Documentul care a deschis o nouă etapă în promovarea drepturilor omului şi pe baza căruia s-au încheiat o multitudine de tratate în acest domeniu este „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”.
Problema elaborării acestui document s-a pus pentru prima dată de către participanţii la Conferinţa de la San Francisco din anul 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor Unite .
Datorită dificultăţilor modului de abordare şi având în vedere conjunctura politică, economică şi socială din perioada respectivă, reprezentanţii statelor întrunite au renunţat la includerea documentelui în conţinutul Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Ideea, de o mare nobleţe, deoarece se referea la om, la drepturile lui, la ocrotirea sa, şi-a păstrat viabilitatea în timp, astfel că, mai târziu, Comisia pregătitoare a Cartei O.N.U. a recomdat Consiliului Economic şi Social ca, în conformitate cu art.68 din Cartă, să creeze o Comisie pentru promovarea drepturilor omului, fapt care s-a realizat la începutul anului 1946.
Astfel, în anul 1946, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a examinat un prim proiect de declaraţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, pe care l-a însuţit în principiu, dar l-a trimis Consiliului Economic şi Social pentru a fi examinat de Comisia drepturilor omului, în vederea elaborării unei declaraţii internaţionale în materie, cu prevederi mai ample care să vizeze o paletă largă de probleme privind protecţia juridică a omului.
În acest sens, Comisia a însărcinat biroul său special să redacteze un proiect preliminar de declaraţie a drepturilor omului, iar, ulterior, s-a creat un Comitet oficial de redactare care, spre sfârşitul anului 1947 a hotărât să dea acestui document denumirea de Carta Internaţională a Drepturilor Omului. În momentul în care s-au gândit la aceată denumire , specialiştii au avut în vedere ca ea să cuprindă o declaraţie cu privire la la drepturile omului şi o convenţie însoţită de măsuri de aplicare. În cadrul aceloraşi discuţii şi anterior elaborării documentului, a mai existat o hotărâre potrivit căreia urma ca aceasta să aibă denumirea de Pact referitor la drepturile omului.
Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluţia 217 din 10 decembrie 1948, a adoptat o altă denumire, şi anume „Delaraţia Universală a Drepturilor Omului”6. După adoptare, acest document a devenit un simbol în materie pe plan mondial, iar recunoaşterea viabilităţii lui de către state o situează în rândul celor mai cunoscute documente sau izvoare juridice de drept internaţional.
Efectul deosebit al acestui document s-a materializat în faptul că a produs o explozie în materie, fiind unanim admis în întreaga lume, iar idealurile lui nobile au declanşat elaborarea sub auspiciile O.N.U. a unui număr impresionant de instrumente juridice internaţionale privind drepturile omului. Importanţa acestei declaraţii se evidenţiază zi de zi pe toate meridianele globului, deoarece în multe din rezoluţiile adoptate de Adunarea Generală a O.N.U., de alte organe şi organisme regionale, chiar în unele tratate se fac referiri directe la aceasta, la elementele pe care ea le cere subiectelor de drept internaţional. Elaborarea multiplelor tratate în domeniu, este inspirată din modul de abordare, ajungându-se chiar mai departe, ca unele constituţii ale statelor, legislaţiile interne să-i încorporeze dispoziţiile sau să facă referiri la ea.
În multe cazuri, documentul în sine, sau unele din prevederile sale, sunt citate ca reguli de conduită sau ca standarde internaţionale ale drepturilor omului, recunoscute pe plan internaţional. Aşa, de exemplu, în anul 1968, la Conferinţa internaţională de la Teheran, cu privire la drepturile omului, s-a proclamat în mod solemn faptul că „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului exprimă concepţia comună pe care o au popoarele din lumea întreagă despre drepturile internaţionale, inviolabile, inerente tuturor membrilor familiei umane şi constituie o obligaţie pentru toţi membri comunităţii internaţionale”7.
Un element deosebit de important este faptul că, pe baza unei hotărâri a Adunării Generale a O.N.U., din anul 1950, ziua de 10 decembrie, dată la care s-a elaborat declaraţia – ca ziua drepturilor omului – să fie sărbătorită în toată lumea. În această zi, an de an, Secretariatul General al O.N.U. organizează şedinţe cu privire la protecţia juridică a drepturilor omului.
Este demn de remarcat faptul că în anul 1968, cu prilejul celebrării celei de-a XX-a aniversări, Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat acest an, drept Anul internaţional al drepturilor omului şi a adoptat proclamaţia Omonimă, care se înscrie şi ea ca un document simbolic în materie şi care, de fapt, reia unele prevederi ale conţinutului Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Începând cu aceeaşi dată, din cinci în cinci ani, Organizaţia Naţiunilor Unite atribuie premii internaţionale pentru contribuţii excepţionale la cauza drepturilor omului. Laureaţii de până acum au fost desemnaţi dintre preşedinţii Adunării Generale a O.N.U., ai Consiliului Economic şi Social, precum şi ai unor comisii, cum sunt: Comisia drepturilor omului, Comisia condiţiei femeii, Subcomisia de luptă contra măsurilor discriminatorii şi a protecţiei minorităţilor.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cuprinde în preambul şi 30 de articole în care sunt enunţate drepturile esenţiale ale omului şi libertăţile sale fundamentale. În preambul se arartă că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a dreptului lor egal şi inviolabil, constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”8.
De asemenea, se afirmă faptul că, ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la cate de barabrie, iar făurirea unei lumi în care oamenilor să le fie respectate drepturile esenţiale este aspiraţia cea mai înaltă a omenirii. Se consideră, de asemenea, că aceste drepturi trebuie să fie garantate şi apărate de autoritatea legii, astfel încât omul să nu fie pus în situaţia de a extremă de a se revolta împotriva asupririi şi încălcării acestor drepturi. Este de subliniat necesitatea dezvoltării relaţiilor prieteneşti între naţiuni, cerinţă importantă pentru crearea unui climat propice dezvoltării şi asigurării respectării drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale. Având în vedere angajamentul statelor membre O.N.U., asumat prin Carta O.N.U. de a promova, în colaborare cu organizaţia, respectul universal şi efectiv faţă de drepturile imului, se impune o concepţie unitară, comună, cu privire la aceste drepturi şi libertăţi, astfel încât să se realizeze pe deplin acest angajament.
În vaza acestor considerente, s-a adoptat Declaraţia „ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate organele societăţii să se străduiască, având această declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure, prin măsuri progresive de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă...”9.
În art.1 din Declaraţie se arată că „Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în demnitate şi în drepturi. Ei sunt dotaţi cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să acţioneze unii faţă de alţii într-un spirit de fraternitate”10.
Aceste prevederi conţin concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei, modul în care sunt abordate ideile fundamentale de la care se porneşte în stabilirea acestor reglementări. Se recunoaşte astfel faptul că oamenii au dreptul la libertate şi egalitate, drept dobândit prin naştere. Acesta este un drept natural, care nu poate fi luat de nimeni. De asemenea, omul fiind o fiinţă superioară, raţională şi morală, prin care se deosebeşte radical de celelalte fiinţe, are dreptul să pretindă anumite drepturi şi libertăţi proprii, specifice, total diferite de cele ale celorlalte fiinţe, care să-i confere demnitatea personală şi în acelaşi timp, să se comporte faţă de ceilalţi oameni în spirit de întrajutorare şi fraternitate.
În art.2 se menţionează principiul de bază al egalităţii şi nediscriminării de nici un fel, în ceea ce priveşte exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În ceea ce priveşte conţinutul său, trebuie subliniat de la bun început că „Declaraţia” fundamentează necesitatea ca „drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii”11, învederând importanţa unei concepţii comune despre aceste drepturi şi libertăţi pentru realizarea angajamentului luat de statele membre ale O.N.U. de a promova, în colaborare cu organizaţia, respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi libertăţile lui fundamentale.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului înscrie în conţinutul său o serie de principii de cea mai mare însemnătate, ca, de pildă, acela că toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi, că fiecare om se poate prevala de drepturile şi libertăţile fundamentale, fără nici un fel de deosebire de rasă, culoare, sex, limbă sau religie, că oricare fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale, că nimeni nu va putea fi ţinut în sclavie, nici în servitute, că toţi oamenii sunt egali în faţa legii, că nimeni nu poate fi supus la tratamente inumane, că nici o persoană nu poate fi arestată, deţinută sau exilată în mod arbitrar.
Dintre alte drepturi incluse în acest document se pot menţiona, în mod deosebit, dreptul pe care fiecare om îl are la cetăţenie, lşa libertatea gândirii, la întemeierea unei familii, la respectul vieţii sale personale.
Pe plan economic sunt de remarcat acele prevederi în legătură cu dreptul la muncă, dreptul la salariu egal pentru muncă egală, dreptul de a se asocia în sindicate, dreptul la odihnă şi recreaţie, dreptul fiecărui om la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale.
Declaraţia acordă o atenţie deosebită dreptului la învăţătură, înscriind ideea gratuităţii învăţământului elementar şi general, a accesibilităţii învăţământului tehnic şi profesional şi a posibilităţii egale de acces tuturor, pe bază de merit în învăţământul superior.
Printre alte prevederi ale acestui însemnat document, demne de a fi reţinute , se înscrie şi aceea că orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinţific şi la binefacerile lui, de a beneficia de ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.
Prefigurând o serie de dezvoltări care aveau să fie amplu enunţate în documente ulterioare, Declaraţia prevede că orice persoană are dreptul la o orânduire socială şi internaţională în care drepturile înscrise în Declaraţie să fie înfăptuite.
Corelând problema promovării respectării efective a drepturilor omului de o dezvoltare democratică şi autentică, Declaraţia înscrie dreptul fiecărei persoane la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică, dreptul fiecărui om de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării, fie direct, fie prin reprezentanţi liberi aleşi, precizând că „voinţa poporului trebuie să constituie baza puterii de stat”.
Oferind imaginea unui tablou al îmbinării armonioase a intereselor individuale şi a celor colective, Declaraţia precizează că orice persoană are şi anumite îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale.
Constituind primul document de mare prestigiu internaţional pe planul protecţiei internaţionale a drepturilor omului, după adoptarea Cartei Naţiunilor Unite, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a constituit punctul de plecare al unei vaste acţiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, care au întărit dimensiunea juridică a acestor drepturi.
Trebuie remarcat totodată că o serie de state care şi-au dobândit independenţa după anul 1960 (de pildă Republica Mali, Togo, Coasta de Fildeş, Gabon, Dahomei, Ciad) au afirmat în mod expres în textul constituţiilor lor adeziunea la principiile cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, fapt ce relevă că pe teritoriul statelor respective declaraţia a dobândit nu numai o forţă moral-politică, dar şi o forţă juridică incontestabilă.
Ultimul articol prevede interdicţia pentru vreun stat, guvern sau persoană de a desfăşura vreo activitate sau de a săvârşi vreun act care să aibă ca scop desfiinţarea vreunui drept enunţat în Declaraţie.
În legătură cu „forţa juridică” a Declaraţiei din 1948, în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe puncte de vedere. Astfel, unii autori entuziaşti, au susţinut ideea obligativităţii generale a acestui document, în timp ce alţii, mai degrabă pesimişti, i-au atribuit doar o valoare politică, de recomandare adresată statelor. Evoluţiile înregistrate în problemele drepturilor omului pe plan mondial în ultimii ani au mers însă în direcţia recunoaşterii valorii juridice a „Declaraţiei”.
Reafirmarea principiilor cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prin numeroasele documente internaţionale (tratate, declaraţii, declaraţii comune, comunicate etc.), ca şi referirile care se fac tot mai fregvent la valoarea juridică a promovării sale, atestă faptul că „Declaraţia” a devenit, în prezent, o componentă a dreptului internaţional, prevederile sale de bază fiind consacrate de o practică de peste 40 de ani, de numeroase documente interne şi internaţionale, care au reconfirmat forţa universală a marilor idei cuprinse în acest document.
6 Vasile Popa, I. Adamescu, op. cit., p.93.
7 Ion Suceavă, op. cit., p.97.
8 Ion Suceavă, op. cit., p.99.
9 Adrian Năstase, Drepturile omului – religie a sfârşitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1992, p.80.
10 Adrian Năstase, op. cit., p.80.
11 Adrian Năstase, op. cit., p.81.