Drept

Primele reglementări importante cu privire la drepturile omului le găsim în însăşi Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite care, la Capitolul I , art.1 pct.3, îşi propune ca obiectiv realizarea cooperării internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în scopul de a promova şi încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

       Pe baza obiectivelor fixate în Cartă au fost elaborate sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite, o serie de instrumente juridice internaţionale, care, azi sunt unanim recunoscute în întreaga lume şi care au situat pe primul plan protecţia juridică a drepturilor omului.

       Pentru a avea o imagine clară asupra principalelor instrumente juridice internaţionale, este bine să vorbim în continuare despre o altă Cartă, şi anume Carta internaţională a drepturilor omului1.

       Menţionăm că nu a fost adoptat niciodată un document sub această denumire, dar în literatura de specialitate, în vocabularul curent folosit de reprezentanţii diferitelor state, a oamenilor politici şi chiar în doctrină, ea s-a admis şi se referă la un grup de cinci documente importante, şi anume:

• Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
• Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale;
• Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
• Protocolul facultativ referitor la Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice;
• Al doilea protocol facultativ la drepturile civile şi politice, văzând abolirea pedepsei cu moartea.

Aceste cinci instrumente juridice internaţionale, care au fost elaborate sub auspiciile Naţiunilor Unite şi care astăzi, pe întreg globul, sunt denumite simbolic Carta internaţională a drepturilor omului, au o deosebită importanţă în ceea ce priveşte schimbarea concepţiei generale în societatea contemporană cu privire la protecţia juridică a drepturilor omului, deoarece zi de zi, tot mai multe subiecte de drept internaţional, fie că devin părţi la ele, fie că le acceptă unanim, recunoscând superioritatea reglementărilor lor şi faptul că trăind pe aceeaşi planetă nu putem să nu le respectăm cu toţii.

• Principalele instrumente juridice internaţionale elaborate pe linia protecţiei juridice a omului

• Drepturile omului în documente cu caracter general principal

1. Acte constitutive ale unor organizaţii internaţionale cu vocaţie de universalitate:

• Carta Naţiunilor Unite;
• Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii;
• Convenţia UNESCO;
• Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură.

1. Carta Internaţională a Drepturilor Omului:

• Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
• Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice;
• Protocolul facultativ referitor la Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice;
• Al doilea Protocol facultativ la Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice vizând abolirea pedepsei cu moartea.

1. Documente cu vocaţie de universalitate reglementând diverse aspecte ale drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale:

• dreptul la autodeterminare – Declaraţia referitoare la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale;
• dreptul asupra bogăţiilor naţionale – Rezoluţia 1803 a Adunării generale a O.N.U., intitulată „Suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale”;
• lupta contra rasismului şi discriminării rasiale – Declaraţia Naţiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială; - Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială; – Declaraţia cu privire la rasism şi prejudecăţi rasiale;
• apartheidul şi discriminarea rasială în Africa Australă – Convenţia Internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid;
• lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului – Convenţia Internaţională privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului; - Protocolul privind instituirea Comisiei de conciliere şi bune oficii însărcinat cu căutarea de soluţii diferendelor care vor apărea între statele părţi la Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului;
• intoleranţă şi discriminare fondate pe religie sau convingere – Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. împotriva discriminării fondate pe religie şi convingere;
• ameliorarea condiţiei femeii2 – Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii; - Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite; - Declaraţia privind eliminarea discriminării faţă de femei; - Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei; - Convenţia privind consimţământul la căsătorie: vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor;
• protecţia drepturilorcopilului, a adolescentului şi a persoanelor care au nevoie de ajutor – Declaraţia drepturilor copilului; - Convenţia drepturilor copilului; - Declaraţia privind promovarea în rândurile tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc şi înţelegere între popoare; - Declaraţia drepturilor deficientului mintal; - Drepturile persoanelor handicapate;
• abolirea sclaviei şi reprimarea traficului cu sclavi şi cu fiinţe umane – Convenţia cu privire la sclavie; - Convenţia suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi şi a instituţiilor şi practicilor analoage sclaviei;
• protecţia persoanelor supuse detenţiei sau întemniţării – Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor; - Declaraţia asupra protecţiei tuturor persoanelor împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante; - Convenţie împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante;
• ameliorarea situaţiei refugiaţilor – Statutul Oficiului Înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi; - Convenţia referitoare la statutul refugiaţilor; - Declaraţia asupra azilului teritorial; - Declaraţia asupra drepturilor omului, ale persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţării în care trăiesc;
• dreptul la cetăţenie – Convenţia referitoare la statutul apatrizilor; - Convenţia referitoare la reducerea cazurilor de apatridie;
• libertatea de opinie şi exprimare – Convenţia referitoare la dreptul internaţional de rectificare;
• libertatea de asociere4 – Convenţia privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului sindical; - Convenţia privind aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere; - Convenţia privind reprezentanţii lucrătorilor; - Convenţia privind relaţiile de muncă în funcţia publică;
• dreptul la condiţii corespunzătoare de muncă şi remunerare – Convenţia privind discriminarea în materie de angajare şi profesie; - Convenţia privind politica de angajare; - Convenţia privind munca de noapte a femeilor care lucrează în industrie; - Convenţia privind egalitatea de remunerare a mâinii de lucru feminine pentru o muncă de valoare egală;
• dreptul la cultură – Declaraţiile de principii ale cooperării culturale internaţionale; - Dreptul la educaţie; - Convenţia Internaţională cu privire la reprimarea circulaţiei şi a traficului de publicaţii pornografice;
• protecţia drepturilor şi a bunăstării în domeniul social – Declaraţia asupra progresului şi bunăstării în domeniul social; - Declaraţia universală pentru eliminarea definitivă a foametei şi malnutriţiei;- Declaraţia referitoare la formarea programelor ştiinţei şi tehnicii În interesul păcii şi în profitul umanităţii; - Declaraţia asupra dreptului programelor de pace; - Declaraţia asupra dreptului de dezvoltare;
• dreptul la sănătate – Convenţia unică a stupefiantelor; - Declaraţia Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător.

• Instrumente cu caracter regional

1. Pe continentul european5:

În cadrul C.S.C.E.:

• Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa (Helsinki 1975) semnat la nivelul şefilor de stat;
• Documentul final al Reuniunii de la Madrid pentru securitate şi cooperare în Europa (septembrie 1983);
• Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (ianuarie 1989);
• Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa (iunie 1990);
• Carta de la Paris (noiembrie 1990).

În cadrul Consiliului Europei:

• Convenţia europeană de salvgardare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
• Acordul european asupra transferului responsabilităţii în privinţa refugiaţilor.

1. Pe continentul american, Convenţia americană privind drepturile omului.

1. Pe continentul african, Carta africană a drepturilor omului şi drepturilor popoarelor.

• Documente ale organizaţiilor neguvernamentale

• Rezoluţia privind reintegrarea familiilor dispersate elaborată de Institutul Internaţional de Drept Umanitar de la San Remo;
• Documentul de la Upsala cu privire la dreptul cetăţenilor de a părăsi ţara şi de a se reîntoarce.

3.2.1. Declararaţia Universală a Drepturilor Omului

Documentul care a deschis o nouă etapă în promovarea drepturilor omului şi pe baza căruia s-au încheiat o multitudine de tratate în acest domeniu este „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”.

Problema elaborării acestui document s-a pus pentru prima dată de către participanţii la Conferinţa de la San Francisco din anul 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor Unite .

Datorită dificultăţilor modului de abordare şi având în vedere conjunctura politică, economică şi socială din perioada respectivă, reprezentanţii statelor  întrunite au renunţat la includerea documentelui în conţinutul Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Ideea, de o mare nobleţe, deoarece se referea la om, la drepturile lui, la ocrotirea sa, şi-a păstrat viabilitatea în timp, astfel că, mai târziu, Comisia pregătitoare a Cartei O.N.U. a recomdat Consiliului Economic şi Social ca, în conformitate cu art.68 din Cartă, să creeze o Comisie pentru promovarea drepturilor omului, fapt care s-a realizat la începutul anului 1946.

Astfel, în anul 1946, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a examinat un prim proiect de declaraţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, pe care l-a însuţit în principiu, dar l-a trimis Consiliului Economic şi Social pentru a fi examinat de Comisia drepturilor omului, în vederea elaborării unei declaraţii internaţionale în materie, cu prevederi mai ample care să vizeze o paletă largă de probleme privind protecţia juridică a omului.

În acest sens, Comisia a însărcinat biroul său special să redacteze un proiect preliminar de declaraţie a drepturilor omului, iar, ulterior, s-a creat un Comitet oficial de redactare care, spre sfârşitul anului 1947 a hotărât să dea acestui document denumirea de Carta Internaţională a Drepturilor Omului. În momentul în care s-au gândit la aceată denumire , specialiştii au avut în vedere ca ea să cuprindă o declaraţie cu privire la la drepturile omului şi o convenţie însoţită de măsuri de aplicare. În cadrul aceloraşi discuţii şi anterior elaborării documentului, a mai existat o hotărâre potrivit căreia urma ca aceasta să aibă denumirea de Pact referitor la drepturile omului.

Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluţia 217 din 10 decembrie 1948, a adoptat o altă denumire, şi anume „Delaraţia Universală a Drepturilor Omului”6. După adoptare, acest document a devenit un simbol în materie pe plan mondial, iar recunoaşterea viabilităţii lui de către state o situează în rândul celor mai cunoscute documente sau izvoare juridice de drept internaţional.

Efectul deosebit al acestui document s-a materializat în faptul că a produs o explozie în materie, fiind unanim admis în întreaga lume, iar idealurile lui nobile au declanşat elaborarea sub auspiciile O.N.U. a unui număr impresionant de instrumente juridice internaţionale privind drepturile omului. Importanţa acestei declaraţii se evidenţiază zi de zi pe toate meridianele globului, deoarece în multe din rezoluţiile adoptate de Adunarea Generală a O.N.U., de alte organe şi organisme regionale, chiar în unele tratate se fac referiri directe la aceasta, la elementele pe care ea le cere subiectelor de drept internaţional. Elaborarea multiplelor tratate în domeniu, este inspirată din modul de abordare, ajungându-se chiar mai departe, ca unele constituţii ale statelor, legislaţiile interne să-i încorporeze dispoziţiile sau să facă referiri la ea.

În multe cazuri, documentul în sine, sau unele din prevederile sale, sunt citate ca reguli de conduită sau ca standarde internaţionale ale drepturilor omului, recunoscute pe plan internaţional. Aşa, de exemplu, în anul 1968, la Conferinţa internaţională de la Teheran, cu privire la drepturile omului, s-a proclamat în mod solemn faptul că „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului exprimă concepţia comună pe care o au popoarele din lumea întreagă despre drepturile internaţionale, inviolabile, inerente tuturor membrilor familiei umane şi constituie o obligaţie pentru toţi membri comunităţii internaţionale”7.

Un element deosebit de important este faptul că, pe baza unei hotărâri a Adunării Generale a O.N.U., din anul 1950, ziua de 10 decembrie, dată la care s-a elaborat declaraţia – ca ziua drepturilor omului – să fie sărbătorită în toată lumea. În această zi, an de an, Secretariatul General al O.N.U. organizează şedinţe cu privire la protecţia juridică a drepturilor omului.

Este demn de remarcat faptul că în anul 1968, cu prilejul celebrării celei de-a XX-a aniversări, Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat acest an, drept Anul internaţional al drepturilor omului şi a adoptat proclamaţia Omonimă, care se înscrie şi ea ca un document simbolic în materie şi care, de fapt, reia unele prevederi ale conţinutului Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Începând cu aceeaşi dată, din cinci în cinci ani, Organizaţia Naţiunilor Unite atribuie premii internaţionale pentru contribuţii excepţionale la cauza drepturilor omului. Laureaţii de până acum au fost desemnaţi dintre preşedinţii Adunării Generale a O.N.U., ai Consiliului Economic şi Social, precum şi ai unor comisii, cum sunt: Comisia drepturilor omului, Comisia condiţiei femeii, Subcomisia de luptă contra măsurilor discriminatorii şi a protecţiei minorităţilor.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cuprinde în preambul şi 30 de articole în care sunt enunţate drepturile esenţiale ale omului şi libertăţile sale fundamentale. În preambul se arartă că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a dreptului lor egal şi inviolabil, constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”8.

De asemenea, se afirmă faptul că, ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la cate de barabrie, iar făurirea unei lumi în care oamenilor să le fie respectate drepturile esenţiale este aspiraţia cea mai înaltă a omenirii. Se consideră, de asemenea, că aceste drepturi trebuie să fie garantate şi apărate de autoritatea legii, astfel încât omul să nu fie pus în situaţia de a extremă de a se revolta împotriva asupririi şi încălcării acestor drepturi. Este de subliniat necesitatea dezvoltării relaţiilor prieteneşti între naţiuni, cerinţă importantă pentru crearea unui climat propice dezvoltării şi asigurării respectării drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale. Având în vedere angajamentul statelor membre O.N.U., asumat prin Carta O.N.U. de a promova, în colaborare cu organizaţia, respectul universal şi efectiv faţă de drepturile imului, se impune o concepţie unitară, comună, cu privire la aceste drepturi şi libertăţi, astfel încât să se realizeze pe deplin acest angajament.

În vaza acestor considerente, s-a adoptat Declaraţia „ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate organele societăţii să se străduiască, având această declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure, prin măsuri progresive de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă...”9.

În art.1 din Declaraţie se arată că „Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în demnitate şi în drepturi. Ei sunt dotaţi cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să acţioneze unii faţă de alţii într-un spirit de fraternitate”10.

Aceste prevederi conţin concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei, modul în care sunt abordate ideile fundamentale de la care se porneşte în stabilirea acestor reglementări. Se recunoaşte astfel faptul că oamenii au dreptul la libertate şi egalitate, drept dobândit prin naştere. Acesta este un drept natural, care nu poate fi luat de nimeni. De asemenea, omul fiind o fiinţă superioară, raţională şi morală, prin care se deosebeşte radical de celelalte fiinţe, are dreptul să pretindă anumite drepturi şi libertăţi proprii, specifice, total diferite de cele ale celorlalte fiinţe, care să-i confere demnitatea personală şi în acelaşi timp, să se comporte faţă de ceilalţi oameni în spirit de întrajutorare şi fraternitate.

În art.2 se menţionează principiul de bază al egalităţii şi nediscriminării de nici un fel, în ceea ce priveşte exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.

În ceea ce priveşte conţinutul său, trebuie subliniat de la bun început că „Declaraţia” fundamentează necesitatea ca „drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii”11, învederând importanţa unei concepţii comune despre aceste drepturi şi libertăţi pentru realizarea angajamentului luat de statele membre ale O.N.U. de a promova, în colaborare cu organizaţia, respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi libertăţile lui fundamentale.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului înscrie în conţinutul său o serie de principii de cea mai mare însemnătate, ca, de pildă, acela că toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi, că fiecare om se poate prevala de drepturile şi libertăţile fundamentale, fără nici un fel de deosebire de rasă, culoare, sex, limbă sau religie, că oricare fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale, că nimeni nu va putea fi ţinut în sclavie, nici în servitute, că toţi oamenii sunt egali în faţa legii, că nimeni nu poate fi supus la tratamente inumane, că nici o persoană nu poate fi arestată, deţinută sau exilată în mod arbitrar.

Dintre alte drepturi incluse în acest document se pot menţiona, în mod deosebit, dreptul pe care fiecare om îl are la cetăţenie, lşa libertatea gândirii, la întemeierea unei familii, la respectul vieţii sale personale.

Pe plan economic sunt de remarcat acele prevederi în legătură cu dreptul la muncă, dreptul la salariu egal pentru muncă egală, dreptul de a se asocia în sindicate, dreptul la odihnă şi recreaţie, dreptul fiecărui om la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale.

Declaraţia acordă o atenţie deosebită dreptului la învăţătură, înscriind ideea gratuităţii învăţământului elementar şi general, a accesibilităţii învăţământului tehnic şi profesional şi a posibilităţii egale de acces tuturor, pe bază de merit în învăţământul superior.

Printre alte prevederi ale acestui însemnat document, demne de a fi reţinute , se înscrie şi aceea că orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinţific şi la binefacerile lui, de a beneficia de ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.

Prefigurând o serie de dezvoltări care aveau să fie amplu enunţate în documente ulterioare, Declaraţia prevede că orice persoană are dreptul la o orânduire socială şi internaţională în care drepturile înscrise în Declaraţie să fie înfăptuite.

Corelând problema promovării respectării efective a drepturilor omului de o dezvoltare democratică şi autentică, Declaraţia înscrie dreptul fiecărei persoane la libertatea de întrunire  şi de asociere paşnică, dreptul fiecărui om de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării, fie direct, fie prin reprezentanţi liberi aleşi, precizând că „voinţa poporului trebuie să constituie baza puterii de stat”.

Oferind imaginea unui tablou al îmbinării armonioase a intereselor individuale şi a celor colective, Declaraţia precizează că orice persoană are şi anumite îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale.

Constituind primul document de mare prestigiu internaţional pe planul protecţiei internaţionale a drepturilor omului, după adoptarea Cartei Naţiunilor Unite, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a constituit punctul de plecare al unei vaste acţiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, care au întărit dimensiunea juridică a acestor drepturi.

Trebuie remarcat totodată că o serie de state care şi-au dobândit independenţa după anul 1960 (de pildă Republica Mali, Togo, Coasta de Fildeş, Gabon, Dahomei, Ciad) au afirmat în mod expres în textul constituţiilor lor adeziunea la principiile cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, fapt ce relevă că pe teritoriul statelor respective declaraţia a dobândit nu numai o forţă moral-politică, dar şi o forţă juridică incontestabilă.

Ultimul articol prevede interdicţia pentru vreun stat, guvern sau persoană de a desfăşura vreo activitate sau de a săvârşi vreun act care să aibă ca scop desfiinţarea vreunui drept enunţat în Declaraţie.

În legătură cu „forţa juridică” a Declaraţiei din 1948, în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe puncte de vedere. Astfel, unii autori entuziaşti, au susţinut ideea obligativităţii generale a acestui document, în timp ce alţii, mai degrabă pesimişti, i-au atribuit doar o valoare politică, de recomandare adresată statelor. Evoluţiile înregistrate în problemele drepturilor omului pe plan mondial în ultimii ani au mers însă în direcţia recunoaşterii valorii juridice a „Declaraţiei”.

Reafirmarea principiilor cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prin numeroasele documente internaţionale (tratate, declaraţii, declaraţii comune, comunicate etc.), ca şi referirile care se fac tot mai fregvent la valoarea juridică a promovării sale, atestă faptul că „Declaraţia” a devenit, în prezent, o componentă a dreptului internaţional, prevederile sale de bază fiind consacrate de o practică de peste 40 de ani, de numeroase documente interne şi internaţionale, care au reconfirmat forţa universală a marilor idei cuprinse în acest document.

3.2.2. Pactele internaţionale şi protocoalele

Următoarele documente de care ne ocupăm sunt: Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi Protocoalele facultative la Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

Iniţial acestea au fost luate în discuţie în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite ca documente auxiliare ale Declaraţiei, dar nu au putut fi nici examinate, nici elaborate concomitent cu acestea, astfel că şi ele îşi au o istorie proprie în drumul spre adoptare, drum care a durat aproape 18 ani.

Astfel, în 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a solicitat Comisiei pentru drepturile omului să se ocupe de pregătirea unui proiect de Pact cu privire la Drepturile Omului şi elaborarea măsurilor de aplicare. Acest proiect de Pact a fost elaborat şi a fost trimis guvernelor spre examinare. În 1949, proiectul a fost supus dezbaterii în Comisie, unde, pe baza recomandării guvernelor s-au revizuit 18 articole.

În anul 1950, adunarea Generală a O.N.U. a adoptat o rezoluţie în care a declarat că „dreptul la libertăţile civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale, sunt legate între ele şi se condiţionează reciproc”12.

Adunarea a hotărât ca să se introducă în Pactul referitor la drepturile omului şi drepturile economice, sociale şi culturale şi să se recunoască în mod explicit egaliatea femeii cu bărbatul şi exercitarea acestor drepturi conform prevederilor Cartei. În acest sens, în 1951, Comisia a elaborat primele 14 articole privind drepturile economice, sociale şi culturale pe baza observaţiilo rşi propunerilor făcute de către guvernele statelor membre şi ale instituţiilor specializate ale O.N.U.

De asemenea, a elaborat 10 articole referitoare la măsurile de aplicare a acestor drepturi, în legătură cu care statele părţi urmau să prezinte rapoarte periodice. A urmat o perioadă destul de lungă de discuţii, după care, la sesiunea din 1951 a Adunării Generale s-a cerut Comisiei să redacteze două pacte internaţionale: unul cu privire la drepturile civile şi politice şi al doilea privind drepturile economice, sociale şi culturale. Cu ocazia aceasta, Adunarea Generală a indicat ca aceste două Pacte să cuprindă un număr de prevederi similare, precum şi un articol care să prevadă dreptul fiecărui popor de a dispune de el însuşi.

Elaborarea celor două Pacte a fost făcută de către Comisie în anii 1953 şi 1954, în cadrul sesiunilor IX şi X, iar Adunarea Generală a discutat aceste proiecte în anul 1954, hotărând să le supună unei dezbateri cât mai largi, făcându-le o serioasă publicitate pentru a se asigura o studiere cât mai aprofundată atât de către guverne, cât şi de către opinia publică , care avea posibilitatea să se exprime în mod liber în legătură cu conţinutul lor. S-a recomdat, de asemenea, Comisiei ca în sesiunea din 1955 să treacă la examinarea fiecărui articol al Pactelor. Deşi această examinare a început la termenul stabilit, elaborarea Pactelor s-a realizat abia la 16 decembrie 1966, când prin Rezoluţia Adunării Generale nr.2200, acestea au fost adoptate împreună cu Protocolul facultativ la Pactul cu privire la Drepturile Civile şi Politice, adoptat prin aceeaşi rezoluţie.

În acest fel, s-a ajuns la elaborarea a două pacte în loc de unul, aşa cum se prevăzuse iniţial: Pactul cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, precum şi Protocolul facultativ la acest al doilea pact, ce prevede un mecanism prin care sesizările primite de la persoane particulare care pretind că sunt victime ale încălcării drepturilor enunţate în pact, pot fi primite şi soluţionate.

Ultimul document care face parte din aşa zisa Cartă Internaţională a Drepturilor Omului, este al doilea Protocol facultativ cu privire la drepturile civile şi politice şi care se referă expres la abolirea pedepsei cu moartea sau a fost adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 15 decembrie 1989.

În general structura celor două pacte este asemănătoare. Astfel, fiecare pact are un preambul în care se reiterează obligaţia statelor, aşa cum rezultă din Carta O.N.U. de a contribui la promovarea şi respectarea drepturilor omului. Se precizează că atingerea idealurilor omului liber care să se bucure de drepturile şi libertăţile sale, eliberat de teamă şi mizerie, nu se pot realiza decât dacă sunt create condiţiile care să permită fiecăruia să se bucure de drepturile sale civile şi politice, dar şi de cele economice, sociale şi culturale.

Articolul 1 din cele două pacte prevede că dreptul la autodeterminare este universal şi solicită statelor să faciliteze realizarea acestui drept şi respectarea lui, întrucât în virtutea acestuia ele îşi stabilesc sistemul politic şi îşi asigură în mod liber dezvoltarea economică, socială şi culturală. În vederea înfăptuirii scopurilor propuse, toate popoarele pot dispune liber de bogăţiile şi rezervele lor naturale, fără a aduce atingere obligaţiilor ce decurg din cooperarea internaţională, fără însă ca un popor să poată fi lipsit de mijloacele proprii de trai13.

Articolul 2 din pacte prevede angajamentul statelor de a adopta măsurile necesare, inclusiv legislative pentru deplina exercitare a drepturilor recunoscute în pacte, fără nici o discriminare bazată pe rasă, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine socială sau naţională, avere, naştere sau orice altă împrejurare14.

Articolul 3 din ambele pacte precizează obligaţia statelor de a asigura egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul.

Articolul 5 este, de asemenea, comun şi prevede garanţii faţă de încălcarea sau limitarea abuzivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi faţă de interpretarea eronată a dispoziţiilor pactelor care urmăresc violarea unui drept, restrângerea în mai mică sau mai mare măsură decât prevederile pactelor. Se interzice limitarea drepturilor deja recunoscute prin legislaţia internă a statelor sub motivul că pactele nu le recunosc sau le recunosc într-o măsură mai mică. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice recunoaşte un număr mult mai mare de drepturi civile şi politice decât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pe care le defineşte cu mai multă precizie, cuprinzând drepturi care nu sunt proclamate în Declaraţie15, dar omiţând totodată alte drepturi ce se regăsesc în acest ultim document. Astfel, Pactul recunoaşte printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului : dreptul la viaţă (art.6), nesupunerea la tortură, pedepse cu cruzime, inumane sau degradante (art.7), nimeni nu va fi ţinut în sclavie şi interzicerea comerţului cu sclavi (art.8), nimeni nu poate fi arestat sau deţinut pe nedrept (art.9), tratarea cu umanism a oricărei persoane private de libertate (art.10), nimeni nu poate fi închis pentru imposibilitatea realizării unei obligaţii contractuale (art.11), libera circulaţie şi alegerea domiciliului (art.12), neexpulzarea străinilor aflaţi legal într-un stat (art.13), egalitatea tuturor în faţa tribunalelor (art.14), neretroactivitatea legii penale (art.15), recunoaşterea personalităţii juridice oricărei persoane şi oriunde s-ar afla (art.16), neimxtiuni arbitare sau ilegale în viaţa particulară, în familie, în casă sau în corespondenţă (art.17), libertatea de gândire, conştiinţă şi religie       (art. 18), libertatea de opinie şi exprimare (art.19).

Se prevede, de asemenea, interzicerea prin lege a oricărei  propagande în favoarea războiului la orice incitare, la discriminare sau violenţă (art.20). Este recunoscut dreptul la la adunări paşnice (art.21) şi dreptul la asociere liberă (art.22). Se recunoaşte dreptul la căsătorie şi egalitatea dintre soţi (art.23), precum şi protejarea drepturilor copilului (art.24).

Se recunoaşte şţi dreptul fiecăruia de a participa la conducerea treburilor publice din ţara sa, de a alege şi de a fi ales (art.25). Se declară faptul că toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au dreptul la protecţie egală din partea legii (art.26). Art.27 prevede măsuri pentru protecţia membrilor oricăror minorităţi etnice, religioase sau lingvistice de pe teritoriul unui stat.

În art.28 se prevede crearea Comitetului pentru drepturile omului, însărcinat cu supravegherea şi aplicarea măsurilor pevăzute în pact, iar în articolele 29 – 49 se prevede modalitatea de alegere a Comitetului, atribuţiile acestuia şi mecanismele prin care îşi exercită atribuţiile.

3.3.  Consideraţii cu privire la instrumentele juridice 

 internaţionale cu caracter regional

Aşa cum rezultă din clasificare, şi pe plan regional au fost elaborate o serie de instrumente juridice internaţionale care se referă la protecţia juridică a drepturilor omului.

3.3.1.În Europa

Considerăm necesar să vă prezentăm mai în detaliu unele aspecte privind instrumentele care au fost elaborate sub auspiciile Consiliului Europei şi la care facem precizarea că încă nu suntem parte, nefiind admişi cu statut deplin în aceasta, având numai calitatea de invitat special.

Primirea noastră ca membru cu drepturi depline va impune ratificarea acestor instrumente internaţionale şi de aceea le prezentăm aici pentru a cunoaşte conţinutul lor şi al problemelor ce vor trebui respectate în toată ţara noastră, unele dintre acestea reclamând modificări ale legislaţiei interne.

1. a) Convenţia pentru salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Încă de la crearea sa, în 1949, Consiliul Europei şi-a propus ca obiectiv „să realizeze o unire mai strânsă între membri săi, în scopul salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor care constituie patrimoniul lor comun, ca şi  favorizarea progresului lor economic şi social”. de asemenea, s-a mai înscris un obietiv foarte important: „salvgardarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale”16.

Asumându-şi încă de la înfiinţare sarcina redactării unei convenţii a drepturilor omului care să extindă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului pe care a avut-o drept model – Consiliul Europei a urmărit să deschidă noi căi de dezvoltare dreptului internaţional şi, pentru prima dată, să creeze un organism regional eficient pentru protecţia drepturilor omului. Prin aceasta, statele membre s-au angajat nu numai să-şi asume anumite obligaţii, dar să şi recunoască faptul că oamenii au drepturi care decurg dintr-o legislaţie internaţională.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 de către 15 ţărişi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Din punct de vedere tehnic, Convenţia este un tratat în virtutea căruia statele îşi asumă anumite obligaţii juridice şi prin care se recunosc drepturile fiecărei persoane. În acelaşi timp, Convenţia permite persoanelor fizice care apreciază că le-au fost încălcate drepturile să iniţieze proceduri în faţa instituţiilor euripene prevăzute de Convenţie, împotriva statelor responsabile de abuzuri.

Guvernele statelor părţi au obligaţia de a asigura respectarea drepturilor persoanelor care se află sub jurisdicţia lor, de a crea condiţiile necesare pentru ca acestea să se bucure din plin de exercitarea tuturor drepturilor prevăzute de Convenţie. Acest lucru a făcut necesară intervenţia statelor în legislaţia lor internă, astfel încât aceasta să fie în deplină concordanţă cu prevederile Convenţiei.

În unele state, Convenţia a fost integral preluată de dreptul intern, în sensul că persoane lezată se plânge unei instanţe invocând direct încălcarea drepturilor prevăzute de aceasta (Germania, Elveţia şi Italia)17.

Conform Constituţiei franceze din 1958, tratatele internaţionale încheiate şi aprobate au valoare superioară legilor interne. În Olanda, Convenţia este superioară constituţiei, iar în Austria, Convenţia are valoare egală cu Constituţia18.

Chiar dacă un stat nu apreluat în dreptul intern toate prevederile Convenţiei, el are obligaţia ca legislaţia pe care o are să nu vină în contradicţie cu aceasta. convenţia nu intenţionează să înlocuiască sistemele legislative naţionale, de protecţie a drepturilor omului, ci să constituie o garanţie internaţională care se adaugă dreptului intern.

Convenţia protejează prin prevederile sale următoarele drepturi civile şi politice: dreptul la viaţă, dreptul la libertate şi siguranţa persoanei, dreptul la judecată echitabilă, dreptul la respectarea vieţii particulare şi familiale, a domiciliului şi corespondenţei, dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, dreptul la libertatea de expresie (inclusiv libertatea presei), dreptul la libertatea de reuniuni şi asociere, inclusiv de a adera la sindicate, dreptul la căsătorie şi de a forma o familie, egaliatea în drepturi şi îndatoriri a soţilor, dreptul la respectarea proprietăţii asupra bunurilor, dreptul la învăţământ, drepturi electorale, dreptul la libera circulaţie şi la alegerea reşedinţei, dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv propria ţară.

Alte drepturi ale omului decurg din interdicţia pentru stat sau organele sale de a exercita anumite fapte, cum ar fi: tortura şi pedepsela sau tratamentele crude, inumane sau degradante, pedeapsa cu moartea, sclavia, servitutea şi munca forţată, retroactivitatea legii penale, discriminări în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie, expulzarea sau extrădarea propriilor cetăţeni, expulzarea colectivă a străinilor.

În Convenţie se prevede că cele mai multe dintre aceste drepturi nu trebuiau să fie limitate într-o societate democratică, lor putându-li-se aduce o restrângere în anumite situaţii pentru a se asigura securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei, protecţia sănătăţii sau moralei, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora art.8 paragraful 2; art.10 paragraful 2; art.11 paragraful 2).

Articolul 15 din Convenţie prevede că în anumite situaţii deosebite (război, pericol public care ameninţă viaţa naţiunii), statul parte în cauză poate lua măsuri derogatorii de la prezenta Convenţie numai în măsura în care situaţia o impune şi cu condiţia ca măsura să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii din dreptul internaţional. Nici în aceste situaţii nu este admisă derogarea de la art.2 (dreptul la viaţă), 3 (tortura), 4 paragraful 1 (sclavia) şi 7 (condamnarea pentru fapte neincriminate la data săvârşirii lor). Despre luarea măsurilor derogatorii, orice stat trebuie să informeye Secretarul General al Consiliului Europei privind măsurile luate şi motivele care au determinat aceasta, precum şi data încetării acestei situaţii.

Se precizează în art.16 că prevederile din Convenţie privind libertatea de expresie şi opinie, libertatea de reuniune paşnică şi asociere, precum şi nediscriminarea pe bază de origine naţională etc., nu pot fi considerate ca interzicând statelor să impună restrângerea activităţii politice a străinilor.

Se precizează că nici o dispoziţie din Convenţie nu poate fi interpretată ca acordând unui stat, grupare sau individ un drept de a acţiona pentru eliminarea vreunui drept recunoscut sau pentru limitări mai ample decât cele prevăzute de către aceasta. Restricţiile aduse drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie pot fi aplicate numai în scopul pentru care au fost prevăzute.

Mecanismul de protecţie a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale este asigurat de către cele două organe specializate, create în baza art.19 din Convenţie, respectiv Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea Drepturilor Omului. Pe lângă acestea, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, care este organ de decizie al acestei organizaţii şi care este alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai şărilor membre sau din delegaţii acestora, îndeplineşte atribuţii pe această linie.

Atribuţiile şi modul de funcţionare ale acestora au fost descrise în capitolul anterior.

1. Protocoalele adiţionale la Convenţie

În perioada scursă de la adoptarea şi intrarea în vigoare a Convenţiei, ca urmare a evoluţiei şi a schimbărilor apărute în viaţa societăţii europene, s-a impus adoptarea unor protocoale adiţionale care o completează pe aceasta în unele domenii sau aduc modificări de procedură. Au fost adoptate astfel şase protocoale, după cum urmează19:

• Protocolul adiţional întocmit la Paris în 1952, completează Convenţia cu dreptul fiecărei persoane la respectarea bunurilor sale şi dreptul la învăţătură;
• Protocolul nr.2, adoptat la Strasbourg în 6 mai 1963 atribuie Curţii Europene a Drepturilor Omului dreptul de a da aviz consultativ la cererea Consiliului Miniştrilor asupra unor chestiuni juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor sale;
• Protocolul nr.4, adoptat la Strasbourg la 16 septembrie 1963, recunoaşte alte drepturi faţă de cele prevăzute în Convenţie, şi anume: nimeni nu poate fi privat de libertate pentru imposibilitatea exercitării obligaţiilor contractuale, libertatea de circulaţie şi alegerea reşedinţei, neexpulzarea cetăţenilor propriilor ţări, neinterzicerea dreptului de a intra în ţara al cărui cetăţean este, neexpulzarea colectivă a străinilor;
• Protocolul nr.6, adoptat la Strasbourg la 28 aprilie 1983, prin care s-a abolit pedeapsa cu moartea;
• Protocolul nr.7, adoptat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984, prin care se recunoaşte străinului care locuieşte legal într-o ţară dreptul de a nu fi expulzat decât în executarea unei decizii luate conform legii şi de a i se oferi posibilitatea de a cunoască motivele expulzării, să ceară examinarea cazului său şi să apară în faţa unei autorităţi competente. Excepţia constituie situaţia când aceasta este necesară în interesul ordinii publice sau pe baza motivelor de securitate naţională. Se mai recunoaşte, de asemenea, în Protocol dreptul fiecărei persoane declarate vinovate de către o instanţă la recurs, precum şi la o indemnizaţie în caz de anulare a unei condamnări pentru un fapt nou descoperit, dacă nedescoperirea nu îi este imputabilă total sau parţial. Se mai prevede neurmărirea sau pedepsirea pentru aceeaşi faptă pentru care a fost achitată sau condamnată o persoană, precum şi egalitatea în drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil între soţi şi în relaţiile cu copiii;
• Protocolul nr.8, adoptat la Viena la 19 martie 1985, modifică anumite dispoziţii ale Convenţiei referitoare la procedura Curţii Europene a Drepturilor Omului.

1. Carta Socială Europeană

Aşa după cum a rezultat din cele de mai sus, Convenţia europeană a Drepturilor Omului reglementează numai drepturile civile şi politice. Pentru a completa gama largă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu sfera drepturilor economice şi sociale, la 18 octombrie 1961, la Torino, s-a semnat Carta Socială Europeană, document care a intrat în vigoare la 26 februarie 1965.

Aşa cum se arată în preambulul Cartei, unul dintre scopurile urmărite de către Consiliul Europei este „facilitarea progresului economic şi social în special prin menţinerea şi realizarea pe mai departe a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”20.

Carta stipulează o gamă variată de drepturi economice şi sociale, după cum urmează:

• dreptul la muncă;
• dreptul la condiţii de muncă drepte;
• dreptul la condiţii de muncă sigure şi sănătoase;
• dreptul la remunerare corectă;
• dreptul de asociere;
• dreptul la negocieri colective (şi dreptul la grevă);
• dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie;
• dreptul femeilor angajate la protecţie;
• dreptul la orientare profesională;
• dreptul la pregătire profesională;
• dreptul la protecţia sănătăţii;
• dreptul la securitate socială;
• dreptul la asistenţă socială şi medicală;
• dreptul de a beneficia de bunăstare socială;
• dreptul persoanelor handicapate de a beneficia de pregătire profesională, restabilire şi recuperare socială;
• dreptul familiei la protecţie socială, legală şi economică;
• dreptul mamei şi copilului la protecţie economică şi socială;
• dreptul străinilor de a se angaja în muncă pe teritoriul altui stat;
• dreptul muncitorilor emigranţi şi a familiilor la asistenţă şi protecţie.

Desigur că în majoritatea ţărilor Consiliului Europei nivelul dezvoltării economice şi sociale este suficient pentru a asigura o respectare largă a acestor drepturi, dar în acelaşi timp trebuie să se ţină seama şi de faptul că există diferenţe între unele ţări supradezvoltate şi altele mai puţin dezvoltate, ca şi între sistemele de drept ale unor state şi prevederile Cartei Sociale, fapt care a făcut ca o perioadă de timp, statele părţi să nu fie obligate să accepte toate prevederile , ci numai o parte dintre ele, cuprinzând 5 articole cel puţin dintr-un grup de 7, considerate ca „nucleu obligatoriu, (art.1 – dreptul la muncă, art.5 – dreptul la asociere,          art.6 – dreptul la negocieri colective, art.12 – dreptul la securitate socială, art.13 – dreptul la asistenţă socială, legală şi economică şi art.19 – dreptul muncitorilor emigranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă”.

Carta Socială are şi un sistem propriu de supraveghere a aplicării sale de către statele părţi. Spre deosebire de situaţia drepturilor civile şi politice, în aceste cazuri, acest sistem nu este de natură juridică. Este  creat în conformitate cu prevederile Cartei un sistem de patru organe, respectiv:

• Comitetul de experţi;
• Subcomitetul Comitetului Social Guvernamental;
• Adunarea consultativă;
• Comitetul Miniştrilor.

Aceste organe primesc rapoarte de la guvernele statelor părţi privind modul în care au realizat aplicarea prevederilor Cartei.

În anul 1988 s-a semnat un Protocol de către 9 state , prin care se garantează următoarele drepturi:

• dreptul de şanse şi tratament egal în problema ocupării şi angajării forţei de muncă fără discriminări pe bază de sex;
• dreptul muncitorilor de a lua parte şi la stabilirea şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi a mediului;
• dreptul muncitorilor la informare şi consultare în cadrul întreprinderii;
• dreptul bătrânilor la protecţie socială.

3.3.2. În America

Convenţia americană privind drepturile omului a fost semnată la 22 noiembrie 1969 cu ocazia Conferinţei specializate interamericane privind drepturile omului, reunită la San Jose, în Costa Rica, şi a intrat în vigoare la 18 iulie 1978. Este un document care reglementează drepturile civile, politice, economice, sociale şi culturale, recunoscute în cadrul Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.).

În preambulul acestei Convenţii se afirmă scopul Convenţiei: „de a consolida pe continent în cadrul instituţiilor democratice, un regim de libertate individuală şi de justiţie socială, bazat pe respectul drepturilor fundamentale ale omului”21.

Se recunoaşte faptul că drepturile fundamentale ale omului sunt drepturi ce constituie atribute ale persoanei umane şi nu decurg din apartenenţa la un anumit stat, fapt care justifică protecţia internaţională a acestora prin convenţii interstatale care să sprijine sau să completeze protecţia asigurată de legislaţia internă a statelor.

Convenţia preia principiile consacrate în Carta O.S.A. în Declaraţia americană a drepturilor şi obligaţiilor omului şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, principii care au fost reafirmate şi dezvoltate prin alte instrumente universale sau regionale.

În capitolul I din Convenţie sunt prevăzute obligaţiile statelor de a respecta drepturile omului şi să garanteze exercitarea lor liberă, fără nici un fel de discriminare. Statele au, de asemenea, obligaţia de a introduce în legislaţia lor internă, în măsura în care nu există, măsurile legislative necesare pentru garantarea acestora.

În capitolul II sunt prevăzute drepturile civile şi politice, după cum urmează:22

• recunoaşterea personalităţii juridice;
• dreptul la viaţă;
• dreptul la integritatea persoanei;
• interzicerea sclaviei şi servituţii;
• dreptul la libertatea şi securitatea persoanei;
• dreptul la garanţii juridice;
• principiul legalităţii şi neretroactivităţii legii;
• dreptul la despăgubire;
• protecţia onoarei şi demnităţii persoanei;
• dreptul la rectificare şi răspuns;
• dreptul de reuniune paşnică;
• dreptul la asociere;
• dreptul la ocrotirea familiei;
• dreptul la nume;
• dreptul copilului la ocrotire;
• dreptul la cetăţenie;
• dreptul la proprietate privată;
• dreptul la deplasare liberă şi domiciliu;
• drepturile politice;
• egalitate în faţa legii.

Capitolul III prevede angajamentul statelor pe plan intern şi prin cooperare internaţională de a lua măsuri care să vizeze asigurarea în mod progresiv a deplinei folosinţe a drepturilor ce decurg din normele economice, sociale, cele privind educaţia, ştiinţa şi cultura enunţate de Carta O.S.A.

În capitolul IV, Convenţia reglementează situaţia în care un stat poate suspenda garanţiile oferite pentru protejarea drepturilor. Astfel, în caz de război, primejdie publică sau în orice altă situaţie de criză care ameninţă independenţa sau securitatea unui stat, acesta va putea suspenda garanţiile cu condiţia ca măsurile să nu contravină altor obligaţii impuse de dreptul internaţional şi să nu atragă nici o discriminare pe motive de rasă, sex, religie sau origine socială.

În asemenea situaţii nu se poate autoriza suspendarea următoarelor drepturi: dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice, dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea sclaviei şi servituţii, principiul legalităţii şi neretroactivităţii legii, libertatea conştiinţei şi a religiei, ocrotirea familiei, dreptul la nume, drepturile copilului, dreptul la cetăţenie, drepturile politice.

Statul respectiv va informa despre această situaţie celelalte state prin intermediul Secretarului General al O.S.A. cu privire la dispoziţiile suspendate, motivele pentru care s-a procedat la aceasta şi data limită pentru încetare.

În art.29 se prevede că nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca:

• autorizând un stat parte, un grup sau individ să suprime drepturile şi libertăţile recunoscute sau să le restrângă mai mult decât aceasta le prevede;
• restrângând un drept recunoscut de legislaţie unui stat parte.

În capitolul V se stabileşte corelaţia dintre drepturi şi îndatoriri, stipulându-se că orice persoană are îndatoriri faţă de familie, comunitate şi unitate, ca şi faptul că drepturile fiecărei persoane trebuie să ţină seama de drepturile semenilor, astfel încât să asigure prin cerinţele legii binele comun într-o societate democratică.

În continuare, sunt reglementate organele competente pentru asigurarea mijloacelor de protecţie a drepturilor recunoscute, respectiv Comisia interamericană a drepturilor omului, ale căror atribuţii şi funcţionalitate au fost descrise în capitolul anterior.

3.3.3. În Africa

1. Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor

Începuturile apariţiei Cartei africane a drepturilor omului şi popoarelor s-au realizat în anul 1961, când a avut loc colocviul organizat de juriştii africani la Logos şi când a fost emisă ideea elaborării unei Convenţii africane a drepturilor omului.

Această iniţiativă a fost dusă mai departe de către autori şi reluată cu ocazia unor colocvii şi seminarii organizate de O.N.U. şi de către Comisia internaţională a juriştilor şi a Asociaţiei senegaleze de studii şi cercetări juridice. A avut loc un colocviu unde s-a constituit un „grup de urmărire”23, care avea sarcina să implice şefii de state africane în materializarea acestei idei.

În baza acestei campanii de sensibilizare, preşedintele Senegalului, Leopold Senghor, a prezentat şi obţinut adoptarea la reuniunea şefilor de state şi guverne a O.N.U., ţinută la Monrovia în 1979, unei rezoluţii care chema pe secretarul general de atunci al O.U.A., Edem Kodja, să organizeze o reuniune de experţi africani care să elaboreze un proiect de cartă africană a drepturilor omului şi popoarelor, cuprinzând în acelaşi timp organe de promovare şi protecţie a drepturilor.

Această iniţiativă s-a concretizat rapid şi, la sfârşitul anului 1979, s-a întocmit un proiect care, după o primă reuniune, ţinută la Adis Abeba de către plenipotenţiarii africani, a fost supusă examinării la două sesiuni ale Conferinţei miniştrilor de justiţie a O.U.A., ţinută la Boujul (Gambia) în 1980 şi 1981. Astfel, Carta africană a fost adoptată şi a intrat în vigoare la 21 octombrie 1986, fiind ratificată de către majoritatea statelor membre ale O.U.A., şi de către organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, având la bază o campanie de sensibilizare dusă de către şefii de state ai O.U.A.

În preambulul Cartei se arată că statele părţi reafirmă angajamentul lor de a-şi spori eforturile spre a oferi cele mai bune condiţii de existenţă pentru popoarele africane şi de a favoriza cooperarea internaţională, respectarea prevederilor Cartei O.N.U. şi a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. De asemenea, se recunoaşte faptul că drepturile fundamentale ale omului, sunt fondate pe atributele persoanei umane, ceea ce justifică protecţia internaţională a acestora. Se apreciază că drepturile civile şi politice sunt indisolubile de drepturile economice, sociale şi culturale, atât în concepţie, cât şi în universalitatea lor.

Prima parte a Convenţiei se referă la drepturi şi îndatoriri. Primul capitol este consacrat drepturilor omului şi popoarelor, iar primele două articole prevăd faptul că statele membre ale O.U.A., părţi, recunosc drepturile, îndatoririle şi libertăţile prevăzute în prezenta Cartă şi se angajează să ia măsuri legislative şi de altă natură pentru a le explica. Exercitarea acestora se face fără nici un fel de discriminare.

Sunt recunoscute în continuare următoarele drepturi24:

• egalitatea în faţa legii;
• inviolabilitatea persoanei;
• respectarea demnităţii fiecărei persoane;
• dreptul la libertate şi securitate a persoanei;
• dreptul la protecţie din partea legii a drepturilor sale;
• libertatea de conştiinţă şi religie;
• dreptul de informare şi opinie;
• dreptul de asociere liberă paşnică;
• dreptul la reuniune cu alţii;
• dreptul la liberă circulaţie şi alegere a reşedinţei;
• dreptul de a participa la conducerea treburilor publice;
• dreptul la proprietate;
• dreptul la muncă în condiţii echitabile;
• dreptul fiecăruia de a beneficia de cea mai bună stare de sănătate fizică şi mentală pe care o poate atinge;
• dreptul la învăţătură;
• dreptul la protecţia familiei;
• egalitatea în faţa legii;
• dreptul la existenţă liberă şi autodeterminare;
• dreptul la dezvoltare economică, socială şi culturală;
• dreptul de a dispune liber de bogăţiile naturale;
• dreptul la pace şi securitate pe plan naţional şi internaţional;
• dreptul la mediul înconjurător propice dezvoltării.

Statele părţi se obligă să promoveze şi să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor din Cartă, având datoria de a garanta independenţa tribunalelor şi de a permite stabilirea şi perfecţionarea instituţiilor naţionale însărcinate cu promovarea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor garantate.

În capitolul al II-lea se prevăd îndatoririle oamenilor. Astfel, este reglementat faptul că fiecare individ are îndatoriri faţă de familie şi societate, faţă de stat şi faţă de alte colectivităţi recunoscure legal, precum şi faţă de comunitatea internaţională. Se afirmă faptul că drepturile şi libertăţile fiecărei persoanese exercită în cadrul respectării drepturilor celorlalte persoane, al securităţii colective, a moralei şi interesului de a respecta şi aprecia pe semenii săi fără nici o discriminare şi de a întreţine cu eirelaţii care să permită promovarea, salvgardarea şi întărirea respectului şi toleranţei reciproce.

În conformitate cu art.29 din Cartă, fiecare persoană are datoria:

• de a acţiona pentru dezvoltarea armonioasă şi pentru respectarea familiei, respectarea părinţilor, hrănirea şi ajutorarea acestora, în caz de necesitate;
• de a servi comunitatea naţională şi de a-şi pune capacitatea fizică şi intelectuală în serviciul acesteia;
• de a nu compromite securitatea naţională a statului al cărui cetăţean sau rezident este;
• de a apăra şi întări solidaritatea naţională;
• apărarea şi întărirea independenţei naţionaleşi a integrităţii teritorialea ţării, precum şi de a contribui la apărarea ţării, în condiţiile stabilite de lege;
• de a munci, în măsura capacităţii sale şi de a se achita de contribuţiile fixate de lege pentru salvgardarea intereselor fundamentale ale societăţii.

În continuare, Carta se ocupă de măsurile de apărare a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de către aceasta, prin constituirea Comisiei africane pentru drepturile omului şi popoarelor.

1 Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Promovarea şi protecţia drepturilor omului în sistemul Naţiunilor Unite, I.R.D.O., Bucureşti, 2000, p.76.

2 Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, op. cit., p.87

4 Ion Suceavă, op. cit., p.89.

5  Ion Suceavă, op. cit., p.91.

6 Vasile Popa, I. Adamescu, op. cit., p.93.

7  Ion Suceavă, op. cit., p.97.

8  Ion Suceavă, op. cit., p.99.

9 Adrian Năstase, Drepturile omului – religie a sfârşitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1992, p.80.

10 Adrian Năstase, op. cit., p.80.

11 Adrian Năstase, op. cit., p.81.

12 Vasile Popa, I. Adamescu, op. cit., p.94.

13 Vasile Popa, I. Adamescu, op. cit., p.94.

14 Vasile Popa, I. Adamescu., op. cit., p.93.

15 Vasile Popa, Gh. Mihai, Care sunt drepturile omului şi cum le putem noi proteja ?, Editura Helicon, Bucureşti, 1994, 73.

16 Vasile Popa, Gh. Mihai, op. cit., p.95.

17 Vasile Popa, Gh. Mihai, op. cit., p.93.

18 Vasile Popa, Gh. Mihai, op. cit., p.93.

19  Ion Suceavă, op. cit., p.93.

20  Ion Suceavă, op. cit., p.94.

21 Vasile Popa, Ion Grecescu, C. Popeti, Drepturile omului, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p.96

22 Vasile Popa, Ion Grecescu, C. Popeti, op. cit., p.97.

23  Ion Suceavă, op. cit., p.99.

24 Ion Suceavă, op. cit., p.100.