Drept

1. Aplicarea pe plan internaţional

Respectarea şi aplicarea normelor dreptului internaţional constituie o obligaţie pentru toate statele.

Controlul internaţional al acestei aplicări este exercitat de către:

1. a) state, în raporturile dintre ele şi este efectuat în mod reciproc, existând un proces concomitent de cenzură şi autocenzură; în caz de încălcare a normei, se poate declanşa aplicarea unui sistem de măsuri şi sancţiuni individuale (pierderea de către statul în culpă a drepturilor şi privilegiilor corespondente, ruperea relaţiilor diplomatice, restrângerea sau încetarea ajutorului economic) sau colective (suspendarea din organizaţii internaţionale, embargoul economic);
2. b) instanţe jurisdicţionale internaţionale, arbitrajul şi curţile internaţionale de justiţie, atunci când, pentru soluţionare litigiilor lor, statele şi-au dat consimţământul, prealabil şi expres, ca acestea să fie supuse controlului internaţional al acestor instanţe.
3. c) organizaţii internaţionale: potrivit tratatelor prin care acestea se înfiinţează, statele membre sunt obligate să prezinte periodic rapoarte în care trebuie să indice modul concret prin care se achită de obligaţiile asumate prin aceste tratate;
4. d) organe speciale, instituite prin tratate, având ca funcţie supravegherea aplicării de către statele-părţi a prevederilor tratatului respectiv, cum sunt, de exemplu, tratatele privind drepturile omului.

2. Aplicarea dreptului internaţional în dreptul intern

Aplicarea dreptului internaţional în dreptul intern cunoaşte două modalităţi esenţiale: aplicarea directă a normei internaţionale în ordinea juridică internă, fără a fi necesară o „transformare” sau o „transpunere” a acesteia, respectiv aplicarea indirectă, care presupune, dimpotrivă, o asemenea procedură.

Dreptul internaţional nu prevede modalităţile de aplicare a sa în dreptul intern, mulţumindu-se cu afirmarea supremaţiei sale şi cu sancţionarea încălcării sale. În consecinţă, constituţiile statelor sunt cele care conţin dispoziţii privind modalităţile de aplicare a dreptului internaţional în dreptul intern.

În acest context, există practica unor state potrivit căreia un tratat nu poate să producă efect intern direct pentru aceasta fiind necesară „transformarea” sa, „receptarea” sa printr-o lege, care, de regulă, reia termenii tratatului sau practica statelor în care există procedura ratificării tratatelor, urmată de publicarea sa în monitorul sau buletinul oficial, ceea ce este suficient pentru „încorporarea” în drept intern şi pentru existenţa posibilităţii de producere a efectului direct dacă, din punct de vedere al conţinutului tratatului, acest lucru este posibil.

Examinând carac­teristicile pe care norma internaţională trebuie să le posede în sine, din punctul de vedere al conţinutului său, al preciziei sale, constatăm că doar dreptul internaţional convenţional le-ar putea întruni.

 Deoarece foarte rar dreptul internaţional să stabilește el însuşi care dintre normele sale au aplicabilitate directă, doctrina şi jurisprudenţa au reţinut, în acest sens, următoarele cazuri: dreptul comunitar, un număr important de articole din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţiile de stabilire a statutului juridic al cetăţenilor părţilor contractante pe teritoriile lor, conferind direct drepturi şi obligaţii acestora, convenţiile relative la regimul bunurilor sau investiţiilor străine pe teritoriile părţilor contractante, normele din convenţiile comerciale privind clauza naţiunii celei mai favorizate sau privind clauza tratamentului naţional, unele prevederi ale Cartei ONU (art. 104 şi 105) şi ale Statutului FMI (art. 9) care prevăd privilegiile şi imunităţile de care aceste organizaţii beneficiază pentru îndeplinirea funcţiilor lor.