Literatura juridică de specialitate consemnează că legiferarea drepturilor omului a avut drept precursori „Magna Charta”, „The Petitions of Rights”, „Habeas Corpus Act” şi „Bill of Rights”.
„Marea Chartă a Libertăţilor”, cum este denumită „Magna Charta” este o constituţie edictată de Runnymede în Anglia la 15 iunie 1275, în virtutea înţelegerii intervenite între regele Joan fără de Ţară şi baronii săi rebeli. Documentul este conceput în termeni feudali, însă conţine elemente care, după mai multe secole, vor inspira evoluţia teoriilor drepturilor omului. El a avut o dublă semnificaţie: mai întâi, el avea forma unui contract între partida regelui şi cea a baronilor, contribuind astfel la teoria contractului social, apoi conţine anumite norme, care câteva secole mai târziu, au inspirat documente ca The Petitions of Rights”, adresată regelui de către Parlament şi „Habeas Corpus Act”, lege impusă de Parlamentul englez la 26 mai 1967, considerată ca a doua constituţie a Angliei după „Magna Charta”
Între aceste două momente trebuie menţionate tratatele Westphalice din 1648, care conţineau dispoziţii relative la libertatea religioasă.
„Bill of Rights”, a cărui titulatură completă este „An Act Declaring the Rights and Liberties of the Subject and Settling the Crown” (Legea proclamând drepturile şi libertăţile supuşilor şi reglementând succesiunea la tron) a reprezentat o încercare de aplicare la o scară mai mare a principiilor enunţate în actele anterioare. Rezultat din revoluţia glorioasă de la 1688 „Bilul drepturilor” a fost una din legile fundamentale adoptate de Parlamentul englez la 13 februarie 1689. El stabilea că puterea monarhică emană din voinţa poporului şi a proclamat anumite drepturi fundamentale ale individului, printre care interzicerea pedepselor ilegale şi crude, obligaţia de a se comunica imediat unui deţinut motivul deţinerii, eliberarea pe cauţiune.
În secolul următor, la 14 iulie 1776, „Declaraţia de independenţă a Statelor Unite”, proclama într-un limbaj patetic, influenţat de stilul constituţiilor engleze că este „de la sine înţeles adevărul că toţi oamenii se nasc egali şi creatorul lor îi investeşte cu anumite drepturi inalienabile şi că printre acestea se numără străduinţa la viaţă, libertate şi fericire; în vederea acestor drepturi, oamenii instituie guverne care-şi dobândesc puterea legală prin consimţământul celor guvernaţi; că dacă oricând, oricare formă de guvernământ periclitează aceste scopuri, poporului îi stă în putere de a-l răsturna şi a instaura o nouă guvernare”.5
Adoptată în urmă cu peste 200 de ani, „Declaraţia drepturilor omului”, formată din primele zece amendamente la Constituţia Statelor Unite, apără libertăţile fundamentale, precum şi libertatea de credinţă, libertatea cuvântului, libertatea presei şi dreptul la proces cu juraţi desfăşurat în conformitate cu legea. Primul amendament era astfel formulat: „Congresul nu va întocmi o lege cu privire la stabilitatea unei religii sau interzicerea liberei practici religioase; sau la limitarea libertăţii cuvântului sau a presei; sau a dreptului poporului la întrunire paşnică şi la adresarea de cereri guvernului pentru rezolvarea reclamaţiilor”. Aşadar, de atunci Curtea Supremă de Justiţie şi tribunalele americane au aplicat aceste drepturi „în cadrul” problemelor moderne, precum întreruperile de sarcină, obscenitatea mass media şi folosirea calculatoarelor electronice, iar în prezent au loc dezbateri asupra lărgirii drepturilor omului.6
Documentul juridic, care a consacrat în maniera cea mai completă conceptul drepturilor şi libertăţilor fundamentale a fost „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului” din 26 august 1779, adoptată în perioada Revoluţiei franceze.7
Ea reflectă, din titlu, viziunea dualistă a iluminiştilor europeni, îndeosebi francezi, inspirată deopotrivă din teoria dreptului natural (drepturile omului) şi de teoria contractului social (drepturile cetăţeanului).
Primul articol al Declaraţiei proclamă „Oamenii se nasc liberi şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe utilitatea comună”. În continuare sunt enunţate drepturi imprescriptibile ca: libertatea, proprietatea, siguranţa etc. Potrivit declaraţiei, libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altora.8
Sunt înscrise prevederi exprese referitoare la cadrul legal al exercitării drepturilor omului, dreptul de a participa direct sau prin reprezentanţi la elaborarea legilor ca expresie a voinţei generale (art.6), la reţinere, arestare şi acuzare (art.7), la prezumţia de nevinovăţie (art.8), libertatea cuvântului (art.9) şi a presei (art.10) etc.9
După adoptarea acestui document, o amplă mişcare constituţională s-a dezvoltat pe continentul european, apărând o serie de constituţii, însoţite de o declaraţie a drepturilor şi o Proclamaţie constituţională a drepturilor naţiunii de a exista în calitate de stat teritorial, suveran şi independent. Cele mai multe dintre ele prevedeau separaţia puterilor, prioritatea revenind legislativului.
Totuşi, transpunerea acestor drepturi în practică s-a dovedit destul de anevoioasă. A trebuit să treacă 80 de ani de la adoptarea declaraţiei de independenţă a Statelor Unite ale Americii, care proclama principiul legalităţii şi al drepturilor inalienabile ale omului până la abolirea sclaviei. În Europa şi S.U.A. a trebuit să se aştepte încă şi mai mult timp, pentru ca femeia să obţină dreptul la vot şi să-i fie recunoscute în toate domeniile drepturi egale cu ale bărbatului. Şi mai numeroase sunt drepturile şi libertăţile consacrate în acte legislative, care nici în prezent nu şi-au găsit aplicarea practică, ceea ce doveşte că între garanţiile constituţionale şi legislative şi situaţiile de fapt cu care se confruntă mulţi indivizi, există un decalaj considerabil.
5 Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995, p.29.
6 Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, op. cit., p. 30
7 Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, op. cit., p.31.
8 Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, op. cit., p.31-32.
9 Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, op. cit. p.33.