Ideologiile moderne – liberaliste, socialiste etc. – sunt de obedienţă occidentală, dar există filozofii şi teorii referitoare la drepturile omului şi în alte zone ale lumii, care reflectă relaţia dintre om, Dumnezeu şi natură. Între acestea, Islamul, care este fondat pe două idei forţă, şi anume:
- are o emanaţie divină, sacră izvorâtă din Chari’ah sau seriat (legea islamică);
- se bazează pe Coran (sursa esenţială a dreptului musulman), precum şi pe Sunna (tradiţii ce există din vremea profetului Mahomed) şi Ijma (comensul doctorilor în legea islamică).
Difuzarea drepturilor omului în ţările cu majoritate musulmană se face prin intermediul unor oameni ai religiilor (Rijal Alah), care sunt: Imamii (miniştri ai religiei musulmane), Şeicii, Ulema Mufti (teologi, doctori ai legilor), Malla Mujtakid (imamii şeiiţi) şi Cadii (judecători musulmani).4
Aplicarea legii islamice în integritatea sa constituie o obligaţie religioasă, fundamentală pentru toţi musulmanii. Chari’a este un cod de drept, de morală, de practică şi de cult islamic care-şi are sursele în Coran, emanat de la Dumnezeu. Adevărul său nu poate fi pus la îndoială de nici un musulman.
Budismul, bazat pe altă concepţie, nu se doreşte o religie distinctă, ci fructul unei meditaţii. Bharna lui Budha porneşte de la recunoaşterea unei interrelaţii între necesităţile omului şi ale animalului. Această interrelaţie se situează în centrul budismului şi are ca scop înfrânarea dezvoltării excesive a eu-lui uman şi să stabilească o ordine socială aplicabilă fără distincţii de culoare, rasă şi ideologii politice.
Popoarele autohtone sau aborigene, diseminate în ansamblul lumii de la Arctic la Pacific şi al căror număr se ridică la cca 300 milioane şi-au conservat caracteristicile sociale, culturale, economice şi politice care le disting net de cele ale altor comunităţi care compun populaţiile naţionale. Astfel, amerindienii, inuiţii şi aleutinii din regiunea circumpolară, samii din Europa de Nord, aborigenii şi insularii din Strâmtoarea Torres din Australia şi maurii din Noua Zeelandă, păstrează un mare respect pentru natură, nefăcând o distincţie netă între natură şi fiinţa umană. Sistemul lor juridic, care se bazează pe dreptul asupra pământului şi resurselor naturale nu sunt percepute ca drepturi individuale ale fiecărei persoane, ci ca drepturi deţinute în colectiv de către trib. Individul poate avea dreptul de a utiliza resursele naturale, nu şi însă pe acela de a le poseda sau de a dispune de ele.
O dată cu naşterea noilor state independente în procesul de decolonizare şi după cel de-al doilea război mondial, popoarele autohtone au căutat să-şi conserve propria identitate şi patrimoniul cultural. De aceea, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi O.I.M. s-a recunoscut că apărarea drepturilor persoanelor autohtone, aşa cum este reprezentată de acestea , constituie o parte esenţială a drepturilor omului.
4 Zodan Meribonte, Drepturile omului şi dreptul umanitar în abordarea islamică din Revista Română de Drept Umanitar, 1994, p.20 – 23.