Mutaţii semnificative pe planul gândirii social-politice se vor produce în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, când raţionaliştii vor pune, în mod progresiv, bazele ştiinţifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului, substituind raţiunea revelaţiei (de unde şi denumirea de raţionalişti), ei au fundamentat teoria dreptului natural definindu-l ca etern, însă nesupus unei ordini divine. „Dreptul natural – afirmă Hugo Grăiuş – este într-o asemenea măsură imuabil, încât nici Dumnezeu nu-l poate schimba”.
Din ideile raţionaliste se va dezvolta ulterior teoria contractului social, care se fondează pe principiul presupus irefutabil, că orice contract social trebuie să fie respectat. Raporturile între puterea de stat şi indivizii care se află sub jurisdicţia sa sunt considerate ca fiind fondate pe un contract social, pe care nici una din părţi nu l-ar putea modifica, fără consimţământul celeilalte părţi. Cel care a avut un rol determinant în evoluţia acestei şcoli de gândire a fost filosoful german Johannes Althuis (în jurul anului 1600), însă apogeul a fost atins de Jean Jacquez Rousseau, care în lucrarea sa „Contractul social”, apărută în anul 1976, afirmă: „Omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri”.3
Primul gânditor care a afirmat că lumea este supusă unor legi obiective a fost Montesquieu. În lucrarea sa „Despre spiritul legilor”, el aprecia că „legile în înţelesul mai larg, sunt raporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor, şi în acest sens, tot ce există are legile sale”.
Filosoful francez definea libertatea ca „dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile”, subliniind că dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce legile interzic, „el nu ar mai avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”. Pentru apărarea persoanei şi bunurile acesteia, el preconiza contractul social, care este un pact, prin care individul îşi supune voinţa sa voinţei generale care, constituită în corpuri, stabileşte reguli morale pentru membri săi şi implică reducerea guvernului la un singur individ. Suveranitatea nu aparţine decât poporului şi fiecare individ trebuie să i se supună.
După cum se poate costata concepţiile lui Rousseau erau destul de ambigue, în ce priveşte locul pe care îl rezervă individului.
În acest „secol al luminilor”, care a dus la revoluţiile americană şi franceză de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, dreptul natural s-a orientat spre noi direcţii; începe să se preocupe mai mult de drepturile individuale decât de normele obiective. Acest lucru se remarcă în declaraţiile solemne făcute în timpul revoluţiilor americană şi franceză, unde sunt enunţate principiile universale ale dreptului natural pentru a recunoaşte omului, în calitatea sa de cetăţean, drepturi eterne şi inviolabile. Această concepţie a dreptului natural a fost cristalizată pentru prima dată în 1968 de John Locke în „Eseu asupra guvernului civil”. El pleca de la principiul că, la origine exista o stare naturală anterioară organizării oricărei comunităţi naţionale sau puteri statale, în care toţi indivizii aveau aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii şi unde fiecăruia îi este permis să-şi apere dreptul la viaţă, la libertate şi proprietate. Când oamenii s-au constituit în comunităţi, ei au încheiat un pact social al cărui prim obiectiv era să-şi protejeze drepturile individuale. Aceasta presupunea ca individul să renunţe la nişte drepturi pe care le avea în stare naturală, însă numai în măsura necesităţii noii sale condiţii. Drepturile individuale, în măsura în care ele nu au fost abandonate, continuă să existe şi sunt eterne, imprescriptibile şi inviolabile. În caz de violare, individul are dreptul de a se răscula împotriva puterii opresoare.
Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, aprobată de Adunarea Constituantă de la 26 august 1789 a reprezentat premisa constituţiei franceze din 1791. Precizând programul Revoluţiei franceze „Declaraţia” a dobândit o importanţă hotărâtoare, nu numai pentru istoria Franţei, ci şi pentru cea a numeroase alte state, determinând reforme radicale în constituţiile lor. „Pe baza sa – aprecia ilustrul profesor emerit al Universităţii din Roma, Giorgio del Vecchio – s-a stabilit în ştiinţă şi în conştiinţa comună o distincţie între statele legitime sau „de drept” şi statele subjugate regimurilor despotice care sunt încă prea numeroase în lume”.
3 Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, op. cit., p.26 – 27.