- Scurt istoric al procesului de cristalizare şi afirmare a drepturilor omului
- . Cristalizarea şi afirmarea drepturilor omului din antichitate până la începutul secolului al XVII-lea
Convingerea că oamenilor, în calitatea lor de oameni, li se cuvin anumite drepturi, apare încă din timpurile străvechi şi parcurge întreaga istorie a gândirii sociale.
Sorgintea concepţiei drepturilor omului se găseşte în sistemele de gândire stoice, naturaliste greceşti şi romane din antichitate. Acest fapt s-a datorat extinderii relaţiilor economice, politice şi culturale ale Greciei antice, când spre anul 410 î.e.n. gânditori ai acestei ţări au început să înţeleagă relaţia dintre statul cetate laic, religie şi individ. În această perioadă, zisă antropocentristă, sofiştii au fost primii care au avansat o teză revoluţionară pentru epoca respectivă, după care omul este stăpânul destinului său şi nu se află la discreţia zeilor, cum se gândea înainte. Cu toate acestea, sofiştii n-au ajuns să înţeleagă existenţa normelor sau valorilor universale. O contribuţie deosebit de importantă în apariţia progresivă a concepţiei unui ansamblu universal şi etern de reguli şi valori a avut-o Platon, care a stabilit o netă distincţie între idei şi cultură sau tradiţie. Această concepţie apare foarte limpede în lucrarea sa „Protagoras” unde Hippias proferează o adevărată credinţă a naturii universale comună oamenilor şi diferenţierii între phusis (natura) şi nomos (convenţie). „Voi toţi, care sunteţi aici prezenţi – scria Platon – vă consider pe toţi ca fiind părinţi, apropiaţi, cetăţeni după natură, dacă nu chiar după lege (Phusis nomos). După natură, semenul este părintele semenului, dar legea tirană a oamenilor opune naturii contrastul său”.1
La rândul său, Aristotel în „Politica” afirmă că „numai prin lege devine cineva scav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic”.2
Identificăm aici primul germene al ideii de drept natural, care va avea un rol important în istoria societăţii omeneşti.
Stoicii greci au fost primii care au elaborat noţiunea unui drept natural, conform căreia legile statului stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern şi imuabil aplicabil Cosmosului şi ansamblului, iar legea laică nu are valoare decît dacă corespunde legii universale.
Într-o societate în care masele preponderente ale indivizilor – sclavii – erau consideraţi „unelte necuvântătoare”, ideile de promovare egală a condiţiei umane nu şi-au putut găsi transpunerea în plan economic, politic, social sau cultural. Acest fapt nu s-a petrecut nici în Evul mediu, când filosofii creştini au dezvoltat această teorie, pornind de la Decalog (cele 10 porunci) şi enunţând pe această bază anumite drepturi individuale fundamentale. Astfel, după Sf. Toma d’Aquino, individul este în centrul unei ordini sociale şi juridice juste, însă legea divină are preeminenţă absolută asupra Dreptului Laic, aşa cum este definit de împărat, rege sau prinţ. Ca urmare, a apărut un dublu conflict: între puterea religioasă şi puterea civilă, pe de o parte, între indivizi şi stat, pe de altă parte. De aici şi o labilitate a alianţelor, când biserica susţinea autoritatea civilă pentru a-şi întări legitimitatea insubordonării supuşilor, când biserica sau unii membri ai săi, se alăturau poporului în lupta sa contra unei puteri opresoare.
1.1.2 Cristalizarea şi afirmarea drepturilor omului în Teoria dreptului roman
Mutaţii semnificative pe planul gândirii social-politice se vor produce în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, când raţionaliştii vor pune, în mod progresiv, bazele ştiinţifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului, substituind raţiunea revelaţiei (de unde şi denumirea de raţionalişti), ei au fundamentat teoria dreptului natural definindu-l ca etern, însă nesupus unei ordini divine. „Dreptul natural – afirmă Hugo Grăiuş – este într-o asemenea măsură imuabil, încât nici Dumnezeu nu-l poate schimba”.
Din ideile raţionaliste se va dezvolta ulterior teoria contractului social, care se fondează pe principiul presupus irefutabil, că orice contract social trebuie să fie respectat. Raporturile între puterea de stat şi indivizii care se află sub jurisdicţia sa sunt considerate ca fiind fondate pe un contract social, pe care nici una din părţi nu l-ar putea modifica, fără consimţământul celeilalte părţi. Cel care a avut un rol determinant în evoluţia acestei şcoli de gândire a fost filosoful german Johannes Althuis (în jurul anului 1600), însă apogeul a fost atins de Jean Jacquez Rousseau, care în lucrarea sa „Contractul social”, apărută în anul 1976, afirmă: „Omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri”.3
Primul gânditor care a afirmat că lumea este supusă unor legi obiective a fost Montesquieu. În lucrarea sa „Despre spiritul legilor”, el aprecia că „legile în înţelesul mai larg, sunt raporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor, şi în acest sens, tot ce există are legile sale”.
Filosoful francez definea libertatea ca „dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile”, subliniind că dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce legile interzic, „el nu ar mai avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”. Pentru apărarea persoanei şi bunurile acesteia, el preconiza contractul social, care este un pact, prin care individul îşi supune voinţa sa voinţei generale care, constituită în corpuri, stabileşte reguli morale pentru membri săi şi implică reducerea guvernului la un singur individ. Suveranitatea nu aparţine decât poporului şi fiecare individ trebuie să i se supună.
După cum se poate costata concepţiile lui Rousseau erau destul de ambigue, în ce priveşte locul pe care îl rezervă individului.
În acest „secol al luminilor”, care a dus la revoluţiile americană şi franceză de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, dreptul natural s-a orientat spre noi direcţii; începe să se preocupe mai mult de drepturile individuale decât de normele obiective. Acest lucru se remarcă în declaraţiile solemne făcute în timpul revoluţiilor americană şi franceză, unde sunt enunţate principiile universale ale dreptului natural pentru a recunoaşte omului, în calitatea sa de cetăţean, drepturi eterne şi inviolabile. Această concepţie a dreptului natural a fost cristalizată pentru prima dată în 1968 de John Locke în „Eseu asupra guvernului civil”. El pleca de la principiul că, la origine exista o stare naturală anterioară organizării oricărei comunităţi naţionale sau puteri statale, în care toţi indivizii aveau aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii şi unde fiecăruia îi este permis să-şi apere dreptul la viaţă, la libertate şi proprietate. Când oamenii s-au constituit în comunităţi, ei au încheiat un pact social al cărui prim obiectiv era să-şi protejeze drepturile individuale. Aceasta presupunea ca individul să renunţe la nişte drepturi pe care le avea în stare naturală, însă numai în măsura necesităţii noii sale condiţii. Drepturile individuale, în măsura în care ele nu au fost abandonate, continuă să existe şi sunt eterne, imprescriptibile şi inviolabile. În caz de violare, individul are dreptul de a se răscula împotriva puterii opresoare.
Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, aprobată de Adunarea Constituantă de la 26 august 1789 a reprezentat premisa constituţiei franceze din 1791. Precizând programul Revoluţiei franceze „Declaraţia” a dobândit o importanţă hotărâtoare, nu numai pentru istoria Franţei, ci şi pentru cea a numeroase alte state, determinând reforme radicale în constituţiile lor. „Pe baza sa – aprecia ilustrul profesor emerit al Universităţii din Roma, Giorgio del Vecchio – s-a stabilit în ştiinţă şi în conştiinţa comună o distincţie între statele legitime sau „de drept” şi statele subjugate regimurilor despotice care sunt încă prea numeroase în lume”.
- . Cristalizarea şi afirmarea drepturilor omului în diverse zone ale lumii
Ideologiile moderne – liberaliste, socialiste etc. – sunt de obedienţă occidentală, dar există filozofii şi teorii referitoare la drepturile omului şi în alte zone ale lumii, care reflectă relaţia dintre om, Dumnezeu şi natură. Între acestea, Islamul, care este fondat pe două idei forţă, şi anume:
- are o emanaţie divină, sacră izvorâtă din Chari’ah sau seriat (legea islamică);
- se bazează pe Coran (sursa esenţială a dreptului musulman), precum şi pe Sunna (tradiţii ce există din vremea profetului Mahomed) şi Ijma (comensul doctorilor în legea islamică).
Difuzarea drepturilor omului în ţările cu majoritate musulmană se face prin intermediul unor oameni ai religiilor (Rijal Alah), care sunt: Imamii (miniştri ai religiei musulmane), Şeicii, Ulema Mufti (teologi, doctori ai legilor), Malla Mujtakid (imamii şeiiţi) şi Cadii (judecători musulmani).4
Aplicarea legii islamice în integritatea sa constituie o obligaţie religioasă, fundamentală pentru toţi musulmanii. Chari’a este un cod de drept, de morală, de practică şi de cult islamic care-şi are sursele în Coran, emanat de la Dumnezeu. Adevărul său nu poate fi pus la îndoială de nici un musulman.
Budismul, bazat pe altă concepţie, nu se doreşte o religie distinctă, ci fructul unei meditaţii. Bharna lui Budha porneşte de la recunoaşterea unei interrelaţii între necesităţile omului şi ale animalului. Această interrelaţie se situează în centrul budismului şi are ca scop înfrânarea dezvoltării excesive a eu-lui uman şi să stabilească o ordine socială aplicabilă fără distincţii de culoare, rasă şi ideologii politice.
Popoarele autohtone sau aborigene, diseminate în ansamblul lumii de la Arctic la Pacific şi al căror număr se ridică la cca 300 milioane şi-au conservat caracteristicile sociale, culturale, economice şi politice care le disting net de cele ale altor comunităţi care compun populaţiile naţionale. Astfel, amerindienii, inuiţii şi aleutinii din regiunea circumpolară, samii din Europa de Nord, aborigenii şi insularii din Strâmtoarea Torres din Australia şi maurii din Noua Zeelandă, păstrează un mare respect pentru natură, nefăcând o distincţie netă între natură şi fiinţa umană. Sistemul lor juridic, care se bazează pe dreptul asupra pământului şi resurselor naturale nu sunt percepute ca drepturi individuale ale fiecărei persoane, ci ca drepturi deţinute în colectiv de către trib. Individul poate avea dreptul de a utiliza resursele naturale, nu şi însă pe acela de a le poseda sau de a dispune de ele.
O dată cu naşterea noilor state independente în procesul de decolonizare şi după cel de-al doilea război mondial, popoarele autohtone au căutat să-şi conserve propria identitate şi patrimoniul cultural. De aceea, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi O.I.M. s-a recunoscut că apărarea drepturilor persoanelor autohtone, aşa cum este reprezentată de acestea , constituie o parte esenţială a drepturilor omului.
1.1.4 Cristalizarea şi apărarea drepturilor omului în constituţii şi declaraţii
Literatura juridică de specialitate consemnează că legiferarea drepturilor omului a avut drept precursori „Magna Charta”, „The Petitions of Rights”, „Habeas Corpus Act” şi „Bill of Rights”.
„Marea Chartă a Libertăţilor”, cum este denumită „Magna Charta” este o constituţie edictată de Runnymede în Anglia la 15 iunie 1275, în virtutea înţelegerii intervenite între regele Joan fără de Ţară şi baronii săi rebeli. Documentul este conceput în termeni feudali, însă conţine elemente care, după mai multe secole, vor inspira evoluţia teoriilor drepturilor omului. El a avut o dublă semnificaţie: mai întâi, el avea forma unui contract între partida regelui şi cea a baronilor, contribuind astfel la teoria contractului social, apoi conţine anumite norme, care câteva secole mai târziu, au inspirat documente ca The Petitions of Rights”, adresată regelui de către Parlament şi „Habeas Corpus Act”, lege impusă de Parlamentul englez la 26 mai 1967, considerată ca a doua constituţie a Angliei după „Magna Charta”
Între aceste două momente trebuie menţionate tratatele Westphalice din 1648, care conţineau dispoziţii relative la libertatea religioasă.
„Bill of Rights”, a cărui titulatură completă este „An Act Declaring the Rights and Liberties of the Subject and Settling the Crown” (Legea proclamând drepturile şi libertăţile supuşilor şi reglementând succesiunea la tron) a reprezentat o încercare de aplicare la o scară mai mare a principiilor enunţate în actele anterioare. Rezultat din revoluţia glorioasă de la 1688 „Bilul drepturilor” a fost una din legile fundamentale adoptate de Parlamentul englez la 13 februarie 1689. El stabilea că puterea monarhică emană din voinţa poporului şi a proclamat anumite drepturi fundamentale ale individului, printre care interzicerea pedepselor ilegale şi crude, obligaţia de a se comunica imediat unui deţinut motivul deţinerii, eliberarea pe cauţiune.
În secolul următor, la 14 iulie 1776, „Declaraţia de independenţă a Statelor Unite”, proclama într-un limbaj patetic, influenţat de stilul constituţiilor engleze că este „de la sine înţeles adevărul că toţi oamenii se nasc egali şi creatorul lor îi investeşte cu anumite drepturi inalienabile şi că printre acestea se numără străduinţa la viaţă, libertate şi fericire; în vederea acestor drepturi, oamenii instituie guverne care-şi dobândesc puterea legală prin consimţământul celor guvernaţi; că dacă oricând, oricare formă de guvernământ periclitează aceste scopuri, poporului îi stă în putere de a-l răsturna şi a instaura o nouă guvernare”.5
Adoptată în urmă cu peste 200 de ani, „Declaraţia drepturilor omului”, formată din primele zece amendamente la Constituţia Statelor Unite, apără libertăţile fundamentale, precum şi libertatea de credinţă, libertatea cuvântului, libertatea presei şi dreptul la proces cu juraţi desfăşurat în conformitate cu legea. Primul amendament era astfel formulat: „Congresul nu va întocmi o lege cu privire la stabilitatea unei religii sau interzicerea liberei practici religioase; sau la limitarea libertăţii cuvântului sau a presei; sau a dreptului poporului la întrunire paşnică şi la adresarea de cereri guvernului pentru rezolvarea reclamaţiilor”. Aşadar, de atunci Curtea Supremă de Justiţie şi tribunalele americane au aplicat aceste drepturi „în cadrul” problemelor moderne, precum întreruperile de sarcină, obscenitatea mass media şi folosirea calculatoarelor electronice, iar în prezent au loc dezbateri asupra lărgirii drepturilor omului.6
Documentul juridic, care a consacrat în maniera cea mai completă conceptul drepturilor şi libertăţilor fundamentale a fost „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului” din 26 august 1779, adoptată în perioada Revoluţiei franceze.7
Ea reflectă, din titlu, viziunea dualistă a iluminiştilor europeni, îndeosebi francezi, inspirată deopotrivă din teoria dreptului natural (drepturile omului) şi de teoria contractului social (drepturile cetăţeanului).
Primul articol al Declaraţiei proclamă „Oamenii se nasc liberi şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe utilitatea comună”. În continuare sunt enunţate drepturi imprescriptibile ca: libertatea, proprietatea, siguranţa etc. Potrivit declaraţiei, libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altora.8
Sunt înscrise prevederi exprese referitoare la cadrul legal al exercitării drepturilor omului, dreptul de a participa direct sau prin reprezentanţi la elaborarea legilor ca expresie a voinţei generale (art.6), la reţinere, arestare şi acuzare (art.7), la prezumţia de nevinovăţie (art.8), libertatea cuvântului (art.9) şi a presei (art.10) etc.9
După adoptarea acestui document, o amplă mişcare constituţională s-a dezvoltat pe continentul european, apărând o serie de constituţii, însoţite de o declaraţie a drepturilor şi o Proclamaţie constituţională a drepturilor naţiunii de a exista în calitate de stat teritorial, suveran şi independent. Cele mai multe dintre ele prevedeau separaţia puterilor, prioritatea revenind legislativului.
Totuşi, transpunerea acestor drepturi în practică s-a dovedit destul de anevoioasă. A trebuit să treacă 80 de ani de la adoptarea declaraţiei de independenţă a Statelor Unite ale Americii, care proclama principiul legalităţii şi al drepturilor inalienabile ale omului până la abolirea sclaviei. În Europa şi S.U.A. a trebuit să se aştepte încă şi mai mult timp, pentru ca femeia să obţină dreptul la vot şi să-i fie recunoscute în toate domeniile drepturi egale cu ale bărbatului. Şi mai numeroase sunt drepturile şi libertăţile consacrate în acte legislative, care nici în prezent nu şi-au găsit aplicarea practică, ceea ce doveşte că între garanţiile constituţionale şi legislative şi situaţiile de fapt cu care se confruntă mulţi indivizi, există un decalaj considerabil.
- Cooperarea internaţională în domeniul drepturilor oamenilor
Mijlocul secolului al XIX-lea a înregistrat un fenomen nou în domeniul drepturilor omului: abordarea acestora pe plan internaţional.
Primele norme convenţionale vizau umanizarea războiului, combaterea comerţului cu sclavi, şi în general, cu fiinţe umane şi protejarea minorităţilor religioase.
Convenţia din 22 august 1864 prevedea protecţia militarilor răniţi în forţele armate în campanie şi personalului de îngrijire al acestora. Prin declaraţia de la Sankt Petersburg din 19 decembrie 1868 şi prin Declaraţiile şi Convenţiile adoptate de prima Conferinţă de Pace de la Haga din 1899, a fost interzisă folosirea unor categorii de arme crude şi perfide.
Acordul de la Paris din 18 mai 1904 interzicea comerţul cu femei, care a fost urmat de Convenţia internaţională referitoare la traficul cu femei. La 30 septembrie 1921 a fost adoptată la Geneva Convenţia internaţională referitoare la combaterea traficului cu femei şi copii.
După primul război mondial, înfiinţarea Ligii Naţiunilor a constituit prima încercare de a se realiza o organizaţie de state care să aibă un caracter general şi permanent. Ideea creării acestei organizaţii apăruse în mai multe ţări şi s-a născut datorită dezastrului pe care războiul l-a provocat multor popoare, precum şi situaţiei politice şi economice ivite la terminarea acestuia.
Pactul Ligii Naţiunilor, adoptat la Conferinţa de Pace de la Versailles din 28 iunie 1919 creat prin această primă organizaţie internaţională, printre alte obiective şi-a propus respectarea şi protecţia juridică a drepturilor omului.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial la Conferinţa de la San Francisco, care a avut loc între 25 aprilie – 26 iunie 1945, s-a adoptat Carta Naţiunilor Unite, care a intrat în vigoare la 24 octombrie al aceluiaşi an, iar acea zi a rămas ca un simbol, prin care sărbătorim în fiecare an „Ziua Naţiunilor Unite”.
Preambulul Cartei Naţiunilor Unite este enunţat astfel:
„NOI POPOARELE NAŢIUNILOR UNITE, HOTĂRÂTE să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului, care în timpul vieţii noastre a pricinuit de două ori omenirii suferinţe de nespus,
să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici,
să creem condiţiile necesare pentru menţinerea justiţiei şi a respectării obligaţiilor decurgând din tratate şi din alte izvoare ale dreptului internaţional
să promovăm progresul social şi instaurarea unor condiţii mai bune de trai, o mai mare libertate,
........AM DECIS SĂ NE ASOCIEM EFORTURILE PENTRU REALIZAREA ACESTOR OBIECTIVE .......10
Născut din convingerea că respectul pentru persoana umană, că promovarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului constituie una din condiţiile indispensabile păcii mondialeşi progresului umanităţii şi ca o reacţie la violările monstruoase ale acestor drepturi de regimul hitlerist, dreptul internaţional al drepturilor omului a fost fondat pe trei linii:
- pe reafirmarea, dezvoltarea şi codificarea materiei drepturilor omului;
- pe instituirea unor mecanisme de aplicare a normelor convenţionale;
- pe difuzarea şi educarea în spiritul respectării prevederilor instrumentelor existente.
Procesul de reafirmare şi dezvoltare a drepturilor omului a fost amorsat însă din timpul celui de-al doilea război prin discursul preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, din 14 august 1941, care imagina o lume fondată pe patru libertăţi fundamentale: libertatea cuvântului şi de expresie, libertatea fiecăruia de a adora pe Dumnezeu în felul său propriu, eliberarea de sărăcie şi eliberarea de teamă.
Declaraţia Naţiunilor Unite, adoptată la 1 ianuarie 1942 de cele 27 de state ale coaliţiei antifasciste menţiona că o victorie completă asupra inamicului ar fi esenţială pentru a apăra viaţa, libertatea, independenţa şi libertatea religioasă, precum şi pentru a conserva drepturile umane şi justiţia în propriile lor ţări şi în celelalte naţiuni.
Imaginea idilică pe care şi-au format-o semnatarii Declaraţiei Naţiunilor Unite în 1942 asupra a ceea ce trebuia să reprezinte drepturile omului nu şi-a putut găsi reflectarea în actul constitutiv al Organizaţiei Mondiale, creată în 1945, deoarece fiecare dintre marile puteri avea probleme insolubile în materie în propria ţară. Uniunea Sovietică, un regim totalitar, poliţienesc şi sute de gulaguri, Statele Unite, un sistem legislativ care consacra discriminarea rasială, Marea Britanie şi Franţa aveau vaste imperii coloniale. Cu toate acestea , Charta Naţiunilor Unite a înscris printre scopurile sale, promovarea şi apărarea „drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi fără deosebiri de rasă, sex, limbă sau religie ...”11
Astfel s-au pus bazele principiale ale viitoarei dezvoltări a apărării internaţionale a drepturilor omului.
- Conceptul de „drepturi ale omului”, azi şi în perspectivă
Procesul elaborării drepturilor omului pe plan internaţional a înregistrat – în anii care au trecut de la înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite – o spectaculoasă dezvoltare, ducând la afirmarea şi acelei de „a treia”12generaţii a drepturilor omului. Dacă iniţial, drepturile omului s-au afirmat în domeniul civil şi politic ca drepturile omului şi ale cetăţeanului („prima generaţie”), dacă apoi preocupările pe plan social au generat necesitatea recunoaşterii şi includerii în constituţiile statelor a unei „a doua generaţii” a drepturilor omului, drepturile economice şi sociale, în prezent solidaritatea umană, responsabilitatea oamenilor în făurirea unui viitor comun au proiectat la dimensiuni internaţionale cooperarea statelor pentru recunoaşterea şi garantarea drepturilor dintr-o „a treia generaţie”, dreptul la dezvoltare, dreptul la viaţă, dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanităţii.
Între cele trei generaţii ale drepturilor omului se manifestă o strânsă şi permanentă legătură, deoarece devine tot mai evident în actualele condiţii ale evoluţiei societăţii internaţionale că drepturile civile şi politice nu pot fi garantate independent de cele ce privesc viaţa economică şi socială, tot aşa cum ambele categorii de drepturi se cer a fi asigurate eficient prin mecanismul drepturilor de solidaritate din „generaţia a treia”. De aceea, încercările de a exagera importanţa unei anumite categorii de drepturi în dauna celorlalte, de a contesta caracterul unora sau altora dintre drepturile recunoscute – indiferent de care drepturi ar fi vorba – riscă să aducă o atingere gravă însuşi conceptului de drepturi ale omului, aplicării sale practice în viaţa internă a fiecărei ţări şi în raporturile mondiale.
Înscriindu-se în suita instrumentelor precedente, adoptate de reuniunile anterioare de tipul C.S.C.E., „Documentul de la Copenhaga” aduce importante elemente noi pe planul problemelor drepturilor omului.
Reţine atenţia, în primul rând, înscrierea neechivocă în acest document a cerinţei de a fi promovate în fiecare ţară, principiile justiţiei şi ale statului de drept. Un asemenea cadru implică, în mod necesar, nu o legelitate formală, „ci o justiţie bazată pe recunoaşterea şi deplina acceptare a valorii supreme a persoanei umane şi garantată de instituţiile care oferă un cadru pentru exprimarea sa cea mai completă”13.
Printre alte idei importante înscrise în acest document relevantă este şi cea referitoare la legătura dintre democraţie şi statul de drept, recunoaşterea pluralismului politic, organizarea de alegeri libere, o formă de guvernare de tip reprezentativ, datoria autorităţilor publice de a acţiona conform legii, o delimitare clară între stat şi partidele politice etc.
Pe planul garantării drepturilor şi libertăţilor sunt de remarcat dreptul de a participa la guvernarea ţărilor lor, recunoaşterea dreptului de asociere, reafirmarea libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie, a dreptului unor persoane de a părăsi orice ţară – inclusiv propria lor ţară – şi de a reveni când doresc, dreptul de a primi şi folosi informaţii, dreptul de a beneficia de asistenţă juridică.
Printre alte măsuri importante este înscrisă şi acceptarea de către statele participante a observatorilor străini, a reprezentanţilor organizaţiilor neguvernamentale la desfăşurarea alegerilor, dar şi la procedurile juridice care se desfăşoară în faţa tribunalelor.
Pe planul dreptului se preconizează contracte, schimburi de informaţii, idei şi asistenţă vizând problemele dreptului constituţional, ale legislaţiei electorale, în legătură cu administrarea justiţiei, descentralizarea puterii locale etc.
„Documentul” se referă pe larg la problemele minorităţilor naţionale, estimând că acestea „nu pot fi rezolvate de o manieră satisfăcătoare decât într-un cadru politic democratic, bazat pe un stat de drept, cu un sistem judiciar independent, eficace”.14
Statele participante urmează să recunoască exercitarea deplină şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor de către „persoanele aparţinând minorităţilor naţionale”.
Se precizează că persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul de a exprima, păstra şi dezvolta în deplină libertate identitatea lor etnică, culturală, lingvistică sau religioasă, şi de a menţine şi dezvolta cultura lor sub toate formele sale, la adăpost de orice tentativă de asimilare contra voinţei lor. În acest scop, ele pot să creeze propriile lor instituţii şi organizaţii educative, culturale sau religioase, să-şi practice religia lor, să difuzeze şi să schimbe informaţii, să stabilească şi să menţină contactele neîngrădite între ele, atât în ţara lor, cât şi în „afara frontierelor cu cetăţenii altor state cu care au în comun o origine etnică sau naţională, un patrimoniu cultural sau credinţă religioasă”.
Deşi „documentul” nu recunoaşte în mod expres existenţa „drepturilor colective”, el precizează că „persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot, individual sau în comun, cu alţi membri ai grupului lor, să exercite drepturile lor şi să se bucure de aceste drepturi.”
O asemenea formulare duce la concluzia că în viziunea Documentului menţionat, drepturile pot fi exercitate „individual sau în comun”, dar nu că ele ar constitui drepturi „distincte” ale minorităţilor ca subiecte de drept.
Statele participante îşi manifestă dorinţa de a duce mai departe eforturile pentru traducerea în viaţă a înţelegerilor convenite în cadrul procesului C.S.C.E., continuând seria reuniunilor, schimbând informaţii şi rezervându-şi dreptul de a examina ulterior, în cadrul forumurilor ulterioare ale C.S.C.E., şi alte propuneri legate de perfecţionarea mecanismului de apărare a drepturilor omului.
O analiză cuprinzătoare a instituţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a rolului său prezent şi menirii sale viitoare în promovarea condiţiei umane în lume, obligă totodată, la abordări novatoare, în pas cu cerinţele contemporane, pornindu-se de la realităţi şi intercondiţionări obiective.
Astfel, o problemă căreia i se caută răspuns valabil pentru prezent şi, îndeosebi în perspectivă, vizează raportul dintre populaţie, evoluţia demografică şi drepturile omului. La scară mondială, creşterea populaţiei, dublarea ei previzibilă în următoarea jumătate de secol,15ridică nu puţine întrebări privind implicaţiile acestui fenomen asupra posibilităţilor efective de satisfacere a cerinţelor umane de bază, asigurării condiţiilor pentru formarea şi dezvoltarea personalităţii omului, pentru asigurarea condiţiilor de exercitare în fapt a drepturilor sale. Implică, aceasta, oare, o definire a unor parametri ai condiţiei umane? Există, oare, cumva, chiar riscul coborârii ştachetei? Ce este de făcut pentru a se asigura o evoluţie mereu ascendentă a nivelului de respectare şi înfăptuire a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului?
În aceeaşi ordine de idei, o problemă deja existentă pe agenda forurilor internaţionale, priveşte raportul dintre drepturile omului şi dreptul la dezvoltare, noile trăsături pe care dezvoltarea tehnico-ştiinţifică le dobândeşte în ultimul timp. În cadrul acestei problematici se plasează, în primul rând, chestiunea fundamentală dacă întotdeauna şi în mod obiectiv, necondiţionat, progresele tehnico-ştiinţifice, aplicarea lor, constituie factor de favorizare a respectului pentru drepturile omului, de protecţie şi dezvoltare a personalităţii sale.
Tot de dezvoltarea tehnico-ştiinţifică este legată problema folosirii la maximum, în folosul umanităţii, a resurselor naturale, asigurarea unui mediu înconjurător corespunzător. Dezvoltarea tehnico-ştiinţifică, prin ea însăşi, fără un control şi o îndrumare corespunzătoare, poate conduce la efecte profund negative asupra vieţii omului, asupra sănătăţii, integrităţii sale fizice şi morale, în cazul în care nu este corelată cu cerinţele fundamentale ale condiţiei umane, cu drepturile inerente fiecărei fiinţei umane.
1 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă – Tratat de drepturile omului – Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995, p.25.
2 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op. cit., p.26.
3 Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, op. cit., p.26 – 27.
4 Zodan Meribonte, Drepturile omului şi dreptul umanitar în abordarea islamică din Revista Română de Drept Umanitar, 1994, p.20 – 23.
5 Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995, p.29.
6 Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, op. cit., p. 30
7 Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, op. cit., p.31.
8 Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, op. cit., p.31-32.
9 Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, op. cit. p.33.
10 Ion Suceavă, Omul şi drepturile sale , Editura Europa Nova,1991, p.36.
11 Ion Cloşcă şi Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995, p.34.
12 Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.53.
13 Victor Duculescu, op. cit., p.74.
14 Victor Duculescu, op. cit., p.75.
15 Ion Suceavă, Omul şi drepturile sale, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1991, p.12.