Drept

Secţiunea I Noţiunea de Stat

Prezentând în Capitolul I  câteva elemente referitoare la sensul noţiunii de drept, apariţia şi dezvoltarea dreptului, esenţa şi conţinutul dreptului, am ajuns la concluzia că dreptul a apărut din necesitatea obiectivă a stabilirii unor reguli de comportament social obligatorii şi constituie instrumentul la îndemâna statului pentru apărarea valorilor sociale pe care societatea le identifică la un moment dat. Aşa fiind, dinamica dreptului este legată de cea a statului şi a societăţii în general. Apariţia unor modificări  în societate pune problema dacă se impune intervenţia statului – prin organele sale specializate în crearea şi aplicarea legilor, pentru a stabili cum să se desfăşoare relaţiile sociale. Fără existenţa acestui ordonator comportamental, societatea ar fi în pericol, de aceea importanţa dreptului nu poate fi pusă la îndoială.

Dreptul  este aşadar organic legat de stat - nu se poate vorbi în termeni juridici despre drept anterior apariţiei statului. Putem vorbi despre obiceiuri, datini, cutume dar nu de drept. Hegel arăta în acest sens că adevărata istorie începe abia o dată cu apariţia statului şi a dreptului , care întruchipează punctul cel mai înalt al culturii  unui popor. Există chiar autori[1]care identifică dreptul cu statul, acestea alcătuind un tot – “identificarea statului cu dreptul, faptul de a se recunoaşte că statul este un sistem juridic, este condiţia necesară a unei ştiinţe a dreptului. Încercarea de a legitima  un stat ca <stat de drept> este în realitate perfect inadecvată, pentru simplul motiv că orice stat trebuie să fie cu necesitate un stat de drept.”

Având în vedere importanţa constituirii statului, în cadrul evoluţiei generale a dreptului, este important să se determine ce este  statul, cum a apărut, ce înseamnă putere de stat şi cine o exercită, care sunt instituţiile statului.

Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apariţia sa a fost determinată de schimbările petrecute în orânduirea comunei primitive, schimbări care au determinat ca vechile forme de organizare (ginta, tribul), să nu mai fie suficiente, impunându-se o formă nouă, cea politico- statală. În cadrul acestei organizări, desfăşurarea relaţiilor sociale se află la adăpostul unei forţe speciale de constrângere, deţinută de stat şi utilizată împotriva celor care i se opun. Este vorba aşadar de o diferenţiere între guvernaţi şi guvernanţi, considerată adesea drept esenţa ideii de stat. Un autor[2] arăta în acest sens că “o societate chiar dacă s-ar compune numai din Hanibali şi Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriză, ca nu toţi să comande în acelaşi timp”.

Autorii de drept au dat diverse definiţii conceptului de stat, dintre care enumerăm:

1. Giquel: “o colectivitate umană, fixată pe un teritoriu determinat şiasupra căruia exercită o autoritate politică exclusivă.”[3]

George Alexianu: “o grupare de indivizi, reuniţi, printr-o legătură naţională, ocupând un teritoriu determinat şi fiind guvernaţi de o putere superioară voinţelor individuale”;

Dan Ciobanu: “organizare colectivă , prin norme de drept, a unei societăţi, în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii respective, interese care au fost exprimate, în mod direct sau indirect, în normele de drept edictate sau sancţionate, ca şi în scopul asigurării respectării, eventual prin constrângere, a acestor norme de către toate subiectele de drept intern.”;

Dumitru Mazilu: “statul este principala organizaţie politică a societăţii, constituită pe un teritoriu delimitat, cu o populaţie proprie şi o putere instituţionalizată, având menirea să promoveze şi garanteze interesele generale ale societăţii respective.”

Antonie Iorgovan arăta că,  în sens larg statul este organizarea politică a societăţii, deci a unei populaţii în limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internaţională, în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă, pentru asigurarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru înnobilarea fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei. În sens restrâns, Statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea, adică aparatul prin care se realizează direcţionarea societăţii.

În lucrarea sa “Instituţii şi proceduri constituţionale”[4], Ion Deleanu realizează o definire a statului din mai multe perspective. Astfel, din perspectivă sociologică, statul semnifică, în opinia autorului citat,  dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea, pe un teritoriu determinat  a unei colectivităţi umane relativ omogene, întruchipând Naţiunea, şi care este guzvernată de o putereinstituţionalizată, având capcitatea şi mijloacele de a exprima şi dea realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală.  Din perspectivă  juridică, statul este o persoană morală, o entitate juridică distinctă, stabilă şi permanentă, detaşată de persoanele fizice care, în calitatea lor de agenţi ai puterii, exercită vremelnic puterea, în limitele competenţelor atribuite. În sfârşit, în sens restrictiv şi concret, statul este ansamblul organelor politice de guvernare, desemnând aparatul de direcţionare a societăţii politice.

Secţiunea 2 Elementele statului

Din definiţiile mai sus prezentate rezultă că, în senţă, statul există prin reunirea a trei elemente: un element material – teritoriul, un elementul personal - populaţia sau naţiunea şi un elementul formal-instituţional – suveranitatea, autoritatea politică exclusivă.

1. a) Elementul material se referă la teritoriu, “permite statului să aibă consistenţă”[5] şi cuprinde solul, subsolul, spaţiul atmosferic aferent şi o porţiune din apele înconjurătoare, delimitat prin hotare naturale sau convenţionale.

                  Solul reprezintă uscatul aflat sub suveranitatea statului, indiferent de locul unde este situat din punct de vedere geografic. Spaţiul acvatic este alcătuit din apele râurilor, lacurilor şi canalelor, apele porturilor, radelor, porţiunea maritimă care se întinde de-a lungul ţărmurilor şicare poartă denumirea de mare teritorială, sau ape teritoriale. Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer de deasupra teritoriului terestru şi a celui acvativ.

 În legislaţia română elementele teritoriului sunt enunţate de art.2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.105/2001 privind frontiera de stat a României, după cum urmează: “Frontiera de stat a României delimitează teritoriul statului român de teritoriul fiecăruia dintre statele vecine şi marea teritorială a României de zona contiguă. În plan vertical, frontiera de stat delimitează spaţiul aerian şi subsolul statului român  de spaţiul aerian  şi subsolul fiecăruia dintre statele vecine”.

Pe acest cuprins se exercită puterea supremă a statului, în sensul că pe acest teritoriu puterea lui nu se subordonează nici unei alte puteri, rezolvându-şi problemele fără nici o imixtiune, respectând în acelaşi timp suveranitatea altor state.

1. b) Elementul personal se referă la populaţie, care se compune dintr-o masă înrădăcinată în spaţiul ei cultural, cu tradiţile şi limba ei, precum şi din diferite grupuri stabilite ulterior în acest spaţiu, numite minorităţi naţionale, împreună cu care formează comunitatea.

Unii autori[6] subliniază faptul că termenul de populaţie nu este riguros definit, putând fi o sursă de ambiguităţi, arătând că ceea ceea ce-i asigură statului distinctibilitate şi permanenţă este Naţiunea, văzută ca realitate complexă şi produs al unui îndelungat proces istoric, având la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales trecutul istoiric şi voinţa de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu.

Elementul de legătură între indivizii care alcătuiesc populaţia unui stat şi statul respectiv este cetăţenia, populaţia fiind alcătuită astfel din cetăţeni, cărora statul le protejează drepturile şi obligaţiile. Cetăţenia reprezintă aşadar o situaţie juridică ce rezultă din raporturile juridice statornice ce intervin între o persoană şi un stat, situaţie caracterizată prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce, prevăzute de Legea fundamentală şi celelalte legi ale statului respectiv.

1. c) Elementul formal-instituţional se referă la puterea de stat, definită ca formă de autoritate socială pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii comunităţii sau impus acestora de către cei care exercită puterea.

             Secţiunea 3.  Puterea de stat

1. Caracteristici

Trăsăturile puterii de stat, care-i conferă specificul în raport de alte tipuri de putere, sunt următoarele:

- este o putere politică;

- este o putere de comandă – în sensul că instituie dispoziţii obligatorii  iar metoda sa este de constrângere, în sensul că aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor normative se realizează cu ajutorul forţei coercitive, realizată de organe special abilitate;

- are vocaţia generalităţii – este aplicabilă în societatea respectivă tuturor activităţilor din domeniile vieţii , stabilindu-le limitele;

- este suverană – această trăsătură desemnând caracterul puterii de stat de a fi supremă în teritoriul statului, adică de a nu cunoaşte nici o putere deasupra sa (suveranitatea internă) şi de a fi independentă în exterior, în raport cu alte state (suveranitatea externă).

Latura internă a suveranităţii statului priveşte aşadar puterea sa de comandă în interior şi se concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu şi în urmărirea lor în practica socială- adică realizarea ordinii de drept.

Latura externă priveşte comportamentul statului în societatea naţiunilor, raporturile sale cu celelalte state; îndeobşte, această latură este numită şi independenţa puterii sau neatârnarea acesteia. În baza suveranităţii sale, statul îşi organizează relaţiile internaţionale, fără nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state şi în considerarea principiilor şi a normelor general admise în dreptul internaţional.

Suveranitatea puteriinu se confundă cu arbitrariul sau cu  despotismul, deoarece ea nu este absolută sau discreţionară. Suveranitatea este limitată sau relativă, exercitarea puterii suveraneexclusive trebuind să respecte două comandamente:

    - toate deciziile pe care le ia un stat în cadrul societăţii sale trebuie să fie  concordanţă cu nevoile şi interesele colectivităţii, să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor, recunoscute şi consacrate prin Constituţie, legi interne şi norme internaţionale;

- respectarea normelor de drept internaţional, atât pe timp de pace, cât şi de război, aceasta întrucât statele trebuie să coexiste, nu pot exista izolat unul de celălalt.

2. Exercitarea puterii de stat . Separaţia puterilor în stat

În statele democratice, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia; exercitarea puterii este încredinţată statului, iar în planul activităţii statale are loc o divizare, oseparare a puterilor. Separaţia puterilor se realizează în scopul echilibrării lor, pentru a împiedica  abuzul de putere.

Ideea acestei separaţii este dezbătută încă din antichitate, din operele lui Aristotel. În forma sa cunoscută şi astăzi, teoria separaţiei puterilor a fost consacrată de Montesquieu, în lucrarea “Despre spiritul legilor”. Potrivit concepţiei sale, care îşi păstrează actualitatea, în stat există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare dintre acestea fiind încredinţate unor organe distincte.

Nu este vorba de o separaţie în sens de ruptură, ci de o organizare a puterii statului corespunzător funcţiilor sale  principale:

-  funcţia legiuitoare - care reprezintă manifestarea directă a suveranităţii poporului şi se caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială obligatorie, a căror încălcare este sancţionată prin aplicarea unei forţe de coerciţie;

- funcţia executivă (administrativă)  - are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor şi a altor acte normative şi cu caracter individual adoptate sau emise în executarea legilor ;

- funcţia jurisdicţională – priveşte aplicarea legii în litigiile concrete care apar în societate între indivizi.

Fără această separaţie nu poate exista democraţie întrucât, cele trei funcţii ale statului fiind concentrate în mâna aceloraşi persoane, acestea ar avea putere discreţionară. “Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane, sau ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite puterea legiuitoare şi puteea executivă, nu există libertate, deoarece se pot naşte temeri că acelaşi monarh sau sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic. Nu exită de asemenea libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legiuitoare şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobilimii, fie ai poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile şi litigiile dintre particulari.”

Separaţia trebuie să fie însă clar reglementată prin lege, prin stabilirea unor  competenţe, a unor drepturi şi obligaţii distincte, ceea ce se, în general, se realizează prin constituţiile statelor. Unele state practică regimuri mai rigide în ceea ce priveşte separaţia puterilor în stat, cum ar fi de exemplu SUA, altele, mai suple, cum ar fi Franţa sau Anglia.

Constituţia României consacră principiul separaţiei puterilor în stat încă din primul articol, în alin.(4), după cum urmează: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat – legislativă, executivă şi judecătorească- în cadrul democraţiei constituţionale.” Aşa cum se poate  constata studiind Constituţia, este vorba de o separaţie suplă a puterilor în stat, cele trei puteri colaborând şi  controlându-se reciproc.

Funcţia legislativă a statului român este încredinţată Parlamentului care, potrivit art.61 din Constituţie, este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării; este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.

            În ceea ce priveşte funcţia executivă, Constituţia României consacră executivul  dualist - adică această funcţie este încredinţată şefului statului – preşedintele României cât şi unui organ colegial – Guvernul, având atribuţii care se exercită relativ autonom.

          În ceea ce priveşte funcţia judecătorească,  art.126 alin.(1) din Constituţie prevede că  justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelelte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege.

Pentru situaţia în care una dintre cele trei puteri exercită  competenţe care intră în atribuţiile altei puteri, Constituţia stabileşte un mecanism de control şi reglare, prin intermediul Curţii Constituţionale. Astfel, potrivit art.146 lit.d) din Constituţie Curtea Constituţională “soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre Preşedinţii celor două Camere, a primului- ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.” Asupra înţelesului sintagmei de „conflict juridic de natură constituţională”, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mai multe rânduri. Astfel, prin Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, Curtea a reţinut că acest tip de conflict „presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor.”

Tot Curtea Constituţională este chemată să decidă, pe calea controlului de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor [art.146 lit.d) din Constituţie] dacă dispoziţiile cuprinse în aceste acte sunt în în concordanţă cu principiul separaţiei puterilor în stat.

3. Autorităţile (instituţiile, organele) statului

Realizarea funcţiilor statului presupune crearea unei forţe instituţionalizate – instituţiile statului, aparatul statului sau organele statului, care dau expresie concretă puterii publice. Statul nu ar putea practic exista fără aceste autorităţi,  noţiunea de stat ar deveni ceva abstract. Elementul de bază al mecanismului statului este organul de stat.

Organul de stat a fost definit ca o componentă a aparatului de stat,  învestită cu o competenţă specializată potrivit domeniului său de acţiune şi cu o putere de impunere a unei anumite manifestări, corespunzătoare limitelor de competenţă ce i-au fost atribuite, şi care se caracterizează  prin aceea că cei care o compun au o calitate specifică – deputaţi, funcţionari, magistraţi.

Faţă de dispoziţiile care reglementează separaţia puterilor în stat, se disting organe legislative, executive şi judecătoreşti, fiecare dintre acestea îndeplinind o anume formă de activitate, conform competenţei stabilite prin lege.

Fiecare organ al statului cuprinde un număr de persoane care exercită această competenţă - funcţionarii publici, magistraţi, demnitarii, cu un statut specific, faţă de alţi salariaţi, sub aspectul drepturilor, obligaţiilor,  incompatibilităţilor  şi interdicţilor. De exemplu, în cazul magistraţilor, aceştia au o serie de drepturi, care se concretizează mai ales în plan salarial şi al protecţiei sociale –  pensie de serviciu, sporuri specifice – şedinţă, suprasolicitare etc. Au însă şi incompatibilităţi (funcţia de magistrat este incompatibilă cu price altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior), precum  şi interdicţii – nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate in curs de desfăşurare, nu pot sa dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe sau parchete decât acelea în cadrul cărora îşi exercită funcţia şi nu pot indeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat, nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare sau să participe la activităţi cu caracter politic.  Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice.

Demnitarii se caracterizează prin aceea că  nu se bucură de un drept special la carieră, precum funcţionarii publici, magistraţii, etc ci sunt numiţi sau aleşi pe o perioadă de timp, numită mandat – care, în anumite condiţii, poate fi scurtat sau întrerupt.

Potrivit art.16 alin.(3) din Constituţie, în România funcţiile şi demnităţile publice , civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenie română şi domiciliu în ţară, statul român garantând egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. În plus, potrivit alin.4 al aceluiaşi articol, în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile Administraţiei Publice locale.

      Secţiunea 3Forma statului

1. Noţiune

Forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut. Componentele formei de stat sunt:

• forma de guvernământ;
• regimul politic;
• structura de stat.

2. Forma de guvernământ

           Forma de guvernământpriveşte formarea, organizarea şi exercitarea puterii de stat prin intermediul organelor centrale ale statului şi împărţirea competenţei între ele.

Din acest punct de vedere, clasificarea generală a statelor este în monarhii şi republici.

Monahia se caracterizează prin faptul că şeful statului nu este ales; conducerea statului se transmite de la  monarh la altul pe linie de rudenie sau în alte condiţii prevăzute de Constituţie.

Monarhiile se împart în absolute - caracteristice perioadei feudalismului şi caracterizate prin puterea discreţionară a monarhului,  şi constituţionale – majoritare în prezent (Anglia, Spania, Belgia,  Japonia, etc), unde  monarhia se explică în primul rând prin tradiţie, monarhul având mai mult un rol simbolicm, rolul Parlamentului fiind foarte important; altfel spus, monarhul domneşte, dar nu guvernează, este  supus regulilor de neutralitate politică. 

Republica reprezintăforma de guvernământ în care cetăţenii se guvernează singuri, desemnând sau alegând un şef de stat, numit de regulă preşedinte. Şeful statului este ales pentru un anumit număr de ani, cu limitarea numărului de mandate pentru aceşeeaşi persoană. Alegerea se realizează în mod direct (de ex: România, Franţa), sau prin electori aleşi duă anumite criterii ( SUA), de către Parlament (Grecia, Germania, Austria).

Republica  poate fi parlamentară, caz în care rolul cel mai important în exercitarea puterii de stat revine Parlamentului  sau prezidenţială, în care şeful statului are cele mai importante atribuţii în exercitarea puterii.

Potrivit art.1 alin.(2) din Constituţia, forma de guvernământ a statului român este republica. În ceea ce priveşte alegerea preşedintelui,  în România, potrivit art.81 alin.1 din Constituţie, Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat iar, potrivit art.81 alin.(4), nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte  al României decât pentru cel mult două mandate, care pot fi şi succesive. Potrivit art.83 alin.(1) din Constituţie, mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului.

3. Regimul politic

Regimul politic  poate fi definit ca fiind ansamblul metodelor, procedeelor  şi mijloacelor de înfăptuire a puterii. Acesta priveşte relaţiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul social-politic, cu referire imediată la raporturile dintre stat şi individ, la modul concret în care un statul asigură şi garantează drepturile subiective.

         Se disting: regimuri politice democratice, care se caracterizează prin preluarea puterii prin alegeri libere, corecte, periodice, aplicarea principiului majorităţii, recunoaşterea separaţiei puterilor în stat, pluralismul politic, libertatea şi recunoaşterea opoziţiei, garantarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, şi regimuri politice autocratice în care  poporul nu are nici o posibilitate să determine sau să influenţeze politica internă şi externă a statului.

4. Structura de stat

4.1 Noţiune

Structura de statse referă la organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul şi populaţia, raporturile ce se constituie între elementele sistemului statal, formaţiunile statale, circumscripţiile administrativ-teritoriale. Din acest punct de vedere, statele se împart în unitare sau simple şi federative sau  compuse.

• Statul unitar şi statul federativ

Statul unitar  sau simplu are următoarele caracteristici:

- pe teritoriul său există o singură formaţiune statală;

- are un regim constituţional unic, consacrat printr-o singură Constituţie;

- are un singur rând de organe de vârf- un Parlament, un Guvern, un şef de stat şi un singur rând de autorităţi judecătoreşti, care exercită autoritatea la nivel central, în raport cu întregul teritoriu  şi cu întreaga populaţie;

- populaţia statului are, de egulă,  o singură cetăţenie;

- statul este unicul subiect de drept internaţional.

  Statul compus sau federativ  are următoarele caracteristici:

- pe teritoriul statului se regăsesc mai multe formaţiuni statale şi una rezultată din unirea lor;

- au mai multe Constituţii - câte state există, şi o Constituţie a federaţiei;

-  populaţia are dublă cetăţenie ;

- parlamentul federal are două Camere, dintre care una reprezintă Federaţia iar cealaltă statele membre, acestea participând la luarea deciziilor;

- subiect al dreptului internaţional este numai federaţia.

         Statele din structura federaţiei se caracterizează prin:

- existenţa unei Constituţii proprii;

- legislaţie proprie care nu poate contraveni însă legislaţiei federaţiei;

- populaţia sa reprezintă un corp distinct, având cetăţenia statului federat, integrată însă în colectivitatea unificată a statului federativ;

- în condiţiile prevăzute în  constituţia statului federativ, statul federat participă federative, la stabilirea ordinii constituţionale federative şi a legislaţiei comune.

Statele federate, cu păstrarea personalităţii juridice şi a unei relative autonomii, se află în relaţii de complementaritate cu statul federativ, iar concilierea intereselor federative cu cele ale statelor federale se realizează uneori cu dificultăţi.

4.2  Împărţirea internă a statului sau structura administrativ –teritorială

Un alt aspect al structurii de stat vizează împărţirea administrativ- teritorială a statului, precum şi problema raportului organelor locale ale puterii de stat cu  cele centrale.

Împărţirea administrativă a teritoriului constituie o operaţiune organizatorică în vederea exercitării puterii; aşadar nu este vorba de o simplă împărţire geografică teritorială, ci de o delimitare a teritorului statului în unităţi administrativ - teritoriale pentru ca statul să poată îndeplini, la nivel local, sarcinile care, prin complexitatea lor, nu pot fi realizate pe întregul teritoriu doar cu ajutorul oganelor centrale. Statul este cel care procedează la organizarea administraţiei publice, prin Constituţie şi legi, stabilind atât organizarea administrativă a teritoriului cât şi structura şi rolul autorităţilor publice în unităţile administrativ-teritoriale.

Art.1 alin.(1) din Constituţie, referindu-se la structura statului român, arată că acesta este “unitar şi indivizibil”. Ca urmare, în statul român există un singur ansamblu de instituţii cu putere de decizie politică şi juridică – un singur organ legiuitor, un singur executiv, o singură autoritate judecătorească. Este indivizibil în sensul că u poate fi segmentat sau divizat, total sau parţial.

Potrivit art.3 alin.3 din Constituţie, “Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe  sunt declarate municipii.”

Judeţul este o circumscripţie administrative-teritorială determinată prin lege, care cuprinde o parte din teritoriulnaţional pe care se află unul sau mai multe oraşe şi un număr de comune; teritoriul României este împărţit  în 42 de judeţe şi Municipiul Bucureşti. 

Judeţul este o persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină. este condus de un Consiliu judeţean care, potrivit 122 din Constituţie-  este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor locale – orăşeneşti şi comunale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeşean este ales şi funcţionează în condiţiile legii.

Oraşul este o structură teritorială dezvoltată economic, industrial, social, unde nivelul de trai şi de civilizaţie este mai ridicat faţă de comună. Are personalitate juridică şi face parte dintr-un judeţ. 

Comuna este unitatea administrativ-teritorială cea mai întâlnită pe teritoriul româniei. E caracterizează printr-o ezvoltare mai pronunţată a activităţilor cu caracter agricol şi mai puţin a celor cu caracter industrial.

Potrivit art.121 din Constituţie,  autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală  în comune şi oraşe sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.

Dacă până în 1989, în România structura teritorială se baza pe principiul “centralismului democratic”, actuala Constituţie stabileşte, în art.120, că administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice. 

Descentralizarea înseamnă autoadministrare, adică un transfer de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat.

Autonomia  locală semnifică faptul că  autorităţile comunale şi orăşeneşti nu se află într-un raport de subordonare faţă de vreo autoritate judeţeană sau centrală, sau, altfel spus, dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele si în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii. Autonomia locala se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile județene, autorităţi ale administraţiei publicelocale, alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat.[7]Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite limite. Nu este posibil într-un stat de drept ca să fie nesocotită legea, autoritatea executivului central sau a justiţiei, pe motiv de autonomie local; interesele locale şi naţionale trebuie să coincidă.  Ca urmare, în toate statele democratice, la nivelul unităţii administrativ- teritoriale cu gradul cel  mai mare ca extensie, există un reprezentant al statului, al executivului central, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale. În România, acest rol îl exercită Prefectul . Astfel, potrivit art.123 din Constituţie, Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti; acesta exercită o autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, care se concretizează în aceea că prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean , al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal.

Deconcentrarea  este acţiunea de transferare  la nivelul agenţilor administrativi locali, a unora dintre prerogativele decizionale. Potrivit art.2 lit.j) din Legea nr.195/2006 deconcentrarea constă în “redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu.” Agenţii administrativi locali sunt de regulă numiţi de către autoritatea administrativă centrală, au putere de decizie limitată şi exclusiv administrativă, se află subordonaţi ierarhic şi, în consecinţă, actele lor sunt controlate ierarhic. S-a exprimat  în acest sens opinia[8] că deconcentrarea este un sistem administrativ în care centralizarea se realizează prin persoane interpuse. În realitate însa tot statul decide, dar nu de la nivelul autorităţii centrale, ci direct în cadrul unităţtii administrativ-teritoriale, la nivelul serviciilorpublicerespective. Acestea nu au statut de autonomie ci au o dubla subordonare ierarhica: pe plan local fata de prefect iar pe plan central fata de ministere sau alte autoritati centrale. De exemplu, în România sunt deconcentrate serviciile exterioare ale ministerelor în unitatile administrativ-teritoriale: directiile generale judetene, agentiile, inspectoratele.

Secţiunea 4. Statul de drept

Noţiunea de stat de drept desemnează un regim politic în care puterea statului se află încadrată şi  limitată de drept. Altfel spus “statul, făcând legea, este obligat să o respecte atâta timp cât ea există. El o poate modifica sau abroga; dar atâta timp cât ea există el nu poate face un act contrar, un act administrative sau jurisdicţional decât în limitele fixate prin această lege, şi astfel statul este stat de drept. Statul, în virtutea aceleiaşi idei este justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte într-un proces; el poate fi condamnat de proprii săi judecători şi este ţinut ca un simplu particular de a executa sentinţa prezentată împotriva sa.”[9]

Statul de drept a fost definit ca fiind acel stat în care puterea a fost cucerită prin mijloace democratice (alegeri libere), există o Constituţie care asigură egalitatea membrilor colectivităţii, toţi cetăţenii având obligaţia să respecte legea , indiferent de poziţia lor socială, venit , credinţă, iar răspunderea juridică se angajează nediferenţiat. Este un stat al domniei legii, în  sensul că statul trebuie să se supună propriilor norme, iar autorităţile statului să-şi autolimiteze acţiunile. Hans Kelsen, unul dintre teoreticienii care au abordat problematica statului de drept, asimilează conceptele de stat de drept şi ordine juridică,  prin ordine juridică înşelegându-se o anumită ierarhie a normelor de de drept care, în timp, se impune, dobândeşte supremaţie, iar statul se identificăcu dreptul.

Într-un stat de drept există separaţia puterilor în stat, există autorităţi speciale care veghează la respectarea Constituţiei, există instituţii care veghează la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, iar competenţa fiecărei autorităţi publice este clar stabilită.

Constituţia României stabileşte, în art.1,  faptul că România este stat de drept, precum şi faptul că în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Statul de drept nu se confundă însă cu principiul legalităţii, fiind mai mult decât atât, adicăşi un sistem de garanţii, inclusiv jurisdicţionale, care să realizeze reala încadrarea instituţiilor statului în coordonatele dreptului.

În România, un rol important în asigurarea supremaţiei legii şi în garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale revine Curţii Constituţionale care, potrivit art.146 din Legea fundamentală, este garantul supremaţiei Constituţiei, precum şi Avocatului Poporului. Această din urmă instituţie,  consacrată de art.58 din Constituţie, are menirea dea apăra drepturile şi libertăţile persoanelor fizice. Avocatul Poporului este numit pe o perioadă de 5 ani, iar organizarea şi funcţionarea sa este reglementată prin lege-organică (Legea nr.35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului publicata in Monitorul Oficial nr. 48 din 20 martie 1997). În exercitarea competenţei sale, Avocatul Poporului se poate autosesiza sau poate fi sesizat prin cereri, telefonic sau prin audienţe, cu privire la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

În sfârşit, un rol important în statul de drept revine instanţelor judecătoreşti  care înfăptuiesc justiţia în numele legii, iar pentru ca actul de justiţie să fie ferit de orice imixtiuni şi presiuni, Constituţia României conferă judecătorilor independenţă şi inamovibilitate. Independenţa înseamnă că  judecătorul se supune numai legii, iar în soluţionarea pricinilor nu poate primi nici un fel de ordine, sugestii, indicaţii. Inamovibilitatea înseamnă că judecătorul nu poate fi revocat, retrogradat, transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimţământul său.

[1]Hans Kelsen, Teoria pură a dreptului

[2]G. Burdeau – Cours de droit constitutionnel,  Paris, 1942, p.3

[3]Droitconstitutionnel et institutions politiques, 17 e ed, Montchrestien, 2001, p.52

[4]CH. Beck, Bucureşti, 2006, p.329

[5] B. Janneau –DroitConstitutionnel et institutions politiques, Dalloz, Paris, 1987, p.4

[6]Ion Deleanu – op. cit., p.335

[7]A se vedea Legea nr.215/2001

[8]J. Gicquel, în Ion Deleanu, „Instituţii şi proceduri constituţionale”, C.H. Beck, p.381

[9]Léon Duguit, în „Constituţia României- comentariu pe articole”- coordonatoriI Muraru, Simina Tănăsescu, Ed. Ch Beck, Bucureşti, 2008, p.8