Convingerea că oamenilor, în calitatea lor de oameni, li se cuvin anumite drepturi, apare încă din timpurile străvechi şi parcurge întreaga istorie a gândirii sociale.
Sorgintea concepţiei drepturilor omului se găseşte în sistemele de gândire stoice, naturaliste greceşti şi romane din antichitate. Acest fapt s-a datorat extinderii relaţiilor economice, politice şi culturale ale Greciei antice, când spre anul 410 î.e.n. gânditori ai acestei ţări au început să înţeleagă relaţia dintre statul cetate laic, religie şi individ. În această perioadă, zisă antropocentristă, sofiştii au fost primii care au avansat o teză revoluţionară pentru epoca respectivă, după care omul este stăpânul destinului său şi nu se află la discreţia zeilor, cum se gândea înainte. Cu toate acestea, sofiştii n-au ajuns să înţeleagă existenţa normelor sau valorilor universale. O contribuţie deosebit de importantă în apariţia progresivă a concepţiei unui ansamblu universal şi etern de reguli şi valori a avut-o Platon, care a stabilit o netă distincţie între idei şi cultură sau tradiţie. Această concepţie apare foarte limpede în lucrarea sa „Protagoras” unde Hippias proferează o adevărată credinţă a naturii universale comună oamenilor şi diferenţierii între phusis (natura) şi nomos (convenţie). „Voi toţi, care sunteţi aici prezenţi – scria Platon – vă consider pe toţi ca fiind părinţi, apropiaţi, cetăţeni după natură, dacă nu chiar după lege (Phusis nomos). După natură, semenul este părintele semenului, dar legea tirană a oamenilor opune naturii contrastul său”.1
La rândul său, Aristotel în „Politica” afirmă că „numai prin lege devine cineva scav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic”.2
Identificăm aici primul germene al ideii de drept natural, care va avea un rol important în istoria societăţii omeneşti.
Stoicii greci au fost primii care au elaborat noţiunea unui drept natural, conform căreia legile statului stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern şi imuabil aplicabil Cosmosului şi ansamblului, iar legea laică nu are valoare decît dacă corespunde legii universale.
Într-o societate în care masele preponderente ale indivizilor – sclavii – erau consideraţi „unelte necuvântătoare”, ideile de promovare egală a condiţiei umane nu şi-au putut găsi transpunerea în plan economic, politic, social sau cultural. Acest fapt nu s-a petrecut nici în Evul mediu, când filosofii creştini au dezvoltat această teorie, pornind de la Decalog (cele 10 porunci) şi enunţând pe această bază anumite drepturi individuale fundamentale. Astfel, după Sf. Toma d’Aquino, individul este în centrul unei ordini sociale şi juridice juste, însă legea divină are preeminenţă absolută asupra Dreptului Laic, aşa cum este definit de împărat, rege sau prinţ. Ca urmare, a apărut un dublu conflict: între puterea religioasă şi puterea civilă, pe de o parte, între indivizi şi stat, pe de altă parte. De aici şi o labilitate a alianţelor, când biserica susţinea autoritatea civilă pentru a-şi întări legitimitatea insubordonării supuşilor, când biserica sau unii membri ai săi, se alăturau poporului în lupta sa contra unei puteri opresoare.
1 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă – Tratat de drepturile omului – Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995, p.25.
2 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op. cit., p.26.