Drept

Problematica protecţiei juridice a drepturilor omului a fost abordată după cel de-al doilea război mondial şi pe plan regional, atât de către organizaţiile politice, cât şi în cadrul multitudinii de acorduri între state, tocmai datorită importanţei acesteia şi faptului că s-a simţit nevoia creării unor instrumente juridice care să reflecte în diferite situaţii, modalităţile de ocrotire a fiinţei umane.

2.4.1.În Europa

1. a) Consiliul Europei – Consiliul Europei, organizaţie politică, înfiinţată prin statutul semnat la 5 mai 194922 de Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia, la care au mai aderat ulterior şi alte state, a creat o serie de organe subsidiare proprii care au în sfera preocupărilor lor probleme legate direct de protecţia juridică internaţională a drepturilor omului cum sunt Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Comisia Europeană pentru Drepturile Omului este unul din principalele organe create de către această organizaţie politică.

       Comisia este compusă dintr-un număr de membri egal cu cel al statelor părţi la Convenţia europeană a drepturilor omului neputând face parte din ea decât un resorsitant al fiecărui stat în parte.

       Comisia este aleasă de către Comitetul Miniştrilor de pe o listă de candidaţi întocmită de către Biroul Adunării Consultative. Durata mandatului Comisiei este de 6 ani, dar mandatul a 7 membri aleşi prin tragere la sorţi imediat după prima alegere, expiră după 3 ani. Ei acţionează cu titlu individual şi nu-şi pot asuma funcţii incompatibile cu exigenţele de imparţialitate şi disponibilitate  inerente acestui mandat.

       În conformitate cu completările aduse Convenţiei prin Protocolul nr.8 din 19 martie 1985, Comisia îşi desfăşoară activitatea în şedinţe plenare, dar poate să constituie şi Camere compuse din cel puţin 7 membri, cu atribuţii de examinare a cererilor introduse de către persoane fizice sau organizaţii neguvernamentale ce pretind că au fost victime ale unor violări a drepturilor recunoscute de către Convenţie. Este vorba însă de acele cereri, care pot fi soluţionate pe baza unei jurisprudenţe stabilite sau care nu ridică nici o problemă gravă în legătură cu interpretarea sau aplicarea Convenţiei.

       O primă atribuţie a Comisiei este aceea de a primi, prin intermediul secretarului general al Consiliului Europei, sesizări din partea oricărui stat parte cu privire la orice încălcare a dispoziţiilor Convenţiei.

       Comisia poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de persoane care pretind că au fost victime ale unei violări de către un stat parte a drepturilor prevăzute în Convenţie.

       Condiţiile necesare pentru admiterea cererii sunt:

• statul-parte să fi recunoscut competenţa Comisiei în această materie;
• să fi fost epuizate toate căile de recurs interne, recunoscute conform principiilor dreptului internaţional şi numai după 6 luni de la rămânerea definitivă a deciziei interne;
• nu se acceptă cererile anonime;
• să nu fie în esenţă identică cu o cerere examinată anterior de Comisie sau supusă deja unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de soluţionare şi dacă nu conţine fapte noi;
• să nu fie apreciată ca incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei, să nu fie în mod evident nefondată sau abuzivă.

În instituţia în care cererea este reţinută de către Comisie, se procedează la o examinare în contradictoriu a cererii cu reprezentanţii părţilor şi în situaţia în care se impune, la o anchetă, situaţie în care statele membre vor furniza toate datele necesare.

Totodată, Comisia îşi va oferi bunele oficii pentru a se ajunge la o înţelegere amiabilă a părţilor, în spiritul prevederilor Convenţiei.

În cazul în care nu s-a reuşit rezolvarea cauzei într-unul din modurile de mai sus, Comisia redactează un raport care se înaintează Comitetului Miniştrilor, ea putând hotărî asupra fondului cauzei. Comitetul Miniştrilor poate lua o decizie, dacă în termen de 3 luni de la comunicarea raportului Comisiei cauza nu a fost transmisă Curţii Europene a Drepturilor Omului, decizie care este obligatorie pentru statele părţi, conform art.32   paragraful 423.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului funcţionează în cadrul Consiliului Europei ca un organism cu atribuţii de jurisdicţie în materia drepturilor omului. Ea are sediul la Strassbourg şi se compune din judecători în număr egal cu cel al membrilor Consiliului Europei, fiecare stat neputând avea decât un singur reprezentant. Membrii Curţii sunt aleşi de Adunarea Consultativă, candidaţii trebuind să se bucure de cea mai înaltă consideraţie morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru exerciţiul înaltelor funcţiuni judiciare, sau să fie jurişti de reputaţie recunoscută. Ei îşi exercită mandatul cu titlu individual şi în această perioadă nu pot să-şi asume funcţii incompatibile cu independenţa şi imparţialitatea necesară acestui mandat. Pentru examinarea fiecărei cauze, se constituie o cameră de 9 judecători, între care intră obligatoriu şi resortisantul statului parte, sau în lipsa acestuia, o persoană aleasă de acesta, ceilalţi judecători fiind aleşi prin tragere la sorţi înainte de începerea examinării cauzei.

Conform art.44 din Convenţie, au calitatea de a se prezenta în faţa Curţii doar statele părţi şi Comisia25.

Curtea are competenţă cu privire la toate chestiunile care privesc interpretarea şi aplicarea Convenţiei, ea putând fi sesizată, fie de către Comisie, fie de către statul parte al cărui cetăţean este victima încălcării drepturilor de către alt stat parte care a sesizat Comisia sau de către statul parte reclamant.

Condiţia care trebuie îndeplinită pentru a putea fi investită Curtea  este ca statele părţi să fi recunoscut ca obligatorie jurisdicţia acesteia. Articolul 46 prevede că orice stat parte poate, în orice moment, să declare că recunoaşte ca obligatorii de drept şi fără o convenţie specială jurisdicţia Curţii cu privire la orice chestiune privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei. Aceste declaraţii nu sunt condiţionate şi nu presupun reciprocitate din partea altor state.

Sesizarea Curţii se poate face numai dacă s-a constatat de către Comisie că soluţionarea amiabilă a chestiunii nu a reuşit şi a trecut termenul de 3 luni de la comunicare araportului Comisiei la Comitetul Miniştrilor.

În baza art. 50 din Convenţie, Curtea este abilitată ca atunci când o parte a fost lezată într-o decizie sau măsură ordonată de către orice autoritate a unei părţi în cauză, măsură care se află în opoziţie totală sau parţială cu obligaţiile decurgând din prezenta Convenţie, iar dreptul intern nu permite înlăturarea totală a consecinţelor măsurilor, prin decizia sa să poată acorda o satisfacţie echitabilă acelei părţi.

Statele părţi s-au angajat să se conformeze deciziilor Curţii în litigiile în care sunt părţi. Aceste decizii sunt definitive. Ele sunt transmise Comitetului Miniştrilor care urmăreşte punerea lor în executare.

În vederea aplicării efective şi uniforme a Convenţiei, statele părţi au obligaţia de a furniza, la cererea Secretarului General al Consiliului Europei, explicaţiile privind modul în care dreptul intern asigură aplicarea efectivă a prevederilor acesteia.

1. b) Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa

Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa a fost instituţionalizată începând din anul 1975 prin elaborarea actului final de la Helsinki sub auspiciile căreia au fost adoptate până în prezent un număr de 5 documente finale la: Helsinki (1975), Madrid (1983), Copenhaga (1990) şi Paris (1990).

Ultimul document denumit Carta de la Paris pentru o nouă Europă menţionează „Europa se eliberează de moştenirea trecutului. Curajul bărbaţilor şi femeilor, puterea voinţei popoarelor şi forţa ideilor Actului final de la Helsinki au deschis o eră nouă de democraţie, pace şi unitate în Europa. În prezent ne revine sarcina să înfăptuim speranţele şi aşteptările pe care popoarele noastre le-au nutrit timp de decenii: o angajare nestrămutată în favoarea democraţiei întemeiate pe drepturile omului şi libertăţile fundamentale; prosperitate prin libertate economică şi echitate socială; o securitate egală pentru toate ţările noastre”.

Această Cartă are ca prim capitol „Drepturile omului, democraţia şi statul de drept”25, rezultând în mod evident că una din principalele preocupări ale Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa a fost în primul rând asigurarea protecţiei drepturilor omului pe continentul european.

2.4.2.În America

În anul 1948, la cea de-a doua Conferinţă panamericană de la Bogota, s-a adoptat Carta organizaţiei (Carta de la Bogota), prin care s-a înfiinţat Organizaţia statelor americane.

Sub auspiciile acestei organizaţii politice regionale au fost create o serie de organe specifice privind protecţia juridică a drepturilor omului, aşa cum sunt Comisia interamericană pentru drepturile omului şi Curtea interamericană a drepturilor omului.

1. Comisia interamericană pentru drepturile omului

În baza prevederilor art.33 din Convenţia americană cu privire la drepturile omului, s-a constituit Comisia interamericană pentru drepturile omului. Comisia este compusă din 7 membri, care trebuie să fie persoane de înaltă ţinută morală şi competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului. Aceştia sunt aleşi de către Adunarea Generală a Organizaţiei statelor americane (O.S.A.) dintr-o listă de candidaţi propusă de guvernele statelor membre. Un stat nu poate să aibă decât un singur membru în Comisie.

Principalele atribuţii ale Comisiei, aşa cum sunt prevăzute în art.41 al Convenţiei, sunt următoarele:

• dezvoltarea şi conştientizarea drepturilor omului în rândul popoarelor din America;
• să facă recomandări guvernelor statelor membre, atunci când consideră necesar, în vederea adoptării de măsuri progresiste în favoarea drepturilor omului şi să promoveze respectarea acestora în conformitate cu legislaţiile interne şi constituţiile acestora;
• să pregătească studiile şi rapoartele necesare îndeplinirii funcţiilor sale;
• să solicite guvernelor statelor membre să-i furnizeze informaţii cu privire la măsurile adoptate în domeniul drepturilor omului;
• să acorde statelor membre, prin intermediul Secretariatului General al Organizaţiei statelor americane (O.S.A.), consultările solicitate în problemele drepturilor omului şi să furnizeze avizele necesare;
• să adopte măsurile care îi revin în privinţa petiţiilor şi altor comunicări primite;
• să înainteze anual un raport Adunării Generale a O.S.A.

Statele părţi trebuie să înainteze Comisiei copii ale rapoartelor şi studiilor pe care pe care le supun în fiecare an Comitetelor executive ale Consiliului Economic şi Social Interamerican şi Consiliului Interamerican pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

De asemenea, la cererea Comisiei, statele părţi se angajează şă furnizeze informaţii cu privire la modul în care se asigură aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor Convenţiei în legislaţia lor internă.

Comisia poate primi petiţii provenind de la:

• orice persoană sau grup de persoane, orice entitate neguvernamentală care pretinde că a suferit o violare a drepturilor prevăzute în Convenţie;
• orice stat care a recunoscut competenţa Comisiei de a primi şi examina comunicări privind violarea de către alt stat a drepturilor omului stipulate în Convenţie. Dacă nu a fost recunoscută această competenţă, comunicarea nu va putea fi primită. Recunoaşterea se poate face pentru o durată nedeterminată, pentru o anumită perioadă sau cu ocazia unor speţe determinate.

Comunicarea trebuie să mai îndeplinească următoarele condiţii pentru a putea fi admisă:

• să se fi folosit şi epuizat în modul cuvenit căile interne de rezolvare a problemei;
• să se introducă în termen de 6 luni de la data când cel vătămat în drepturile sale a luat cunoştinţă de hotărârea definitivă;
• cauza să nu fie în curs de examinare la o altă instanţă internaţională;
• să se indice numele, cetăţenia, profesia, domiciliul şi să fie semnată în cazul când e vorba de o persoană particulară sau grup de persoane.

Fac excepţie de la cele de mai susŞ

• când legislaţia internă a statului respectiv nu prevede o procedură de protecţie a dreptului pretins a fi fost încălcat;
• să se fi refuzat persoanei accesul la căile interne sau să fi fost în imposibilitatea folosirii lor;
• întârzierea nejustificată în luarea hotărârii de instanţele sesizate.

Nu pot fi primite cererile care nu întrunesc cerinţele de mai sus, sau care:

• nu expun fapte constituind o încălcare a drepturilor omului din prezenta Convenţie;
• din expunerea reclamantului rezultă lipsa de temei sau faptul că este neconformă cu normele aplicabile;
• a mai făcut obiectul unei comunicări şi examinări anterioare de către Comisie sau alte organisme internaţionale.

În conformitate cu art.48 – 51 din Convenţie, procedura prevăzută în cazul primirii unei sesizări de către Comisie, prin care se invocă o violare a unuia din drepturile prevăzute în Convenţie, se va rezolva în felul următor:

• dacă acceptă comunicarea, va solicita guvernului statului reclamant informaţii necesare, fixând un termen rezonabil pentru fiecare caz în parte. În acest scop îi va comunica problemele care îi sunt imputate;
• la expirarea termenului fixat sau la primirea răspunsului se va examina dacă motivele pentru formularea petiţiei sau comunicării există sau rămân valabile, în caz negativ clasând cauza;
• poate aprecia că după primirea informaţiilor cauza nu poate fi acceptată;
• dacă s-a reţinut cauza, Comisia va încunoşştiinţa părţile şi va proceda la examinarea sesizării, dacă se impune putând efectua şi o anchetă în care va fi sprijinită de statele interesate, furnizând informaţii pertinente, orale sau scrise;
• Comisia îşi va oferi bunele oficii pentru a se ajunge la o reglementare amiabilă pe baza respectării drepturilor înscrise în Convenţie. În caz de reuşită , Comisia va redacta un raport care va fi transmis petiţionarului şi statului interesat, precum şi Secretarului General al O.S.A., pentru publicare;
• în caz de nesoluţionarea cauzeio în termenul fixat pe statut, Comisia va redacta un raport cuprinzând faptele şi concluziile sale – inclusiv opiniile separate, dacă ele există – adăugând la acestea şi procesele-verbale ale depoziţiilor scrise şi verbale ale părţilor, raport care va fi transmis statelor interesate care nu-l vor putea publica;
• dacă la termenul de 3 luni de la remiterea raportului către părţi, cauza nu este rezolvată sau deferită Curţii de către Comisie sau de către statul în cauză, Comisia va putea cu majoritatea absolută a membrilor săi, să dea un aviz şi sdă emită concluzii în problema supusă examinării, fixând şi un termen pentru luarea măsurilor necesare de către stat, la sfârşitul căruia va examina modul de îndeplinire.

1. Curtea interamericană a drepturilor omului

Conform art.52 din Convenţie27, Curtea se compune din 7 judecători, cetăţeni ai statelor membre ale O.S.A., aleşi din rândul juriştilor cu o înaltă reputaţie morală şi competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului şi întrunind condiţiile cerute de legea statelor ai căror cetăţeni sunt pentru exercitarea celor mai înalte funcţii judiciare. Fiecare ţară poate avea un singur judecător, care acţionează în nume propriu. Ei sunt aleşi prin vot secret dintr-o listă cu candidaţi propuşi de state.

Judecătorul cetăţean al unui stat poate participa la judecarea unei cauze în care este parte statul său. Când se judecă două state, dacă unul dintre ele nu are judecător în Curte, va putea desemna un judecător ad-hoc, situaţie valabilă şi atunci când nici unul dintre cele două state nu au propriul judecător.

Curtea poate fi sesizată numai de către statele părţi la Convenţie şi de către Comisie. Nu poate fi judecată o cauză decât după ce a parcurs faza în faţa Comisiei, precizată mai sus.

La depunerea instrumentelor de ratificare sau aderare, orice stat declară toate cauzele referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei. Competenţa Curţii se referă la toate cauzele privitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Convenţiei.

Când se recunoaşte încălcarea unui drept prevăzut, Curtea va dispune recunoaşterea dreptului părţii vătămate şi garantarea folosinţei lui, precum şi plata unei juste despăgubiri.

În cazuri foarte grave, reclamând maximă celeritate în acţiune pentru evitarea de pagube ireparabile unor persoane, Curtea va putea lua în cazul concret şi măsurile provizorii pe care le consideră necesare. Dacă nu a fost încă sesizată, le va putea dispune la solicitarea Comisiei.

Curtea poate fi consultată de către statele părţi în legătură cu interpretarea Convenţiei sau altui tratat privind protecţia drepturilor omului în statele americane şi la cererea oricărui stat membru al O.S.A. va putea emite avize privind compatibilitatea unei legi naţionale cu documentele amintite mai sus.

Anual, Curtea supune Adunării Generale a O.S.A. un raport asupra activităţii, menţionând şi cazurile de nerespectare a hotărârilor şi recomandărilor sale.

Hotărârea Curţii este definitivă şi irevocabilă. Se pot exprima şi opinii separarte. În cazul contestării sensului şi efectelor hotărârii, introdusă în termen de 18 zile de la comunicarea acesteia, Curtea se pronunţă.

• În Africa

În anul 1963 la Addis Abeba, miniştrii de externe din 30 de ţări africane au adoptat Carta Organizaţiei Unităţii Africane28, creându-se astfel o organizaţie cu caracter regional în vederea colaborării politice şi economice a statelor din această zonă a lumii.

Sub auspiciile Organizaţiei Statelor Africane, a fost constituită Comisia africană pentru drepturile omului şi popoarelor, cu privire la care vă prezentăm principalele aspecte ce se referă la organizarea şi funcţionarea acesteia.

În baza art.30 din Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, a fost înfiinţată Comisia africană a drepturilor omului şi popoarelor, care are ca sarcini asigurarea promovării şi protecţiei drepturilor omului şi popoarelor prevăzute în Cartă.

Secretarul Comisiei este desemnat de Secretarul General al O.U.A., membri Comisiei acţionează cu titlu individual, dar îşi păstrează dreptul de exercitare a funcţiilor deţinute în statele ai căror cetăţeni sunt. Mandatul acestora este pentru o perioadă de 6 ani, cu reînnoirea unei părţi a membrilor la intervalele de timp prevăzute în Cartă.

Componenţa Comisiei este prevăzută în art.45 al Comisiei, în conformitate cu aceste prevederi, Comisia are drept obiectiveŞ

• promovarea drepturilor omului şi popoarelor prin întocmirea de documentări, studii şi cercetări, organizarea de seminarii, colocvii, conferinţe, încurajarea organismelor naţionale şi locale pentru a se ocupa de problemele drepturilor omului şi popoarelor, precum şi acordarea de avize şi efectuarea de recomandări guvernelor în aceste probleme;
• formularea şi elaborarea de proiecte legislative pentru guvernele africane, a principilor şi regulilor care să permită rezolvarea problemelor privind drepturilor omului şi popoarelor şi a libertăţilor fundamentale;
• cooperarea cu alte instituţii africane sau internaţionale care se ocupă de promovarea şi protecţia drepturilor omului şi popoarelor;
• asigurarea protecţiei drepturilor omului şi popoarelor în condiţiile stabilite de Cartă;
• interpretarea oricărei dispoziţii din prezenta Cartă la cererea unui stat parte, a unei instituţii a O.U.A. sau a unei organizaţii africane recunoscută de O.U.A.;
• îndeplinirea altor atribuţii care îi pot fi încredinţate de Conferinţa şefilor de state şi guverne.

Procedura de examinare a reclamaţiilor este reglementată în capitolul III al Cartei29. Conform acestor prevederi, statul parte care reclamă încălcarea dispoziţiilor Cartei de către un alt stat parte, se adresează în scris acestui stat, cât şi Secretarului General al O.U.A. şi preşedintelui Comisiei. În termen de 3 luni de la primirea comunicării, statul destinatar trebuie să elucideze modul de rezolvare, căile de recurs utilizate, pendinte sau deshise pentru chestiunea în cauză.

Dacă problema nu este rezolvată prin negocieri bilaterale, sau prin alte procedee amiabile între cele două state, fiecare are dreptul să trimită o notificare Comisiei, adresată preşedintelui acesteia, altui stat interesat sau Secretariatului General al O.U.A.

Comisia nu poate lua în dezbatere o sesizare decât după ce s-a asigurat că toate căile de recurs interne au fost epuizate, cu excepţia situaţiei când procedura recursului se prelungeşte peste un termen rezonabil. În vederea examinării cauzei, Comisia poate cere statelor interesate să-i furnizeze toate informaţiile pertinente. De asemenea, statele părţi interesate pot fi reprezentate în faţa Comisiei şi pot prezenta observaţii scrise sau orale. După examinarea şi încercarea de a obţine o rezolvare amiabilă prin toate mijloacele de care dispune, Comisia trimite un raport în care prezintă faptele şi concluziile la care a ajuns, pe care îl trimite statelor în cauză şi Conferinţei şefilor de state şi guverne, făcând Conferinţei şi recomandările pe care le consideră necesare.

La fiecare sesiune a Conferinţei şefilor de state şi de guverne, Comisia prezintă un raport cu privire la activităţile pe care le-a desfăşurat.

Pe lângă comunicările adresate de către statele părţi la Cartă, în condiţiile menţionate mai sus, Comisia mai poate primi şi alte comunicări, aşa cum sunt prevăzute în art.55 din Cartă şi care provin de la alte surse decât statele părţi şi despre care Comisia este sesizată la cererea majorităţii absolute a membrilor săi. Condiţia cerută pentru a fi admisă comunicarea este – ca şi în cazul comunicărilor statelor – ca statul respectiv să fie parte la Cartă.

Conform art.114 din Regulamentul Interior al Comisiei, autorii acestor „alte comunicate” pot fi30:

• o pretinsă victimă a unei violări de către un stat parte a unuia din drepturile enunţate de Cartă sau de către altă persoană în numele celui care este în incapacitatea de a se adresa personal;
• o persoană sau o organizaţie care aduce la cunoştinţă o situaţie ce pare să constituie o violare gravă şi masivă a drepturilor omului şi popoarelor;

Înainte de a decide admisibilitatea comunicării conform dispoziţiilor Cartei, Comisia se asigură că:

• identitatea autorului este indicată, chiar dacă el solicită să i se păstreze anonimatul, cerinţă care îi trebuie garantată;
• comunicarea este conformă principiilor O.N.U. sau Cartei africane;
• nu conţine termeni care să constituie insulte sau ultraj la adresa statului în cauză;
• să nu conţină doar ştiri difuzate de către mijloacele de informare în masă;
• să se fi epuizat toate căile de recurs interne, excepţie făcând situaţia când acestea se prelungesc în mod nejustificat;
• termenul de introducere să fie rezonabil, calculat de la data epuizării căilor de recurs interne.

Pentru a decide asupra admisibilităţii comunicării, prin intermediul Secretarului General, Comisia poate cere statului parte interesat sau autorului informaţii sau observaţii suplimentare, fixând şi termen pentru a răspunde.

Dacă respinge comunicarea, va comunica despre aceasta autorului sau statului parte.

Dacă s-a decis admiterea comunicării, de asemenea se aduce la cunoştinţă acest lucru celor de mai sus. Din acest moment statul parte interesat va trebui ca în termen de 4 luni să înainteze Comisiei explicaţiile sau declaraţiile cu privire cu privire la problema examinată şi să indice, eventual, măsurile luate pentru înlăturarea situaţiei denunţate, informându-se şi autorul cu privire la aceste măsuri, el având dreptul să răspundă în scris, precizându-şi poziţia faţă de măsurile respective.

Atunci când în urma deliberărilor Comisiei rezultă că există situaţii speciale care dovedesc încălcări grave sau repetate ale drepturilor omului sau popoarelor, aceasta atrage atenţia Conferinţei şefilor de state şi  guverne cu privire la aceste situaţii care, la rândul său, va putea solicita Comisiei să efectueze un studiu aprofundat asupra acestor situaţii şi să prezinte un raport însoţit de concluziile şi recomandările necesare.

După cum se cunoaşte, încercările fostelor regimuri totalitariste comuniste de a contesta „legitimitatea” oricărui control internaţional cu privire la drepturile omului, negarea oricărei posibilităţi de acţiune internaţională în această materie sub pretextul că problemele drepturilor omului ar fi în mod „exclusiv” de competenţa internă a statelor, iar comunitatea internaţională nu ar trebui decât să stabilească orientări „generale” în acest domeniu, au dus în final la falimentul regimurilor respective, afectând totodată grav semnificaţia unor concepte care fuseseră exagerate în mod caricatural (ex. neamestecul în treburile interne ale statelor). Acceptarea de către state a mecanismelor internaţionale de control a drepturilor propriilor cetăţeni, de a acţiona pe plan internaţional pentru respectarea drepturilor lor dacă mijloacele naţionale nu se dovedesc suficiente, nu reprezintă o negare a suveranităţii, cu atât mai puţin pierderea prestigiului unei ţări pe plan politico-diplomatic. Nimeni nu poate contesta faptul că Anglia, Italia, Germania, Belgia, Olanda etc. sunt ţări democratice, chiar dacă au fost cazuri în care jurisdicţia internaţională, constatând anumite încălcări a obligat statele în cauză să restabilească unele situaţii privind drepturile omului. Acceptarea competenţei internaţionale nu este deci o dovadă de slăbiciune, o îndepărtare de la principii, ci tocmai un mecanism la care statele recurg în virtutea suveranităţii lor.

Pe de altă parte, trebuie ţinut seama şi de faptul că în prezent însuşi „catalogul” drepturilor omului s-a extins şi diversificat. Ele devin tot mai numeroase, pe măsură ce nevoile societăţii cresc, iar gradul de cultură al indivizilor sporeşte. După cum se arată într-un argumentat studiu privind drepturile culturale „drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţeneşti devin din ce în ce mai numeroase odată cu evoluţia democratică a societăţii umane”, iar „respectarea ori nerespectarea oricăruia din principiile ce se găsesc în documentele internaţionale cu caracter universal sau regional ţine de cultura fiecărui popor”.                  

22 Irina Moroianu Zlătescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, I.R.D.O., Bucureşti, 1996, p. 56.

23   Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Promovarea şi protecţia drepturilor omului în sistemul Naţiunilor Unite, I.R.D.O., Bucureşti, 2000, p.57.

25 Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, op. cit., p.57.

25 Ion Suceavă, Omul şi drepturile sale, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1991, p.59.

27  Ion Suceavă, Omul şi drepturile sale, Editura Europa Nova , Bucureşti, 1991, p.62.

28  Ion Suceavă, op. cit., p.63.

29  Ion Suceavă, op. cit., p.64.

30 Vasile Popa, Ion Grecescu, C. Popeti, op. cit., p.65.