Esenţa unui fenomen reflectă unitatea trăsăturilor acestuia şi a raporturilor interne care dau caracterul propriu al fenomenului, îl individualizează în raport de fenomene adiacente. A cerceta esenţa dreptului înseamnă aşadar a sesiza legăturile sale interne, cele care–i oferă stabilitate.
S-a subliniat că ceea ce relevă esenţa dreptului este calitatea juridică a voinţei şi interesului care determină apariţia dreptului şi îi asigură un anumit echilibru în desfăşurarea raporturilor interumane Indiferent câte schimbări ar suferi dreptul, această calitate rămâne neschimbată .
Rolul voinţei are o dublă semnificaţie în drept – există voinţa generală, determinată de anume interese şi care tinde să se oficializeze prin intermediul voinţei statale – aşa numita voinţă juridică, şi voinţa individuală, care intervine mai ales în procesul de aplicare a dreptului.
Dreptul nu poate rămâne însă doar în stare de voinţă. El trebuie să capete un conţinut. Conţinutul dreptului a fost definit[1] ca fiind ansamblul elementelo, laturilor şi conexiunilor care dau expresie concretă voinţei intereselor sociale care reclamă oficializarea şi garantarea pe cale etatică.
La nivelul conţinutului dreptului se distinge între conţinutul normativ- care constituie componenta dominantă a dreptului şi exprimă conduita sau comportamentul prescris de normele juridice, şi conţinutul social al dreptului – care reflectă scopul, voinţa şi interesele deţinătorilor puterii de stat.
În sfârşit, forma dreptului semnifică exprimarea organizării interioare a structurii conţinutului- modul în care se leagă elementele ce alcătuiesc conţinutul dreptului. Se distinge între forma internă – care vizează exprimarea şi gruparea normelor juridice pe instituţii şi ramuri de drept şi forma externă – care vizează modalităţile de exprimare sau de sistematizare a normei juridice, în esenţă, actele juridice prin care se exprimă voinţa legiuitorului.
Din cele prezentate rezultă că dreptul a apărut din necesitatea obiectivăa stabilirii unor reguli de comportament social obligatorii şi constituie instrumentul la îndemâna statului pentru apărarea valorilor sociale pe care societatea le identifică la un moment dat. Aşa fiind, dinamica dreptului este legată de cea a statului şi a societăţii în general. Apariţia unor modificări în societate pune problema dacă se impune intervenţia statului – prin organele sale specializate în crearea şi aplicarea legilor, pentru a stabili cum să se desfăşoare relaţiile sociale. Indiferent însă de transformările pe care dreptul le suportă în cadrul acestei dinamici, acesta păstrează, în timp, o serie de elemente de continuitate – aşa numitele constante ale dreptului, sau permanenţe juridice. Potrivit unuia dintre marii teoreticieni români în domeniul teoriei generale a dreptului[2], constantele dreptului exprimă ceea ce este persistent în orice relaţie juridică, acele elemente care subzistă, în mod necesar, oriunde şi oricând indiferent de evoluţia societăţii în timp şi în diverse bazine geografice. Aceste constante ale dreptului sunt, în principal, următoarele: raportul juridic cu elementele sale – subiectele raportului juridic, drepturile şi obligaţiile acestora, obiectul raportului juridic şi tendinţa ideală spre sancţiune juridică deşi, potrivit aceluiaşi autor, sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică nu însoţeşte întotdeauna relaţia juridică.
[1]N. Popa, op.cit.
[2]M. Djuvara- Teworia Gebneralăa Dreptului, vol. I, Bucurewşti, 1930 – p.16-17