirmă justeţeia lor.

     Declaraţiile obţinute în timpul interogatoriului cu aplicarea înregistrării sonore şi înregistrării video se înscriu în procesul – verbal al interogatoriului în conformitate cu prevederile prezentului Cod. Procesul – verbal al interogatoriului trebuie să conţină de asemenea: menţiunea privitoare la aplicarea înregistrării sonore şi înregistrării video şi informarea asupra acestui fapt a persoanei interogate; date cu privire la mijloacele tehnice şi condiţiile înregistrării sonore şi înregistrării video; declaraţia persoanei interogate privind aplicarea înregistrării sonore şi înregistrării video; menţiunea privind reproducerea înregistrării sonore şi înregistrării video în faţa persoanei interogate; certificarea justeţii         procesului – verbal, a înregistrării sonore şi înregistrării video de către persoana interogată şi anchetatorul penal. Fonograma şi caseta video se păstrează în dosar şi după terminarea anchetei preliminare se sigilează.

     În caz de reproducere a înregistrării sonore şi înregistrării video a declaraţiilor la efectuarea unui alt act de urmărire, anchetatorul penal să facă despre aceasta o menţiune în procesul – verbal al actului de urmărire respectiv.1                                                                           Tactica înregistrării sonore a ascultării persoanelor în cadrul urmăririi penale este determinată în mare măsură de natura ascultării, de posibilităţile tehnice de înregistrare şi de reproducere a sunetului.

Unul din principalele rezultate ale folosirii înregistrării sonore în cursul ascultării persoanelor este fixarea cea mai completă a conţinutului şi formei relatărilor celui ascultat. Inregistrarea sonora are ca scop fixarea completă a declaraţiilor persoanelor ascultate şi nu permite denaturarea acestora pe parcursul soluţionării cauzei. La rîndul sau, acest lucru oferă posibilitatea de a nu se face întreruperi pentru consemnarea sau pentru întocmirea în ciornă a procesului-verbal de ascultare, chiar atunci cînd ascultarea este de durată mai lungă şi prin aceasta, posibilitatea ca ascultarea să dicurgă  în ritmul unei discuţii obişnuite. Toate acestea  prezintă importanţă pentru realizarea unui contract psihologic poziiv cu persoana ascultată care de multe ori, atunci cînd este îtntreruptă sau i se cere să  vorbească mai rar, se derutează şi pierde firul expunerii.

      Pe langa aceasta, întreruperile pe parcursul ascultării, în situaţia în care cel ce este ascultat face declaraţii mincinoase, îi înlesnesc acestuia posibilitatea de a analiza cele relatate anterior, şi, prin aceasta, posibilitatea, de a nu da greşi, de a comite inadvertenţe în explicaţiile sale. Persoana ascultată, dacă este inzestrată cu spirit de observaţie, poate sa-şi dea seama, în timp ce anchetatorul penal îşi face unele însemnări, ce anume îl interesează în mod deosebit care sunt împrejurările cărora acesta le acordă importanţă.

Or, cunoaşterea acestor împrejurări de către cel ascultat de multe ori nu intră în planurile tactice ale anchetatorului penal.

      Practica demonstrează că audierea fără întreruperi, activă,  îmbinată cu înţelegerea faptului că se consemnează fiecare cuvînt, exercită o influenţă pozitivă asupra celui ascultat. Acesta gîndeşte mai bine răspunsprile pe care le dă, îşi modifică mai rar declaraţiile iniţiale şi la consemnarea relatărilor nu suţine niciodată că el nu a spus aşa sau a fost înţeles greşit, deoarece îşi dă foarte bine seama că în  condiţiile înregistrării sonore fiecare raspuns pe care I-a dat anterior poate fi uşor reprodus şi verificat.

Anchetatorul penal trebuie, de asemenea, să capete experienţa înregistiarii sonore. Fără suficiente deprinderi el se gîndeşte, uneori, mai mult la aspectul exterior al ascultarii şi la respectarea tuturor regulilor procesuale, decît la tactica eficientă de realizare a ascultării. În legătură cu aceasta capătă o importanţă deosebită un plan de ascultare bine pus la punct şi pregătirea prealabila în scris a principalelor întrebări. Este indicat un ghid privind ordinea de desfăşurare şi consemnare a declaraţiilor cu înregistrare sonora, inclusiv formularea orientativă a părţii  introductive, a explicării drepturilor persoanei ascultate şi alte texte ce urmează a fi rosite de anchetatorul penal.

     În realizarea înregistrării sonore sporeşte importanţa formulării clare a întrebărilor care, de regulă, trebuie să fie puse după ce persoana ascultată a răspuns la întrebarea precedentă sau după ce a terminat fraza. Acest lucru este important nu numai pentru a nu-l deruta pe cel ascultat, dar şi pentru faptul ca dacă vocile se suprapun, înregistrarea  sonoră devine de neînţeles. Înregistrarea sonoră poate fi realizată deschis, în faţă sau în secret cînd cel ascultat nu vede nici magnetofonul, nici microfonul, ceea ce însă, nu-l scuteşte pe anchetatorul penal de obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă celui ascultat că declaraţiile sale se înregistrează. Această chestiune reprezintă şi un aspect tactic. Magnetofonul aşezat la vedere distrage de obicei atenţia celui  ce este ascultat. El trebuie să se obişnuiască cu microfonul. Legat de aceasta, indicat ar fi ca, întotdeauna magnetofonul să nu fie aşezat la vedere, iar microfonul să fie mascat de un obiect oarecare. O asemenea recomandare nu este însă valabilă în toate cazurile, deoarece  la ascultările ulterioare cînd nu se mai recurge la înregistrarea sonoră a declaraţiilor, unele persoane ascultate iniţial cu folosirea în faţă a înregistrării sonore, nu mai cred acest lucru şi în cursul discuţiilor cu anchetatorul penal se abţin de a face afirmaţii care " nu sunt pentru procesul-verbal "                            (nu se consemneaza-n.trad.), discuţii  lipsite de importanţă  pentru stabilirea     contactului psihologic cu persoana ascultată. Prin urmare, în unele cazuri, în funcţie de trăsăturile  de caracter ale celui ascultat, de exemplu, în cazurile cînd acesta este deosebit de suspicios şi neîncrezator, este mai corect din punct de ve-dere tactic că microfonul să fie aşezat la vedere. Mai bine este înregistrarea sonoră să nu fie folosită la prima, ci la ascultările ulterioare cînd s-a  stabilit deja cu aproximaţie valoarea declaraţiilor şi cănd anchetatorul penal are o viziune mai clara asupra situaţiei urmăririi penale, cînd el se poate, deci, pregăti mai bine pentru ascultare. Uneori din considerente de ordin tactic este indicat ca înregistraria sonoră să fie folosită  la prima ascultare. Este cazul ascultare persoanei care se autodenunţă şi care, într-o răbufnire de sinceritate dă în vileag mai multe fapte din activitatea sa infracţională, pentru că, ulterior, să regrete că a fost sinceră şi să încerce, retractîndu-şi declaraţiile, să-şi diminueze răspunderea. Este de asemenea indicat să se folosească înregistrarea sonoră a primei declaraţii şi în cazul părţilor vatămate în cauzele  privind violul, deoarece, după un timp oarecare sub înfluenţa rudelor celui care a săvîrit violul, ele pot schimba declaraţiile sincere iniţiale.

Aceasta este valabil şi în ce priveşte prima ascultare a celor în legătură cu care există temerea că, pe viitor, sub influenţa unor persoane interesate în soluţionarea cauzei într-un anume mod, sau din alte cauze, îşi pot schimba declaraţiile adevărate. Cunoaşterea faptului că declaraţiile sunt consemnate cu folosirea înregistrarii sonore, îl determina pe cel ascultat să opună o rezistenţă mult mai activă faţă de încercările de a-i face să-i le retracteze. În cazul, în care totuşi declaraţiile au fost retractate reproducerea fonogramelor permite o apreciere mai obiectivă a veridicităţii lor.1

     Incontestabil este necesară înregistrarea sonoră a declaraţiilor şi cu ocazia ascultării unei persoane atunci cînd starea sănătăţii acesteia ori alte împrejurări, de exemplu, faptul că în viitorul apropiat acestă persoană va fi plecată într-o delegaţie pe o perioadă mai mare de timp, creează temerea că prezentarea în continuare a acestei persoane  pentru a fi ascultată, este îngreunată.

     Din considerente de ordin tactic este indicat ca întegistrarea sonoră să fie folosită atunci cînd o persoană este ascultată prin interpret, precum şi în cazurile ascultării unor persoane cu un grad scăzut de şcolarizare şi a unor persoane oarbe care nu pot lua cunoştinţă direct de conţinutul procesului-verbal de ascultare. Pe baza fonogramei ascultării este uşor de verificat declaraţiile celor ascultaţi, corectitudinea traducerii sau citirea defectuoasă a procesului-verbal.

      La înregistrarea sonoră nu este indicat de obicei să se înceapă ascultarea imediată a celui care a fost invitat în cabinetul de anchetă. Persoanei ce urmează a fi ascultată trebuie să i se ofere puţin răgaz pentru a se familiariza, de exemplu, întreţinîndu-se cu acesta o discuţie pe o temă oarecare,  în caz contrar la început  ascultarea este imprecisă,  persoana ascultată răspunde crispat, cu pauze mari, ceea ce la ascultarea fonogramei poate crea impresia unei lipse de obiectivitate a anchetei penale.

     Există particularităţi ale tacticii inregistrării sonore şi în cazul ascultării unor părţi vătămate şi martorilor minori. Un copil nu trebuie să ştie despre înregistrarea sonoră, deoarce atunci cînd se convinge de faptul că relatarea sa este înregistrată, el începe uneori să fabuleze străduindu-se să relateze ceva care, după părerea sa pare a fi deosebit de interesant. De aceea, înregistrarea declaraţiilor trebuie să se facă cu  magnetofonul şi microfonul ascuns, făcîndu-se cunoscut reprezentantului legal al copilului sau pedagogului prezent la ascultare că se foloseşte inregistrarea. După înregistrarea părţii introductive a ascultării, copilul este invitat în încăpere. Este indicat ca un minor să fie ascultat nu în cabinetul de anchetă, ci într-un cadru obişnuit pentru copil, de exemplu, acasă la el, în una din camerele de la grădiniţă de copii.

      La înregistrarea sonoră a ascultării copiilor trebuie să se ţină cont de următoarele particularităţi: unii copii sunt necomunitativi şi vorbesc în cuvinte puţine, răspunzînd la întrebari uneori, prin gesturi, făcînd din cap. Persoanele prezente se conving uneori de felul de a reacţiona la întrebarea pusă minorului, prin mimica acestuia. Pe fonogramă bineînţeles aceste date nu apar, deşi la consemnarea declaraţiilor toate acestea trebuie avute în vedere. Ca urmare declaraţia consemnată în scris va conţine mai multe informaţii decît materialele de înregistiare sonoră şi în continuare persoanele care ascultă fonograma pot avea impresia că declaraţia scrisă nu este obiectivă. Anchetatorul penal trebuie să ţină seama de acest lucru şi să consemneze în mod obligatoriu în declaraţia scrisă reacţia copilului la întrebările ce i se pun.

      Nu trebuie să se renunţe la înregistrarea sonoră a declaraţiilor unui copil introvertit, care se exprimă în cuvinte puţine. Tocmai în acest caz este extrem de important să se fixeze corect fiecare cuvînt al copilului, să se înţeleagă în ce cadru şi ca răspuns la ce întrebare a fost rostit.

     Sunt cazuri cînd în prezenţa anchetatorului, un copil refuză să relateze împrejurările de care are cuoştinţă. În asemenea situaţii anchetatorul poate să roage pe careva dintre persoanele apropiate  copilului să vorbească cu acesta şi să facă înregistrarea sonora în secret. Datorită fonogramei el are posibilitatea să verifice exactitatea redării conţinutului răspunsurilor de către persoana care a purtat discuţia cu minorul. Din punctul nostru de vedere materialele de înregistrare sonoră trebuie să fie anexate la dosar ca probe materiale.

     Posibilităţile tactice considerabile îi oferă anchetatorului penal reproducerea materialelor de înregistrare sonoră pe  parcursul desfăşurării ascultării sau în cadrul altor activităţi de anchetă penală, precum şi a fonogramelor – probe materiale şi a fonogramelor - înscrisuri în sensul restrîns al acestei noţiuni. Dacă la o întrebare care se referă la precizarea unor elemente ale declaraţiilor, persoana ascultată va susţine că pe parcursul acestei ascultări sau al unei activităţi de anchetă penală efectuate anterior, ea nu a făcut asemenea declaraţii este indicat, să i se reproducă partea respectivă a fonogramei şi să i se propună să dea explicaţii în legatură cu conţinutul acesteia. Dacă pe parcursul unor activităţi de anchetă penală efectuate cu folosirea înregistrării sonore, persoana ascultată a făcut declaraţii diferite, este util să i se reproducă una după alta porţiunile respective ale fonogramei, acordîndu-se ateniţie contrazicerilor din cuprinsul acestora. Practica a demonstrat că, de multe ori, un asemenea mod de a proceda serveşte la stabilirea adevărului.

     Vorbind despre aplicare a mijlocelor tehnice  în cadrul efectuării unor activităţide urmărire penală la cercetarea furturilor săvîrşite prin pătrundere, nu putem trece cu vedere aparate speciale de tip poligrafic. Poligraful este un mijloc de apriciere a sincerităţii sau nesincerităţii celor ce se compar în  procesul penal în difirite calităţi. În R.M. acest aparat nu se foloseşte şi respectiv nu constituie mijloc de probă, însă în multe ţări el constituie o practică curentă şi  relativ recent se utilizează şi în Romania.

     Constatarea stresului cu ajutorul poligrafului nu înseamnă o nesocotire a prezumţiei de nevinovaţie deoarece sunt anumite acte procesuale sau activităţi operative de strîngere a probelor ( percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri ) care, deşi au un evident caracter de constrîngere, nu aduc atingere prezumţiei de nevinovaţie, prezumţie care operează în favoarea învinuitului sau inculpatului pînă la pronunţarea unei hotătîri judecătoreşti definitive.

     Poligraful înregistrează modificări fiziologice ale organismului, provocate de diverse stări emoţionale ce însoţesc simularea. Încercarea de simulare reclamă un efort voluntar ce declanşează stări emoţionale, unele supuse observaţiei directe    ( modificări ce ţin de compartamentul aparent al emoţiei, manifestate în limbajul vorbit sau cel gestual, în activitatea de mişcare a membrelor sau a corpului, în expresivitatea feţei ), altele indirect, prin depistarea reacţiilor psihofiziologice ( modificarea ritmului pulsului, creşterea tensiunei arteriale etc. ).

     Detectorul de simulare poate constitui un auxiliar al organelor judiciare la efectuarea unei importante activităţi: ascultarea persoanelor în procesul - penal  chemat să contribuie la evidenţierea pe cale fiziologică a unor stări, situaţii, împrejurări, indicii, care în urma unui complex proces de analiză şi sinteză a datelor existente în cauză, să ofere organelor ce înfăptuiesc justiţia posibilitatea de a desprinde concluzii cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea persoanei ascultate.1

     În cadrul percheziţiei cu excepţia truselor criminalistice pot fi folosite următoarele mijloace tehnice: aparatul de fotografiat şi camera de filmat video.

     Fotografia de percheziţie se execută în scopul prezentării unei imagini de ansamblu a locului percheziţionat, fixării obiectelor sau documentelor descoperite, precum şi a locurilor tainice, ascunzătorilor amenajate în mod special. Din punct de vedere metodic, fotografia de perheziţie este analogică celei aplicate în cadrul cercetării la faţa locului. Astfel, fixarea fotografică a tabloului de ansamblu al şocului percheziţionat se realizează prin fotografierea încăperii sau a spaţiului deschis în perimetrii cărora s-a desfăşurat activitatea de cautare. Ordinea realizării acestor fotografii corespunde totalmente celei a fotografiei – schiţă a locului faptei.

     Locurile tainice, ascunzătorile se fotografiază în momentul descoperirii obiectelor, valorilor sau documentelor ce interesează cauza, înainte ca aceasta să fie scoase de acolo. Dacă se consideră importantă demonstrarea dimensiunelor şi a modului de amenajare a locurilor de tăinuire, la fotografierea lor se va aplica metoda metrică. Pentru a obţine o imagine perfectă, locurile tainice amenajate în pereţi, ziduri şi alte obiecte de construcţie, în obiecte de mobilă sau în mijloace de transport ş.a., se vor fotografia din poziţia în care obiectivul aparatului cade perpendecular pe zona din centru a suprafeţei fotografiate. Obiectele descoperite şi ridicate prin percheziţie se fotografiază împreună şi fiecare în parte, evidenţiindu-se caracteristicile lor generale şi particulare, atributele ce le individualizează. Obiectele cu semne de fabricare, marcate cu cifre sau cu alte inscripţii, bancnotele, biletele valutare şi hîrtiile de valoare, actele de identitate etc. se fotografiază astfel ca aceşti indici să se observe distinct.

     Un alt procedeu tehnic important reprezintă înregistrarea videomagnetică            ( vezi anexa 6 ). Datorită posibilităţilor de a reda cu fidelitate aspectul locului percheziţionat, momentele de căutare şi descoperire a obiectelor ce interesează cauza, înregistrarea videomagnetică în practica organelor de urmărire penală, îşi găseşte o aplicare tot mai vastă, în special, în cazurile percheziţiilor dificile sau a căror efectuare prezintă un grad sporit de complexitate.  

     Printre mijloacele tehnice de fixare a prezentării spre recunoaştere, pe primul plan se situiază fotografia judiciară. Pentru a se asigura fixarea celor mai semnificative momente şi a rezultatelor recunoaşterii, în cadrul acestei activităţi este indicat să se realizeze trei fotografii: a persoanelor sau obiectelor prezentate în grup care să demonstreze măsura în care s-au respectat cerinţele ligii ( art. 145, C.P.P.R.M. ) privind calităţile persoanelor ori ale obiectelor din grupul de prezentat ; a momentului cînd cel ce recunoaşte indică persoana sau obiectul identificat, din care să rezulte că din grupul prezentat a fost recunoscută o anumită persoană sau obiect, a persoanei sau obiectul recunoscut, executată în modul în care să redea elementele caracteristice ale acestora, dacă identificarea se bazează pe caracteristice cromatice, este indicat să se recurgă la fotografia color.

     Un mijloc modern folosit cu mult succes în cadrul prezentării spre recunoaştere, este înregistrarea videomagnetică. Principalul ei avantaj este în capacitatea videofonogramei judiciare de a reda sincronic şi simultan imaginea şi declaraţiile celor ce participă în mod activ la realizarea recunoaşterii. Din perspectivă tactică, fixarea pe bandă videomagnetică presupune, ca şi în cazul fotografiei judiciare, fixarea grupului prezentat, a momentului de recunoaştere, a persoanei sau obiectului recunoscut şi, în mod deosebit, a declaraţiilor celui ce a făcut recunoaşterea.1

     Mijloacele tehnice folosite la reconstituirea faptei – un mijloc eficace de fixare a rezultatelor reconstituirii, ca şi în cazul altor activităţi de procedură penală, îl constituie fotografia judiciară operativă. Fotografiile efectuate pe parcursul reconstituirii sunt destinate să imagineze condiţiile în care s-a desfăşurat activitatea experementală, şi să demonstreze momentele principale ale reconstituirii şi rezultatele obţinute pe cale experimentală. Fotografia locului unde s-a efectuat reconstituirea demonstrează măsura în care condiţia menţionată a fost respectată. Fotografia are valoare şi pentru fixarea şi înfăţişarea celor mai importante secvente şi a rezultatelor reconstituirii.

     Aceste fiind spuse, putem semnaliza că de obicei, în legătură cu efectuarea reconstituirii se realizează trei fotografii: a împrejurărilor în care se desfăşoară acţiunile experimentale, a momentelor principale şi a rezultatelor la care s-a ajuns. Astfel, în cazul verificării pe cale experimentală a vizibilităţii, înainte de a proceda la experimentarea propriu - zisă  a posibilităţii de a observa, se va fotografia locul în care urmează să se desfăşoare reconstituirea, aplicîndu-se regulile fotografiei-schiţă. Ulterior, din punctul unde se află observatorul, se va executa o fotografie spaţială care obiectiv confirmă sau infirmă declaraţiile martorului sau ale victemei infracţiunei. Cu aceeaşi situaţie ne confruntăm şi în cazul reconstituirii iniţiale în vederea posibilităţii de a exercita anumite acţiuni          ( străbaterea unui spaţiu într-o unitate de timp, pătrunderea sau ieşirea dintr-un loc, scoaterea anumitor obiecte dintr-o încăpere etc.). Înainte de a proceda la efectuarea operaţiilor experementale, încăperea sau locul deschis, determinate pentru realizarea reconstituirii, se vor fotografia în ansamblu, insistîndu-se, în special, asupra elementelor refăcute ale acestora. Apoi se vor fotografia momentele culminante ale acţiunelor experementale şi rezultatul final. Organul de cercetare este obligat să aleagă acele secvente din activitatea experementală care fixate fotografic prezintă importanţă pentru înţelegerea procesului – verbal.

     O sursă modernă de fixare, cu care actualmente sunt dotate practic toate organele abilitate cu cercetarea infracţiunelor, reprezintă aparatura videomagnetică. Înregistrarea videomagnetică a reconstituirii în special, în cazul verificării pe cale experementală a posibilităii efectuării anumitor acţiuni asigură redarea într-o formă accentuată a celor mai importante momente ale activităţii experimentale prin aplicarea procedeului " stop-cadru ", şi fixarea concomitentă a acţiunelor fizice şi a fenomenelor sonore ce le însoţesc.

     În fine, dacă se experimentează condiţiile de audibilitate, se pot efectua înregistrări fonice. În acest scop este indicat să se folosească un dictofon, care să funcţioneze pe întregul parcurs al reconstituiri într-un singur regim tehnic de înregistrare.

• Rolul mijloacelor tehnice în efectuarea expertizelor criminalistice dispuse în procesul cercetării furturilor savîrşite prin pătrundere.

În administrarea justiţiei penale un rol deosebit îi aparrţine expertizei judiciare, în special celei criminalistice, ea fiind prevăzută de legislaţia în vigoare ca principalul mijloc de obţinere a datelor probante prin examinarea diferitelor obiecte materiale descoperite la faţa locului sau ridicate în cadrul efectuării altor acţiuni procesuale.

     Prin diversitatea obiectelor examinate, expertiza criminalistică pe deplină dreptate este considerată ca una din principalile genuri de expertiză utilizate în practica judiciară. Efectuarea ei presupune antrenarea persoanelor competente în acest domeniu la examinarea diferitelor obiecte-probe materiale în scopul stabilirii şi prezentării organului judiciar a faptelor probante cu privire la imprejurările infracţiunii, pentru a căror descifrare sunt necesare cunoştinţe speciale. 

     Expertul criminalist are un rol foarte important la descoperirea şi ridicarea urmelor la locul savîrşirii infracţiunei. De asemenea, el participă la înaintarea versiunelor criminalistice pe faptă dată împreună cu anchetatorul. Expertul criminalist posedă, cunoştinţe speciale din domeniul criminalisticii şi de aceea sfaturile lui acordă ajutorul practic anchetatorului penal.1 În confirmarea celor menţionate mai sus putem aduce următorul exemplu. La cercetarea la faţa locului a furtului săvîrşit prin pătrundere expertul-criminalist împreună cu anchetatorul au stabilit, că după urmele de picioare lăsate, furtul a fost săvîrşit de un grup de persoane tinere. La prima etapa a cercetării ua fost stabilite cîteva din ei. Ei depuneau declaraţii difirite şi nu menţionau coparticipaţii. În cadrul cercetării la faţa locului s-a stabilit, că toate geamurile  casei cu două etaje au fost sparte, în afară de aceasta, de pe primul etaj a casei au fost sustrase obiecte de valoare şi documente care aparţeneau părţii vatamate. La al doilea etaj a fost spartă sticla de la uşă şi au ramas picături de sînge. După densitate şi direcţia lor expertul criminalist a stabilit că fereastra de la uşa a fost stricată cu mîna de către unul din infractori, în rezultatul el şi a taiat mîna, după ce au pătruns în casă urmele s-au întors în ogradă, însă nu se întorc la primul etaj. Anchetatorul împreună cu expertul criminalist au presupus, că persoana cu mîna taiată nu a participat la sustragerea obiectelor şi documentelor de pe primul etaj, cea ce s-a confirmat în viitor. Datorită cunoştinţelor speciale de care posedă expertul-criminalist în acest caz a fost stabilit adevărul, deoarece infractorii depuneau declaraţii false. Şi ca rezultat a cunoaşterii situaţiei la locul infracţiunii şi petrecerii confruntărilor a fost stabilită situaţia a fiecărui infractor la momentul savîrşirii furtului.1

     În cadrul cercetării furtului savîrşit prin pătrundere poate aparea necesitatea de ordonare a diferitor expertize pentru cercetarea urmelor şi altor probe materiale, însă cel mai des se numeşte expertiza criminalistică. Expertiza criminalistică ne dă posibilitate de a stabili mecanizmul creării a unor sau altor urme la locul savîrşirii furtului prin pătrundere, de a identifica după urmele descoperite infractorii şi de asemenea instrumentele folosite de ei pentru a pătrunde în încăpere. Ea poate fi ordonată şi pentru stabilirea, descoperirea şi ridicarea  microobiectelor, precum şi pentru identificarea persoanei sau obiectelor  care au fost lăsate.2

     În cazul descoperirii la locul faptei a urmelor de mîini, de dinţi, de picioare spre soluţionare, expertului criminalist î se înaintează întrebări despre particularităţile persoanelor care au lasat aceşte urme: existenţa cicatricelor, lipsa unuia din degete etc. În cazul  existenţei a bănuitului expertiza criminalistică rezolvă întrebări de identificare individuală ( au fost sau nu urme descoperite la locul săvîrşirii furtului lasate de această persoană ).

     După urmele lasate de încălţăminte  expertiza criminalistică delimitează la ce gen se referă încălţămintea dată, care sunt particularităţile ei ( în cazul descoperirii şi ridicării la bănuit a încălţămintei aceasta expertiză poate răspunde la întrebarea dacă a fost lasată urma de aceasta încălţăminte ).

     La săvîrşirea furturilor prin pătrundere cu forţarea lăcatelor expertiza criminalistică se ordonă pentru  a stabili metoda de forţare, genul şi particularităţile instrumentelor folosite la forţarea cît şi pentru identificarea lor individuală. În particular prin astfel de expertiză se poate afla raspunsul la aşa întrebări cum sunt :

• din ce parte a fost forţată lăcata?
• prin ce metodă a fost săvîrşită forţarea?
• ce mijloace a folosit infractorul la forţare?
• care este succesiunea apăriţiei urmelor?

     Expertiza criminalistică rezolvă de asemenea întrebările ce se referă la stabilirea identificării obiectelor. De exemplu, la forţarea lacăţii cu ajutorul cuţitului s-a rupt o parte din el, care apoi a fost descoperită în timpul cercetării la faţa locului. Dacă în viitor la bănuit va fi descoperit cuţitul cu bucată lipsită, expertiza poate stabili dacă bucată gasită la faţa locului face parte din cuţitul care a fost descoperit la bănuit. De asemenea astfel de întrebare poate apărea cînd la locul cercetării faptei s-a descoperit un obiect, o parte din care a fost luată de infractor, de exemplu, pentru împachetarea bunurilor furate infractorul a rupt jumatate din ziar, dar restul a aruncat la locul faptei.

     Faptul că organele de urmărire penală posedă un volum suficient de cunoştinţe speciale în criminalistică şi cum am menţionat deja, diverse mijloace tehnice criminalistice, este rezonabilă întrbarea: este posibilă delimitarea cunoştinţelor criminalistice specializate de cele de teren şi în acest sens, cînd se va considera necesară expertiza criminalistică? Discuţiile prilejuite de această chestiune în paginile literaturii de specialitate au oferit un răspuns afirmativ. Organelor  judiciare li se recomandă a porni de fiecare dată de la clarificarea faptelor, a căror existenţa ori inexistenţă rămîne a fi determinată. Dacă atare fapte sunt imperciptibile, iar depistarea lor impune nu numai folosire mijloacelor tehnice, dar şi aprecieri, interpretări ştiinţifice, necesitatea expertizei criminalistice este indiscutabilă.1

     Expertizei  criminalistice i se atribuie practic orice obiect material fie de natură organică, fie anorganică, dacă el desigur, este purtător de informaţii probante şi dacă evidenţierea şi descifrarea acestei informaţii impune efectuarea unei examinări speciale, bazate pe utilizarea mijloacelor şi metodelor criminalistice. Cele mai frecvent întîlnite obiecte ale expertizei criminalistice la cercetarea furturilor săvîrşite prin pătrundere sunt: diverse obiecte materiale purtătoare de urme de mîini, de picioare, de mijloace de transport, instrumente etc.; fragmentele textuale tipărite şi executate de mînă; mijloacele şi utilaje de încuiere; obiecte, porţiuni dintr-un fost întreg fragmentat sau modificat.

     În fond expertiza criminalistică se bazează pe cercetarea a trei sisteme de informaţie.

     Primul îl constituie elementele caracteristice morfologice ale tuturor corpurilor materiale ( inclusiv ale celui uman ), condiţionate de legităţile ( biologice, fizice etc. ) evoluţiei sau de procesele tehnologice de fabricare şi exploatare a lor. Astfel, caracteristicile morfologiei exterioare a corpului uman şi obiectelor materiale, reflectîndu-se în urmele infracţiunii, constituie latura obiectivă, baza expertizelor de identificare dactiloscopică, traseologică, balistică, a expertizelor textelor tipărite.

     Al doilea sistem de informaţii îl constituie elementele caracteristice materializate ale deprinderilor umane. După cum este cunoscut, la baza deprinderilor se află steriotipul dinamic, complexul format de reflexe condiţionate, care determină efectuarea la un nivel înalt de automatism a mai multor activităţi: de a se deplasa în spaţiu, de a scrie şi vorbi, de a manipula instrumentele. Elementele caracteristice ale deprinderilor menţionate, cunoscute în criminalistică sub denumirea de caracteristici funcţional-dinamice, constituie obiectul de studiu al expertizelor criminalistice de identificare a persoanelor după mers, scris, vorbă, modul săvîrşirii anumitor acţiuni, inclusiv a celor infracţionale.

     Al treilea sistem de informaţii, pe care sunt fundamentate unele expertize criminalistice, îl constituie elementele structurii constitutive a obiectelor. În virtutea caracteristicelor de compoziţie se efectuiază expertizile urmelor-materie, a diverselor resturi de obiecte şi substanţe organice sau anorganice, în scopul stabilirii întregului după părţile componente, omogenităţii sau neomogenităţii acestora cu probele de materie cunoscută.1

     După cum am menţionat, expertiza criminalistică nu face parte din categoria celor obligatorii. Acesta însă nu înseamnă că organul judiciar poate să se sustragă de la aplicarea acestui mijloc de probaţiune. Prin lege ( art 64 ) se cere efectuarea expertizei ori de cîte ori apar probleme, pentru a căror soluţionare sunt necesare cunoştinţe speciale în criminalistică.2

     Pentru formularea concluziilor corecte expertul criminalist are nevoie de anumite mijloace tehnico-ştiinţifice. Din cele semnalate rezultă că majoritatea examinărilor efectuate de experţii-criminalişti impun aplicarea unei game largi de metode şi mijloace tehnice necesare relevării şi interpretării ştiinţifice a anumitor forme de informaţii identificatoare sau cu valoare diagnostică.

     În vederea descoperirii elementelor caracteristice de mărimi scăzute a obiectelor de examinare se apelează la mijloace optice de mărire. Cel mai simplu instrument optic de mărire este lupa. În activitatea de examinare criminalistică se folosesc difirite tipuri de lupe: simple, cu piedestal, monooculară sau binoculară, metrică, dactiloscopică etc. Puterea de mărire a lupelor poate varia de la 2 pînă la 40 ori. Atunci cînd mărirea cu lupa a obiectului cercetat este insuficientă, se recurge la examinarea microscopică.

     Instituţiile de expertiză sunt dotate cu difirite tipuri de microscoape, cele mai frecvent utilizate fiind:

 -   microscopul stereoscopic, care reprezintă un sistem optic din două obiective şi două oculare situate egal poziţiei stereotipice a ochilor, făcînd posibilă examinarea volumetrică a obiectelor;

   -  microscopul comparator, respectiv un sistem optic din două obiective şi unocular, prezentînd imaginile celor două obiecte de comparat pe un singur ecran. Microfonul asigură posibilitatea stabilirii continuităţii ( sau lipsa acesteia ) urmelor sub formă de trase şi deci reprezintă unul dintre cele mai eficiente instrumente folosite la efectuarea expertizelor traseologice, balistice etc.;

   - microscopul de polarizare înzestrat cu dispozitive destinate determinării intensităţii luminii reflectate de diferite elemente de comparaţie ale obiectului            ( Vezi anexa 5 );

   -  microscopul electronic necesar relevării elementelor caracteristice de natură suprafină.

     O aplicabilitate vădită în examinările criminalistice de laborator o au utilaje de examinare în radiaţii invizibile.

     După cum este cunoscut, radiaţiile invizibile, ultraviolete, infraroşii şi roentgen posedă capacitatea de a pătrunde în profunzimea corpurilor materiale, de a fi absorbite şi reflectate de diferite obiecte altfel decît radiaţiile vizibile şi de a provoca luminiscenţă. Acestea au determinat utilizarea radiaţiilor menţionate la efectuarea celor mai diverse cercetări criminalistice, avînd ca scop descoperirea urmelor şi distingerea diferitelor corpuri şi substanţe după proprietăţile lor fizice, inclusiv după culoare, capacitatea de a provoca luminiscenţă. Aplicarea radiaţiilor invizibile se realizează cu ajutorul unor aparate speciale, cum e convertizorul radiaţiilor infraroşii,  lampa de radiaţii ultraviolete, aparatura roentgen etc.

    Expertizele efectuate de către specialiştii instituţiilor de expertize judiciare, cum ar fi acele destinate determinării provinienţei diferitelor fragmente de obiecte sau urme sub formă de resturi de substanţe, sunt bazate pe determinarea structurii  de compoziţie şi impun aplicarea metodelor şi mijloacelor de analiză spectrală, cromatografică, electrochimică.1

     Utilizarea acestor mijloace reclamă cunoştinţe de profesiune în ramurile respective ale ştiinţelor naturale.

  2.4 Contribuţia mijloacelor tehnice criminalistice în activitatea de prevenire a furturilor.                                  

     După cum este cunoscut, una din funcţiile organelor de ocrotire a dreptului este prevenirea acţiunelor infracţionale. Pe lîngă antrenarea diferitelor sisteme sociale la lichidarea cauzelor şi condiţiilor ce determină sau favorizează săvîrşirea acţiunelor ilicite, luarea anumitor măsuri preventive prevăzute de legislaţia în vigoare, organile menţionate  întreprind măsuri de ordin tehnic pentru a curma acţiunile infracţionale prin surprinderea vinovatului la locul faptei sau prin înregistrarea lui în scopul înlesnirii demascării ulterioare.

     Mijloacele tehnice, după cum am menţionat mai sus, utilizate cu acest prilej se împart în două categorii: de semnalizare şi cu efect de cursă, cunoscute sub denumirea de capcane criminalistice.1

     Din cele enunţate rezultă că mijloacele criminalistice de prevenire a actelor infracţionale, prin sine însele sau prin intermediul rezultatelor realizării lor pot furniza date de ceartă valoare probantă. Astfel, în virtutea acţionării sistemului de semnalizare, persoana tentată să săvîrşească infracţiunea poate fi reţinută imediat la faţa locului. Fiind fixată în conformitate cu cerinţele legii procedurale, aceasta va avea o semnificaţie decisivă pentru clarificarea acţiunei în cauză. Imaginea fotografică a persoanei în apropierea sau în interiorul obiectivului protejat, urmele create de capcanele criminalistice pe corpul sau îmbracămintea acesteia au valoare probantă egală cu probele materiale ale infracţiunii, fireşte, dacă au fost fixate şi constatate în mod procedural prin procesul-verbal şi constatarea specialistului. În caz contrar, rezultatele acţionării capcanelor criminalistice nu pot constitui probe, ele păstrîndu-şi doar valoarea de informaţie operativă.

     Mijloacele tehnice de semnalizare, în majoritatea lor, sunt folosite în scopuri preventive, cu preponderenţă pentru apărarea anumitor obiective sau valori.  

     Cea mai simplă formă a acestora este sistemul bazat pe blocarea cu contacte electrice a eventualelor căi de pătrundere, inclusiv a locurilor de intrare, a mijloacelor de închidere etc. În acţiunele de pătrundere, prin închiderea sau întreruperea circuitului electric, se vor declanşa automat dispozitivele sonore sau luminiscente de alarmă.

     Se folosesc, în caz de necesitate, şi sisteme tehnice sofisticate bazate pe efectul fotoelementului, al ultrasunetelor, pe elementele radioactive. Acestea servesc pentru înştiinţarea persoanei sau organului de supraveghere despre faptul pătrunderei în zona păzită.

     Obiectele cu valoare socială sporită, cum ar fi băncile, casele de economii ş.a. sunt protejate de sisteme tehnice sofisticate, bazate pe realizările contemporane ale ştiinţei, inclusiv prin folosirea ultrasunetelor, foto şi videosistemelor de autoimagine, autoradiografice etc.

     Capcanele criminalistice, după mijloacele şi materialile utilizate, se împart în două categorii: fizice şi chimice. Capcanele fizice constau în folosire anumitor substanţe pulverente de natură să adereze la corpul, îmbracămintea sau obiectele utilizate de persoana care a patruns în încăperea sau spaţiu interzis. Substanţele pulverente pot fi folosite în direct prin acoperirea cu ele a obiectelor cu care făptuitorul neapărat urmează a veni în contact sau în formă de construcţii cu efect explozibil.

     În cadrul metodelor de prevenire şi combatere a infracţiunelor se folosesc anumite substanţe chimice, cu rol de a marca unele obiecte cu care infractorul întră în contact pe timpul acţiunelor sale infracţionale, zădărnicind astfel intenţiile acestuia sau uşurînd demascarea lui. Valoarea probantă a indicatorilor tehnici stabiliţi  prin marcări chimice se apreciază numai în raport de celelalte materiale de probă de care se dispune într-un anumit caz şi numai după ce rezultatele obţinute au fost fixate, conform normelor procedurale în vigoare, într-un proces-verbal de constatare.

     Substanţele chimice acţionează prin culoarea vizibilă sau invizibilă a corpului, a îmbrăcămintei sau a uneltelor a persoanei care a venit în contact cu obiectul marcat, în urma procesului de reacţie a acestor substanţe. Unele dintre substanţele folosite în marcările respective produc rezultatele vizibile din primul moment al acţionării, altele reacţionează prin culoare cu efect întîrziat sau printr-o reacţie fără culoare care nu poate fi evidenţiată decît ca fenomen de luminiscenţă, în urma acţionării cu anumite radiaţii.

     În anumite situaţii, marcările chimice sunt combinate cu posibilităţi de reproducere a desenelor papilare, marcănd şi mai mult cercetudinea asupra autorului faptei. De menţionat că unele medicamente folosite în tratarea anumitor boli, sub reacţii ultraviolete, dau o fluorescenţă specifică marcărilor chimice. Pentru confirmarea celor spuse de mai sus vreau se aduc următorul exemplu, care a avut loc în realitate cu colonelul romîn Nicolae Văduvă.

     Într-una din nopţi, pe calea ferată Bucureşti – Craiova, din cabina postului de subsecţionare a liniei de contact Fărcaşele, judeţul Olt, au fost furate patru baterii acumulatori de 12 x 150 v. Cu ocazia cercetării la locul faptei au fost observate urmele unei căruţe tractată de un cal. S-a luat masura înlocuirii bateriilor furate cu altele care, în prealabil au fost marcate chimic, aşezîndu-se pe toată suprafaţa lor un strat subţire de vaselină amesticată cu acid oxibetanaftonic ( praf fluorescent care se observă numai sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete ). După aproape două luni, şi aceste baterii au fost furate, la faţa locului constatîndu-se din nou urmele unei căruţe tractate de un cal. S-a folosit şi cîinele de urmărire, care a condus de la calea ferată spre comuna Fărcaşale.

     Cu ocazia constatării cercului de bănuiţi a fost luat în atenţie şi Băbălan Florea, de 37 ani, muncitor la ferma zootehnică din Caracal, cu domiciliul în comuna menţionată. Fiind supus examinării cu lampa de ultraviolete, s-a constatat pe  palma mîinii drepte, pe obraz şi pe un pantalon, existenţa unor pete de culoare galben fluorescent, specifice marcării chimice aplicate pe cele patru baterii de acumulatori.

     Cazul părea să se îndrepte spre o rapidă soluţionare, dar, din cercetarea suspectului, nu rezultau altele indicii care să conducă la concluzia că el este autorul furtului savîrşit prin pătrundere. Mai mult, continua să nege participarea la fapta respectivă, motivînd că petele de culoare galbenă provin de la … ciorba de pasare servită în ziua cînd a fost chemat la poliţie!

     După o zi de cercetări, contrariat de faptul că acesta neagă participarea la furt şi cunoscînd probitatea marcării chimice, colonelul de poliţie Nicolae Văduva a decis să porte personal o discuţie cu bănuitul. El a explicat bănuitului că nimeni nu-l va crede nevinovat în condiţiile existenţei acestor urme specifice marcărilor chimice. Cu toate acestea a negat orice participare şi Nicolae Văduva a sesizat că afirmaţiile le face cu multă sinceritate, fără teama unei consecinţe de natură juridică. Avînd o experienţă de lucru în domeniul criminalisticei, el a lărgit aria discuţiilor pe diferite teme cu Băbălan. Astfel Nicolae Văduva a aflat că, în ultimul timp, acesta suferise un accident de căruţă şi fusese internat la spital. El a insestat că bănuitul să spună ce tratament a urmat, ştiind faptul că unele medicamente, sub radiaţii ultraviolete, dau fluorescenţă. Acest lucru el a înţeles în decursul anilor, avînd avantajul deoarece soţia lui farmacistă. Bănuitul a explicat lui că foloseşte un spray cu Bioxiteracol, pentru vindecarea unei răni de la antembraţul drept, fapt pentru care Nicolae Văduvă a rugat soţia sa să procure astfel de spray şi el a făcut cîteva probe sub radiaţii ultraviolete. Rezultatul­?

     Urmele de spray produceau fluorescenţă specifică marcării chimice aplicată pe cle patru baterii !!!

     Pentru a se convinge, el a supus pe Băbălan, la antebraţul drept, unde avea rana, la radiaţii ultraviolete, prilej cu care el a constatat că în zona respectivă fluorescenţa era foarte puternică. Ulterior, la percheziţia domiciliară s-ă găsit şi spray-ul folosit de suspect.

     Explicaţia? Acest spray conţinea o substanţă care, sub radiaţii ultraviolete, capătă o puternică fluorescenţă galbenă.

     Prin urmare, poliţia a îndreptat atenţia către alţi suspecţi, între care a fost descoperit adevaratul autor. Astfel, premisele unei erori judiciare fuseseră evitate.

     Încă odată se demonstrează adevărul că aparenţele pot fi înşelatoare chiar şi atunci cînd par a se sprijini pe probe ştiinţifice. De aici obligaţia oamenilor îndrituiţi să efectueze cercetarea să caute şi prin alte mijloace stabilirea adevărului şi să nu considere niciodată un caz închiat cîtă vreme pot exista îndoieli cu privire la veridicitatea probelor administrate.1     

                                              Încheiere.

     În închiere pot s-ă menţionez că teza de licenţă a fost desfaşurată în două capitole în care am încercat să dau o caracteristica generală a mijloacelor    tehnico-ştiinţifice. Am conturat principalele probleme care trebuie clarificate la cercetare furturilor săvîrşite prin patrundere.

     În capitolul doi al tezei am descris rolul, metodele şi procedeele principale de folosire a mijloacelor tehnice, în cadrul efectuării principalelor acţiuni procesuale în cercetarea furturilor săvîrşite prin patrundere.

     Studierea unor lucrări ştiinţifice al autorilor ruşi, romîni şi celor din ţările Europei Occidentale, analiza practicii judiciare actuale ne oferă exemple concrete că neglijarea sau folosirea incorectă a tehnicii criminalistice ne depărtează de momentele aflării adevărului, identificarea şi tragerea la răspundere penală a faptuitorului.     

  Analiza practicii de anchetă şi a literaturii de specialitate  ne permite se facem următoarele concluzii şi presupuneri:

1. În prezent tehnica criminalistică reprezintă un sistem argumentat ştiinţific de mijloace tehnice şi metode privind utilizarea lor de către organele cu funcţii de urmărire penală precum şi de către experţi, în vederea descoperirii, examinării şi administrării probelor necesare pentru stabilirea adevărului.
2. Mijloacele tehnico-ştiinţifice se utilizează pe parcursul tuturor acţiunelor de cercetare şi de urmărire penală a furturilor săvîrşite prin pătrundere. Fără mijloacele tehnico-ştiinţifice corespunzătoare nici anchetatorul nici oricare alt participant al cercetării nu poate lucra efecient asupra descoperirii furtului săvîrşit prin pătrundere.
3. Sarcinile specifice şi complexe, pe care urmează să le rezolve organile judiciare cercetînd actele infracţionale, reclamă folosirea pe scară largă a metodelor şi mijloacelor tehnice necesare descoperirii, fixării şi ridicării urmelor infracţiunii şi a altor mijloace de probă.
4. Mijloacele tehnico-ştiinţifice se folosesc nu numai în scopul descoperirii furturilor săvîrşite prin pătrundere ci şi în scopul prevenirii lor.
5. Aplicarea cu pricepere a mijloacelor tehnice aflate la ispoziţia organelor de urmărire penală asigură eficienţa acţiunelor de cercetare, garantînd, în cele din urmă, stabilirea adevărului în conformitate cu cerinţele legeslaţiei în vigoare.
6. Dotarea organelor cu funcţii de anchetă cu mijloace şi utilizarea metodelor moderne de cercetare la faţa locului şi de efectuarea a altor acţiuni de urmărire penală sunt condiţii indispensabile consolidării nivelului ştiinţific al justiţiei penale.
7. Mijloacele tehnico-ştiinţifice se utilizează numai în conformitate cu legislaţia procesual-penală în vigoare.

                                 

                                  Recenzie

     Eliberată d-rei Roşca Aurelia, studentă a Universităţii de Stat, facultatea de drep, anul 4 bacalaureat.

     Prezenta certificare o justific prin analiza congruentă a tezei de licenţă pe tema "Iresponsabilitatea", care este o lucrare de o inteligenţă deosebită, punînd în discuţie o serie de probleme, legate de viaţa de zilele noastre, adică realitatea.

     Teza de licenţă are un conţinut foarte profund, în cercuind în limita schemelor potenţeale, un plan logico-deductiv, o ierarhie a sintezei celor deduse în urma verificării gradului de actualitate şi performanţă. Este o primă încercare de a trata această temă atît din punct de vedere medical, cît şi juridic, la fel şi compararea cu alte doctrine şi legislaţii, însă ferm pot să comunic că este o încercare la nivel, reuşită, cu tendinţe excepţionale de formulare şi accepţionare.

     Sper că această teză de licenţă va fi apreciată la nivel, deoarece merită a fi luată ca exemplu atît pentru teoreticieni, cît şi practicieni.

 

[1] Dicţionar de criminalistică,-Bucureşti, 1984, p. 127.

1 Paul L. Kirk, Crime investigation, Physical Evidence and the Police Laborathory. Interscience.-New York: 1995, p. 5.

[2]  Селиванов А.Н, Советская криминалистика,- Москва, 1982,  p. 61.

1 Гончаренко В. Н. Научно-технические средства в следственной практике,-Киев, 1984, p. 14.

2 Mircea I., Criminalistica,-Iaşi, 1992, p. 14.

3 Suciu C., Criminalistica,-Bucureşti, 1972, p.191.

1 Stancu E., Criminalistica, Ed. Actami.-Bucureşti, 1995, p. 77. 

2 Păşescu Gh., Tratat practic de criminalistică.-Bucureşti, 1976, p.28

1 Simion Gh. Doroş, Criminalistica. Vol. 1.- Chişinău: 1996, p. 61.

1 Stancu E., Criminalistica,-Bucureşti. p.72. Într-un sens apropiat şi Henri G. Wells, " Forensic sciences ", Td. Sweet Maxwell, Ltd. Londra, 1969, p.3.

2 Golunski S.,(red)., Criminalistica, Ed. şt.,-Bucureşti, 1961,  p.466-467.

1 Doraş S., Criminalistica,-Chişinău, 1996, p. 51.

1 Culegere de hotărîri ale Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova. ( 1990 – 1993 ).-Chişinău:  Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, 1994, p. 79. 

2 Culegere de hotărîri ale Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova. ( 1990 – 1993 ).-Chişinău:  Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, 1994, p. 79. 

3 Culegere de hotărîri ale Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova. ( 1990 – 1993 ).-Chişinău:  Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, 1994, p. 79. 

1 Culegere de hotărîri ale Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova. ( 1990 – 1993 ).-Chişinău:  Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, 1994, p. 79. 

2 Ciopragă A., Iacobuţă I., Criminalistica, Editura Fundaţiei Chemarea.-Iaşi, 1997, p.239.

1 Din practică anchetei a C.P.s. Buiucani mun. Chişinău, 1999 materialile dosarului penal N 99032051

1 Быховский, Справочник.Осмотр места происшествия.- Москва, 1982,  р. 45.

2 Mircea I., Criminalistica.– Iaşi, 1994,  p. 233.

1 Васильев А.Н., Методика расследования отдельных видов преступлений. – Москва, 1962, p.49.

1 Пантелеева И.Ф., Селиванова Н.А. Криминалистика. – Москва: 1988 г. стр.344.

2 Гутман И.Криминалистическая тактика и методика расследования отдельных видов преступлений. МВД. – Москва: 1976 г.

1 Любичев С.Г.,  Этические основы следственной тактики, – Москва, 1980, p. 67.

2 Колмаков В.П., Следственный осмотр, – Москва, 1969, p. 89.

1 Doraş S., Criminalistica, – Chişinău, 1999, p.64.

2 Звирбуль А. К.,  Смыслов В. И., Расследование краж, грабежей и разбойных нападений. – Москва, 1982,  p. 76.

1 Баев О.,  Расследование отдельных видов преступлений, – Воронеж, 1986, p. 90.

2 Колмаков В.П., Следственный осмотр, -  Москва, 1969,  p. 67.

1 Doraş S., Criminalistica,-Chişinău, 1996, p. 89.

2 Быховский., Осмотр места происшествия.  Справочник,-  Москва, 1982,  p. 89.

3Ciopraga A., Criminalistica – tratat de tactica, – Iaşi, 1996, pg. 77.

1 Яблоков К.П., Криминалистика, – Mосква, 1996,  p. 589.

1 Gross H.,  Instrucţiuni pentru anchetări judiciare, 1893, p.76.

2 Торвальд Ю.,  Век криминалистики,- Москва, 1991, p. 98.

1 Крылов И.Ф., В мире криминалистики.- Ленинград, 1980,  р. 196.

1 Aлексеев П.,  Понятие микрообъектов их  обнаружение, фиксация и изъятие. Лекция.

 

1 C.P.P.R.M. art. 115/1.

1 Ursu i., Cristescu I., Ghidul procurorului criminalist,-Timişoara 1994, p.78.

1 Ciopraga Aurel, Iacobuţă Ioan, Criminalistica,-Iaşi, 1997, p.320.

1 Doraş S., Criminalistica, –Chişinău 1999, p. 149.

1.Крылов И .Ф., В мире криминалистики,-Ленинград, 1980, p. 83.

1 Practica. CPs Buiucani, dosar penal N 99032807.

2 Звирбуль А.К., Смыслов В.И.  " Расследование краж грабежей и разбойных нападений ",  ВЮЗИ, 1982, р. 31

1 Эйсман  А.А., Критерии и формы использования специальных познаний при криминалистическом исследовании в целях получения судебных доказательств, în Вопросы криминалистики, nr. 6-7,  М., 1962, p.38.

1 Simion Gh. Doraş, Criminalistica. Vol. 1.-Chişinău, 1996, pg. 63-64.

12 Codul de procedură penală a Republicii Moldova art. 64.

1 Simion Gh. Doraş, Criminalistica. Vol 1.-Chişinău, 1996, pg. 68.

1 Suciu C.. Criminalistica,- Bucureşti, 1972,  pg. 191.

1 Văduva N., Revista de informare, documentare şi opinii Criminalistica. Art. Marcările chimice suspectul ideal este salvat cu argumente farmaceutice. N 2 Anul 1, Mai 1999.