Procesul elaborării drepturilor omului pe plan internaţional a înregistrat – în anii care au trecut de la înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite – o spectaculoasă dezvoltare, ducând la afirmarea şi acelei de „a treia”12generaţii a drepturilor omului. Dacă iniţial, drepturile omului s-au afirmat în domeniul civil şi politic ca drepturile omului şi ale cetăţeanului („prima generaţie”), dacă apoi preocupările pe plan social au generat necesitatea recunoaşterii şi includerii în constituţiile statelor a unei „a doua generaţii” a drepturilor omului, drepturile economice şi sociale, în prezent solidaritatea umană, responsabilitatea oamenilor în făurirea unui viitor comun au proiectat la dimensiuni internaţionale cooperarea statelor pentru recunoaşterea şi garantarea drepturilor dintr-o „a treia generaţie”, dreptul la dezvoltare, dreptul la viaţă, dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanităţii.
Între cele trei generaţii ale drepturilor omului se manifestă o strânsă şi permanentă legătură, deoarece devine tot mai evident în actualele condiţii ale evoluţiei societăţii internaţionale că drepturile civile şi politice nu pot fi garantate independent de cele ce privesc viaţa economică şi socială, tot aşa cum ambele categorii de drepturi se cer a fi asigurate eficient prin mecanismul drepturilor de solidaritate din „generaţia a treia”. De aceea, încercările de a exagera importanţa unei anumite categorii de drepturi în dauna celorlalte, de a contesta caracterul unora sau altora dintre drepturile recunoscute – indiferent de care drepturi ar fi vorba – riscă să aducă o atingere gravă însuşi conceptului de drepturi ale omului, aplicării sale practice în viaţa internă a fiecărei ţări şi în raporturile mondiale.
Înscriindu-se în suita instrumentelor precedente, adoptate de reuniunile anterioare de tipul C.S.C.E., „Documentul de la Copenhaga” aduce importante elemente noi pe planul problemelor drepturilor omului.
Reţine atenţia, în primul rând, înscrierea neechivocă în acest document a cerinţei de a fi promovate în fiecare ţară, principiile justiţiei şi ale statului de drept. Un asemenea cadru implică, în mod necesar, nu o legelitate formală, „ci o justiţie bazată pe recunoaşterea şi deplina acceptare a valorii supreme a persoanei umane şi garantată de instituţiile care oferă un cadru pentru exprimarea sa cea mai completă”13.
Printre alte idei importante înscrise în acest document relevantă este şi cea referitoare la legătura dintre democraţie şi statul de drept, recunoaşterea pluralismului politic, organizarea de alegeri libere, o formă de guvernare de tip reprezentativ, datoria autorităţilor publice de a acţiona conform legii, o delimitare clară între stat şi partidele politice etc.
Pe planul garantării drepturilor şi libertăţilor sunt de remarcat dreptul de a participa la guvernarea ţărilor lor, recunoaşterea dreptului de asociere, reafirmarea libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie, a dreptului unor persoane de a părăsi orice ţară – inclusiv propria lor ţară – şi de a reveni când doresc, dreptul de a primi şi folosi informaţii, dreptul de a beneficia de asistenţă juridică.
Printre alte măsuri importante este înscrisă şi acceptarea de către statele participante a observatorilor străini, a reprezentanţilor organizaţiilor neguvernamentale la desfăşurarea alegerilor, dar şi la procedurile juridice care se desfăşoară în faţa tribunalelor.
Pe planul dreptului se preconizează contracte, schimburi de informaţii, idei şi asistenţă vizând problemele dreptului constituţional, ale legislaţiei electorale, în legătură cu administrarea justiţiei, descentralizarea puterii locale etc.
„Documentul” se referă pe larg la problemele minorităţilor naţionale, estimând că acestea „nu pot fi rezolvate de o manieră satisfăcătoare decât într-un cadru politic democratic, bazat pe un stat de drept, cu un sistem judiciar independent, eficace”.14
Statele participante urmează să recunoască exercitarea deplină şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor de către „persoanele aparţinând minorităţilor naţionale”.
Se precizează că persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul de a exprima, păstra şi dezvolta în deplină libertate identitatea lor etnică, culturală, lingvistică sau religioasă, şi de a menţine şi dezvolta cultura lor sub toate formele sale, la adăpost de orice tentativă de asimilare contra voinţei lor. În acest scop, ele pot să creeze propriile lor instituţii şi organizaţii educative, culturale sau religioase, să-şi practice religia lor, să difuzeze şi să schimbe informaţii, să stabilească şi să menţină contactele neîngrădite între ele, atât în ţara lor, cât şi în „afara frontierelor cu cetăţenii altor state cu care au în comun o origine etnică sau naţională, un patrimoniu cultural sau credinţă religioasă”.
Deşi „documentul” nu recunoaşte în mod expres existenţa „drepturilor colective”, el precizează că „persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot, individual sau în comun, cu alţi membri ai grupului lor, să exercite drepturile lor şi să se bucure de aceste drepturi.”
O asemenea formulare duce la concluzia că în viziunea Documentului menţionat, drepturile pot fi exercitate „individual sau în comun”, dar nu că ele ar constitui drepturi „distincte” ale minorităţilor ca subiecte de drept.
Statele participante îşi manifestă dorinţa de a duce mai departe eforturile pentru traducerea în viaţă a înţelegerilor convenite în cadrul procesului C.S.C.E., continuând seria reuniunilor, schimbând informaţii şi rezervându-şi dreptul de a examina ulterior, în cadrul forumurilor ulterioare ale C.S.C.E., şi alte propuneri legate de perfecţionarea mecanismului de apărare a drepturilor omului.
O analiză cuprinzătoare a instituţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a rolului său prezent şi menirii sale viitoare în promovarea condiţiei umane în lume, obligă totodată, la abordări novatoare, în pas cu cerinţele contemporane, pornindu-se de la realităţi şi intercondiţionări obiective.
Astfel, o problemă căreia i se caută răspuns valabil pentru prezent şi, îndeosebi în perspectivă, vizează raportul dintre populaţie, evoluţia demografică şi drepturile omului. La scară mondială, creşterea populaţiei, dublarea ei previzibilă în următoarea jumătate de secol,15ridică nu puţine întrebări privind implicaţiile acestui fenomen asupra posibilităţilor efective de satisfacere a cerinţelor umane de bază, asigurării condiţiilor pentru formarea şi dezvoltarea personalităţii omului, pentru asigurarea condiţiilor de exercitare în fapt a drepturilor sale. Implică, aceasta, oare, o definire a unor parametri ai condiţiei umane? Există, oare, cumva, chiar riscul coborârii ştachetei? Ce este de făcut pentru a se asigura o evoluţie mereu ascendentă a nivelului de respectare şi înfăptuire a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului?
În aceeaşi ordine de idei, o problemă deja existentă pe agenda forurilor internaţionale, priveşte raportul dintre drepturile omului şi dreptul la dezvoltare, noile trăsături pe care dezvoltarea tehnico-ştiinţifică le dobândeşte în ultimul timp. În cadrul acestei problematici se plasează, în primul rând, chestiunea fundamentală dacă întotdeauna şi în mod obiectiv, necondiţionat, progresele tehnico-ştiinţifice, aplicarea lor, constituie factor de favorizare a respectului pentru drepturile omului, de protecţie şi dezvoltare a personalităţii sale.
Tot de dezvoltarea tehnico-ştiinţifică este legată problema folosirii la maximum, în folosul umanităţii, a resurselor naturale, asigurarea unui mediu înconjurător corespunzător. Dezvoltarea tehnico-ştiinţifică, prin ea însăşi, fără un control şi o îndrumare corespunzătoare, poate conduce la efecte profund negative asupra vieţii omului, asupra sănătăţii, integrităţii sale fizice şi morale, în cazul în care nu este corelată cu cerinţele fundamentale ale condiţiei umane, cu drepturile inerente fiecărei fiinţei umane.
12 Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.53.
13 Victor Duculescu, op. cit., p.74.
14 Victor Duculescu, op. cit., p.75.
15 Ion Suceavă, Omul şi drepturile sale, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1991, p.12.