Problematica drepturilor omului începe să dobândească o importanţă aparte şi să se instituţionalizeze în practica internaţională în timpul, şi, mai ales, în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, când datorită atrocităţilor comise împotriva fiinţei umane se naşte convingerea generalizată că respectarea universală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului constituie unul din tronsoanele principale ale sistemului de relaţii internaţionale. Aşa se face că, după ce această idee – deziderat – a fost enunţată ca principiu şi obiectiv în Charta Naţiunilor Unite1şi în alte acte constitutive ale unor instituţii specializate, ea şi-a găsit consacrarea în numeroase instrumente juridice internaţionale acoperind practic toate domeniile şi aspectele în planul drepturilor civile şi politice, unde au fost elaborate acte normative sau de lege ferenda referitoare la dreptul la autodeterminare a naţiunilor, la dreptul la viaţă, la abolirea sclaviei, a muncii forţate, a comerţului cu fiinţe umane, la protecţia persoanelor supuse detenţiei sau întemniţării, la dreptul la o cetăţenie, la libertatea de opinie, de exprimare şi asociere etc.;2 în planul drepturilor economice, sociale şi culturale, domeniile reglementate privesc: dreptul la muncă şi la asigurări sociale, dreptul la educaţie, dreptul al sănătate, dreptul la hrană etc.3
O serie de instrumente se ocupă şi de protecţia drepturilor şi bunăstării membrilor grupurilor vulnerabile – copii, deficienţi mentali, handicapaţi, persoane în vârstă, persoane fără locuinţă etc. – de eliminare a discriminărilor, prejudecăţilor şi intoleranţei, iar pe alt plan – cel umanitar – de protecţia drepturilor omului în perioade de conflict armat, de catastrofe naturale sau tehnologice şi de ameliorarea situaţiei refugiaţilor şi a populaţiei migrante.
Protecţia juridică a drepturilor omului se asigură, de fapt prin două modalităţi: pe plan extern, prin instrumentele juridice internaţionale elaborate sub auspiciile organelor şi organismelor cu preocupări în materie şi ratificate de statele care sunt părţi, iar pe plan intern, prin normele sistemului de drept specific fiecărei ţări în parte.
Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite a deschis o eră nouă în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale între state, cooperarea între acestea şi drept urmare, elaborarea unor instrumente juridice a cunoscut noi dimensiuni, au fost elaborate peste 50 de tratate şi un număr însemnat de declaraţii şi rezoluţii ale organelor şi organismelor internaţionale în domeniul promovării şi respectării drepturilor omului.
Organizaţia Naţiunilor Unite îşi propune ca obiectiv principal realizarea cooperării internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar în scopul de a promova şi încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă ori religie.
Este un fapt cert că în epoca noastră realităţile naţionale şi internaţionale s-au schimbat radical faţă de momentele în care au fost elaborate anumite teze „clasice” în această materie. Deşi principiile suveranităţii şi independenţei naţionale îşi menţin, în mod firesc, importanţa şi semnificaţia, cooperarea internaţională a statelor se extinde şi se diversifică necontenit. Afirmarea tot mai puternică a marilor valori umaniste determină o extindere a sferei competenţei internaţionale în această materie.
Colaborarea unui număr mare de instrumente juridice internaţionale, în anii care au trecut de la adoptarea Cartei, cu participarea aproape a tuturor statelor, denotă o încercare de extindere a cooperării internaţionale în domeniul apărării drepturilor omului, prin acordul statelor suverane, în comparaţie cu prevederile iniţiale cuprinse în Cartă.
Discutarea unui număr tot mai mare de probleme privind apărarea şi respectarea drepturilor omului în cadrul organizaţiilor internaţionale, adoptarea de declaraţii, rezoluţii, trebuie să reprezinte şi pe mai departe un procedeu pe cât de util, pe atât de eficace, dezaprobarea opiniei publice mondiale constituind un factor important de natură a contribui la încetarea încălcărilor, la respectarea legalităţii internaţionale.
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
10 decembrie 1948 este o dată istorică, întrucât marchează momentul naşterii dreptului modern al drepturilor omului. La această dată a fost proclamată de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care pentru prima dată, enunţă consensul comunităţii internaţionale într-un ideal comun ce trebuie atins de toate popoarele şi toate naţiunile în domeniul drepturilor omului. Declaraţia a constituit astfel modelul şi sursa de inspiraţie pentru sutele de instrumente ce alcătuiesc în prezent edificiul juridic al protecţiei fiinţei umane. „După acest eveniment marcant al istoriei – aprecia fostul Secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Kurt Waldheim – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a servit ca imperativ moral care a guvernat raporturile dintre indivizi şi guvernanţii lor, precum şi ca garanţie a protecţiei drepturilor omului, a libertăţilor fundamentale şi a demnităţii inerente a tuturor membrilor familiei umane.”
1 Vasile Popa, Ion Grecescu, C. Popeti, Drepturile omului, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p.34.
2 Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului. Mijloace interne şi internaţionale, ediţia nouă, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.47.
3 Victor Duculescu, op. cit., p.48.