Drept

Definim “dreptul internaţional public” drept totalitatea normelor juridice, create de către state pe baza acordului de voinţă, exprimate în forme juridice specifice (tratate, cutumă), pentru a reglementa relaţiile dintre ele privind pacea, securitatea şi cooperarea internaţională, norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate, prin sancţiunea individuală sau colectivă a statelor .

Sfera de aplicare a dreptului internaţional o reprezintă numai relaţiile între state şi organizaţiile internaţionale interguvernamentale, fiind excluse entităţile care nu reprezintă subiect de drept internaţional (corporaţiile transnaţionale, organizaţiile internaţionale neguvernamentale, persoanele fizice[1]).

Dreptul internaţional se află în relaţie specială cu domeniul relaţiilor internaţionale, cele din urmă constituind structura pentru care dreptul internaţional reprezintă o sprastructură. Cele două se află într-o relaţie de intercondiţionare şi influenţare reciprocă.[2]

Dreptului internaţional, statele i-au opus de-a lungul timpului (practicile acestea sunt uşor de recunoscut şi în zilele noastre) unele categorii de “drepturi” cum ar fi drepturile naturale (stabilirea unei frontiere pe o limită naturală, fie ea apă curgătoare, mare sau ocean, linie muntoasă, etc.); drepturile etnice (cerinţa de a extinde autoritatea statului până la limita teritoriului locuit de o populaţie cu aceeaşi limbă, religie şi cultură); drepturile economice (necesitatea unui “spaţiu vital” pentru aprovizionarea economiei cu materii prime sau câştigarea unor pieţe de desfacere); drepturile istorice (apartenenţa unui teritoriu la un stat într-o epocă trecută, având exemplu recent zona Kosovo, leagăn de formare al naţiunii sârbe, în prezent populată în majoritate cu musulmani).

Norma de drept internaţional public este o regulă de conduită stabilită prin acordul de voinţă al subiectelor sale, fie pe cale cutumiară (normă nescrisă), fie pe cale convenţională (normă scrisă). În contemporaneitate, normele cutumiare sunt pe cale de dispariţie.

Sursele dreptului internaţional pot fi clasificate astfel:

• Obiceiuri (drept cutumiar). Cutuma este o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu forţă juridică obligatorie. În ultima perioadă, factorul vechimii în timp a practicii juridice este tot mai mult înlocuit cu criterul frecvenţei în timp, întrucât evoluţia societăţii internaţionale este tot mai rapidă.
• Tratate şi convenţii internaţionale. Tratatul rămâne cel mai important instument juridic în relaţiile internaţionale, în calitate de acord încheiat în scris între subiecţii de drept internaţional (state sau organizaţii internaţionale iterguvernamentale) şi guvernat de dreptul internaţional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrmente conexe.
• Principiile generale ale dreptului, recunoscute de naţiuni;
• Deciziile judiciare ale tribunalelor naţionale şi internaţionale; decizii (rezoluţii) ale unor instituţii internaţionale. Sentinţele instanţelor judecătoreşti în materie internaţională nu sunt considerate precedente (ca în dreptul anglo-saxon) şi nu au valoare obligatorie decât între părţi şi numai cu privire la cauza soluţionată.[3]
• Scrierile şi dezbaterile juriştilor (spre exemplu în domeniul terorismului internaţional, unde definiţiile şi regulile sunt departe de a fi unanim acceptate de către specialişti).

Obiectul dreptului internaţional:

• Stabilirea competenţelor statelor şi organizaţiilor internaţionale în relaţiile internaţionale;
• Fixarea obligaţiilor ce revin subiecţilor internaţionali în exercitarea competenţelor lor;
• Precizarea drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor dreptului internaţional în relaţiile internaţionale.

În cadrul relaţiilor internaţionale, inegalităţile care apar între state nu determină, din punct de vedere al dreptului internaţional, relaţii de subordonare între state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran şi egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza ca dreptul internaţional public este un drept de coordonare şi nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Altfel spus, în societatea internaţională nu există o ierarhie care să situeze un stat deasupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere juridic – egale în drepturi.

            În principal, teoria şi practica dreptului internaţional consideră fundamentale următoarele principii:[4]

1. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre state (sau principiul neagresiunii). În virtutea acestui principiu, războiul de agresiune este considerat o “crimă împotriva umanităţii”.
2. Principiul soluţionării paşnice a diferendelor.
3. Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state, care, în dreptul contemporan, nu mai constituie un principiu de strictă interpretare. Multe domenii care au fost considerate în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând competenţei exclusive a statului au fost transpuse în cadrul cooperării internaţionale (de exemplu, problema respectării drepturilor fundamentale ale omului).
4. Principiul cooperării internaţionale.
5. Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca autorizând sau încurajând o acţiune care ar dezmembra în total sau în parte, integritatea teritorială sau unitatea politică a unui stat suveran şi independent;
6. Principiul egalităţii suverane a statelor.
7. Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale (principiul pacta sunt servanda.)

Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E) adaugă principiilor menţionate, altele trei:

1. principiul inviolabilităţii frontierelor;
2. principiul integrităţii teritoriale;
3. principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Diviziunile tradiţionale ale dreptului internaţional, în funcţie de natura problemelor (obiectul reglementării) sunt: dreptul tratatelor, dreptul mării, dreptul fluvial, dreptul aerian, dreptul spaţiului cosmic, dreptul internaţional umanitar, dreptul itrnaţional penal, dreptul internţional economic, dreptul internaţional al mediului, protecţia internaţională a drepturilor omului şi drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionalee, dreptul internaţional al dezvoltării.

Aplicarea legilor internaţionale este posibilă fie datorită supunerii voluntare (când se conştientizează şi acceptă legitimitatea sistemului de norme), fie datorită coerciţiei (conformarea se produce ca urmare a ameninţării cu violenţa şi sancţiuni).

Esenţa noţiunii de delict de drept internaţional, în prezent încă discutabilă la nivelul specialiştilor, este esenţială în formularea şi aplicarea normelor. În principiu, se consideră că delictul de drept internaţional trebuie să îndeplinească următoarele premise:

• Săvârşirea actului criminal se prelungeşte pe teritoriul mai multor state (vânzarea sau omorârea sclavilor, traficul de droguri şi carne vie, etc.);
• Bunul căruia i s-a adus atingere să prezinte pentru comunitatea internaţională o importanţă materială (căi de comunicaţie, circulaţie monetară, etc.) sau o importanţă morală (pacea internaţională, spre exemplu);
• Actul criminal să ofenseze grav sentimentul de justiţie şi de respect datorat demnităţii umane, să tulbure conştiinţa demnităţii umanităţii.

Noţiunea de delict internaţional atrage după sine o dublă consecinţă: de a se autoriza extrădarea autorului şi de a îngădui represiunea ei în locul unde s-a produs arestarea.

Instituţii care îşi propun formularea şi aplicarea legislaţiei internaţionale:

• Curtea Internaţională de Justiţie (Haga);
• Curtea Europeană de Justiţie;
• Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
• Curtea Inter-Americană a Drepturilor Omului;
• Curtea Centrală Americană de Justiţie.

Câteva subiecte ale dreptului internaţional: prizonierii de război; statutul străinilor; drepturile omului; responsabilitatea individuală; criminalitate şi terorism internaţional.

Tendinţe în evoluţia dreptului internaţional:

• Normele sunt mai eficiente atunci când guvernele sunt implicate în respectarea lor, şi sunt mai puţin eficiente atunci când statele îşi proclamă “interesul naţional” ;
• Se produce o creştere semnificativă a apelului statelor şi cetăţenilor lor la standardele legale internaţionale;
• Creşte rolul “comunităţii internaţionale” în determinarea atitudinii de respectare a legislaţiei internaţionale.

În ce priveşte raportul între dreptul internaţional şi normele de drept româneşti, subliniem că art. 20 (alin. 1) din Constituţia României prevede că dispoziţiile constituţionale referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretat şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte (în acest timp reprezentanţii URSS, S.U.A. Mexicului, Angliei, Noii Zeelande, Norvegiei, Argentinei ş.a. au adoptat poziţia conform căreia Declaraţia universală a drepturilor omului nu are caracter obligatoriu, ci este o recomandare a Adunării Generale a O.N.U.).

O direcţie constantă în preocupările de domeniul dreptului internaţional o constituie interzicerea încălcării normelor referitoare la genocid, abolirea sclaviei, eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, apartheid, crimele contra păcii şi omenirii şi crimele de război. Prin convenţiile internaţionale asemenea fapte sunt calificate drept crime de drept internaţional penal. În baza acestor convenţii statele semnatare îşi asumă răspunderea de a pedepsi comiterea unor asemenea încălcări sub toate formele şi modalităţile de săvârşire, dar şi se obligă de a adopta şi aplica politici şi măsuri pe plan legislativ, administrativ, judiciar sau de altă natură pentru a le preveni şi elimina din viaţa internaţională, inclusiv prin recurgerea la organismele ONU spre a lua măsuri concrete pe plan internaţional.

Pornind de la aceste realităţi, preocuparea pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale are deja o istorie lungă[5]. În urma actelor de cruzime săvârşite de toate părţile combatante în conflictul care au opus sârbii, croaţii şi musulmanii de pe teritoriul fostei Iugoslavii după 1991, Consiliul de Securitate a ONU a decis să creeze "Un tribunal internaţional pentru a judeca persoanele prezumate responsabile de violările grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii după 1991", Rezoluţia 827 din 25 mai 1993 (Crearea tribunalului internaţional special pentru fosta Iugoslavie, cu sediul în Haga). În 1995, Consiliul de Securitate a extins jurisdicţia Tribunalului astfel încât sa acopere şi problematica genocidului din Rwanda (s-a creat tribunalul internaţional special pentru Rwanda în Arusa). Acest tribunal este primul organism judiciar internaţional de acest fel, creat după înfiinţarea, la încheierea celui de-al doilea război mondial, a tribunalelor de la Nurnberg şi Tokio, pentru crime de război.

În 1996 a fost instituită comisia pentru fondarea Tribunalului Penal Internaţional. Între 15 iunie şi 17 iulie 1998 a avut loc Conferinţa de la Roma, prin care a fost adoptat Statutul de la Roma a Curţii Penale Internaţionale. Prin semnarea Statutului de la Roma, comunitatea mondială a luat decizia privind crearea Curţii Penale Internaţionale permanente, care are ca scop ancheta, reţinerea, învinuirea şi, dacă e dovedită vina, pedepsirea criminalilor de război, vinovaţi de comiterea crimelor grave împotriva drepturilor omului.

De competenta Curţii Penale Internaţionale ţin următoarele crime: genocidul (art.6 al Statutului de la Roma) - acţiunile săvârşite cu intenţia de nimicire parţială sau completă a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios ca atare; Crimele contra umanităţii (art.7) - acţiunile săvârşite în cadrul atacurilor în masă sau sistematice asupra oricăror persoane civile, dacă asemenea atacuri se săvârşesc în mod intenţionat; Crime de război (art.8) - încălcarea gravă a Convenţiilor de la Geneva de la 12 august 1949 atât în conflictele interne, cât şi cele externe; agresiunea. Judecăţii i-a fost atribuit un organ de învinuire, care e în drept sa iniţieze ancheta şi să efectueze procedura pe dosar, fără sancţiunile unui stat sau altui stat sau ale Consiliului Securităţii ONU - în cazurile, când crima este săvârşită pe teritoriul statului ce a ratificat Statutul de la Roma, sau învinuitul este cetăţean al unui asemenea stat. Consiliul Securităţii ONU e în drept să suspende anchetarea dosarului de fiecare termen pe 12 luni. Pentru asemenea hotărâre trebuie să voteze majoritatea statelor-membre ale Consiliului Securităţii, însă orice stat-membru al Consiliului Securităţii poate aplica un veto pe această hotărâre.

În dreptul internaţional contemporan, un rol central ocupă problematica drepturilor omului, care a fost statuată de Organizaţia Naţiunilor Unite prin mai multe declaraţii şi convenţii.

Declaraţii:

• Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948;
• Declaraţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 20 noiembrie 1963;
• Declaraţia pentru eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare bazate pe religie sau convingere din 25 noiembrie 1981;
• Declaraţia mondială în favoarea supravieţuirii, protecţiei şi dezvoltării copilului din 30 septembrie 1990.

Convenţii:

• Convenţia pentru prevenirea şi represiunea crimei de genocid din 4 decembrie 1948;
• Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965;
• Pactele internaţionale asupra drepturilor omului din 16 decembrie 1966 (unul relativ la drepturile civile şi politice, altul relativ la drepturile economice, sociale şi culturale);
• Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor contra umanităţii din 26 noiembrie 1968;
• Convenţia pentru eliminarea şi represiunea crimei de apartheid din 30 noiembrie 1973;
• Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare în privinţa femeilor din 11 iulie 1980;
• Convenţia împotriva torturii şi altor forme de tratamente crude, inumane şi degradante din 10 decembrie 1984;
• Convenţia din 26 ianuarie 1990 asupra drepturilor copilului.

Realitatea dovedeşte că dreptul internaţional nu oferă o rezolvare solidă şi radicală a conflictelor internaţionale. Principalele critici care se aduc dreptului internaţional (mai degrabă funcţionării acestuia) sunt legate de următoarele:

• Aplicarea regulilor depinde de atitudinea şi comportamentul guvernelor;
• Nu există un corp legislativ la nivel internaţional, care să adopte legi obligatorii pentru toate statele;
• Nu există o metodă sistematică de amendare sau anulare a regulilor de drept internaţional la care statele au subscris;
• Nu există un organism juridic care să identifice regulile acceptate de state, şi să ia măsuri în caz de violare a acestora. Curtea Internaţională de Justiţie nu are puterea de a-şi îndeplini atribuţiile fără acordul statelor;
• Nu există un sistem unitar de proceduri de aplicare a legilor internaţionale; chiar aplicarea acestora este voluntară.

Instrumentul juridic cel mai vehiculat în domeniul dreptului internaţional este tratatul internaţional – un acord sau o înţelegere care se încheie între membrii comunităţii internaţionale, şi care este destinată să producă efecte de drept internaţional. În perioada de început a evoluţiei dreptului internaţional public, cutuma reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar după cel de-al doilea război mondial, ca urmare a încheierii unui mare număr de tratate internaţionale care au marcat sfârşitul războiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului internaţional. Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezintă şi un efect al apariţiei de noi state şi organizaţii interguvernamentale pe scena vieţii internaţionale, raporturile între acestea concretizându-se în tratate. Totodată, s-a extins numărul tratatelor multilaterale, care reglementează din punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunităţii internaţionale, cum sunt cel al păcii şi securităţii internaţionale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltării economice şi comerţului internaţional (Statutele F.M.I. şi B.I.R.D).

Atribuţiile depozitarului unui tratat sunt reglementate de Convenţia privind dreptul tratatelor, adoptată la Viena, la 23 mai 1969. În conformitate cu prevederile articolului 77 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor, dacă tratatul nu dispune sau dacă părţile nu convin altfel, funcţiile statului depozitar sunt următoarele:

• păstrează textul original al tratatului şi a deplinelor puteri care i s-au încredinţat,
• întocmeşte copii certificate pentru conformitate cu textul original şi orice alte texte în alte limbi care pot fi cerute prin tratat,
• primeşte toate semnăturile tratatului,
• primeşte şi păstrează toate instrumentele, notificările şi comunicările relative la tratat,
• examinează dacă semnăturile, instrumentele, notificările sau comunicările referitoare la tratat sunt în bună şi cuvenită formă,
• informează părţile la tratat şi statele având calitatea de a deveni părţi asupra actelor, notificărilor şi comunicărilor referitoare la tratat, despre data la care a fost primit sau depus numărul de semnături sau de instrumente de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare cerute pentru intrarea în vigoare a tratatului,
• asigură înregistrarea tratatului la Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Domeniul dreptului internaţional rămâne deschis unor evoluţii imprevizibile, fiind în mod evident depăşit prin deciziile de politică externă ale unor state ca acţionează ca mari puteri, acestea respectând şi invocând dreptul internaţional numai atunci când concordă cu interesele proprii.

[1] Există totuşi puncta de vedere, minoritare în mediul specialiştilor, conform cărora persoanele fizice ar trebui considerate drept subiect de drept internaţional + din moment ce au răspundere penală internaţională pentru infracţiunile comise în afara statului de cetăţenie

[2] A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 1-2

[3] Ibidem, p. 51

[4] în detaliu la D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Bucureşti, 1997, p. 86-109

[5] Prin Rezoluţia 260 A/III din 9 decembrie 1948 Adunarea Generală a ONU a cerut Comisiei de drept internaţional să-şi dea avizul asupra oportunităţii şi posibilităţii creării unui organ judiciar internaţional care să judece persoanele vinovate de comiterea crimei de genocid sau de alte crime, care ar intra în competenţa sa potrivit convenţiilor internaţionale. În cea de-a doua sesiune a sa, din 1950, Comisia de drept internaţional şi-a dat avizul favorabil, considerând că este oportun şi posibil crearea unui asemenea organ. În decembrie 1950, Adunarea Generală a ONU a creat prin Rezoluţia 489/V, un comitet special, denumit "Comitetul de la Geneva" alcătuit din reprezentanţi a 17 state membre cu misiunea de a elabora propuneri referitoare la crearea unei Curţi penale internaţionale permanente, precum şi statutul ei. În iunie 1952, la cea de-a VII sesiune a Adunării Generale a ONU s-a dezbătut proiectul de statut al Curţii. Conform rezoluţiei 687/VII a Adunării Generale a ONU din 1953 a fost creat un nou Comitet, "Comitetul 1953", care a prezentat un proiect de statut al Curţii revizuit ce prevedea: crearea unei Curţi penale internaţionale pe baza unei Convenţii; Curtea urma să aibă un caracter permanent şi autonom şi o competenţă materială (de a judeca crime internaţionale) şi personală (jurisdicţia se aplica persoanelor fizice din diferite state, deci Curtea nu se putea sesiza ex-officia); Curtea era investită cu puterea de a aplica pedepse; funcţia de avizare era încredinţată unei comisii desemnată ad-hoc pentru fiecare caz în parte, care era compusă din 15 membri prezenţi din statele părti la statut; pe lângă Curte era prevăzut şi un "Comitet de graţiere" alcătuit din cinci membri. Proiectul de statut mai prevede şi crearea de fiecare stat a unor tribunale speciale pentru judecarea crimelor internaţionale. Ulterior, ideea creării Curţii internaţionale penale a fost abandonată, deoarece o serie de state i-au adus critici serioase, considerând statutul Comisiei de drept internaţional ca un pas înapoi faţă de tribunalul de la Nurnberg, iar pe de alta parte, pentru ca din punct de vedere procedural, problema a fost conexată cu cea a proiectului de Cod a crimelor contra păcii şi omenirii şi cu definiţia agresiunii. Până la 1989 aceasta problemă nu a mai figurat pe ordinea de priorităţi a Naţiunilor Unite