1 Formarea dreptului
Montesquieu exprima, într-o formă concisă, dimensiunea istorică în definirea dreptului, arătând că trebuie să lămurim istoria cu cu ajutorul legilor, iar legile cu ajutorul istoriei.[1]
Astfel, apariţia şi dezvoltarea dreptului constituie un proces complex, căruia nu i se poate stabili cu precizie momentul iniţial, primele forme ale normelor juridice fiind destul de difuze, împletite cu obiceiuri şi practici religioase. Ca fenomen social, găsindu-şi raţiunea de a fi în reglementarea relaţiilor interumane, dreptul este strâns legat de evoluţia societăţii. Aşa cum s-a remarcat în doctrină, dreptul nu a aşteptat un legiuitor pentru a se constitui, drepturile subiective ale indivizilor şi dreptul obiectiv s-au născut din nevoile vieţii, din fapte, societatea însăşi nu ar putea fi concepută fără existenţa drepturilor subiective şi a unui sistem de reguli, de legi, care să garanteze aceste drepturi şi să reglementeze exercitarea lor.
La începuturile omenirii, în societăţile arhaice, concomitent cu primele forme de organizare în familie, gintă, trib, au apărut în mod spontan şi primele norme în forme rudimentare ce s-au impus treptat ca obiceiuri, deprinderi, tradiţii, a căror respectare se realiza firesc, fără constrângeri.
Cu timpul, odată cu devoltarea societăţii şi apariţia unor diferenţieri în cadrul acesteia pe criterii de sex, avere, vârstă, etc, precum şi cu înlocuirea relaţiilor gentilice iniţiale, bazate pe rudenia de sânge, se transformă şi regulile de conduită, corespunzător acestor criterii - se conturează seturi de reguli care reglementează raporturile dintre sexe, ocrotirea căminului, bătrânilor, a mijloacelor de muncă, etc. Aceste seturi de norme au fost identificate de către cercetători ca fiind dreptul societăţilor arhaice – aşa-numitele tabuu-uri, corespunzătoare aşa-numitului sistem al totemismului de clan[2] sau norme tribale de interdicţii – caracterizat prin instituirea unor oprelişti, interdicţii, asemănătoare cu normele penale de mai târziu, şi a căror componentă religioasă le sporea autoritatea. Aşadar, asigurarea respectării acestor norme era dată atât de motivaţii interne moral –religioase, cât şi de măsurile sancţionatorii luate de colectivitate şi de conducerea acesteia- şefii de familie, conducătorii ginţilor şi triburilor. Unii autori consideră că aceste seturi de norme alcătuiesc dreptul societăţilor arhaice, simpla asigurarea, prin orice mijloace, a traducerii în viaţă a normelor de conduită transformând în drept o normă de comportare, Se arată [3] în acest sens că “o normă socială devine normă de drept din momentul în care neglijarea sau încălcarea ei este urmată, sub formă de ameninţare sau, în mod real, de aplicarea unei forţe fizice, exerciată de un individ sau un grup, ca privilegiu socialmente recunoscut al acestuia” ; sau “acolo unde există chiar un simplu Noi activ sunt şanse de a te găsi în prezenţa dreptului”[4].
Aceste seturi normative s-au dezvoltat treptat iar, odată cu dezvoltarea societăţii şi în condiţiile schimbărilor sociale cea au avut loc în societatea gentilico-tribală s-au produs modificări în structura şi modul de funcţionare a puterii sociale şi a normelor care asigurau eficienţa acestei puteri. Scindarea societăţii în categorii cu poziţii diferite în viaţa productivă a dus la apariţia unor noi raporturi sociale. Cerinţele care exprimau interesele conducătorilor nu mai erau considerate de întreaga societate ca interese proprii. Ca urmare, acestea trebuiau impuse, la nevoie, printr-o forţă de constrângere, şi anume a statului. Aşadar, un moment important în evoluţia dreptului, care marchează de fapt începuturile a ceea ce constituie dreptul, după cel al înlocuirii legăturilor de rudenie care stăteau la baza primelor forme de organizare – a gintelor, a triburilor, cu cele având la bază alte criterii – de exemplu teritoriale, îl constituie apariţia unei forţe publice sau a puterii publice – o categorie de oameni care se ocupă cu guvernarea, cu conducerea statului, erijându-se în rolul de reprezentanţi ai societăţii- altfel spus, apariţia statului.
Unele lucrări de teorie generală a dreptului[5] identifică următoarele căi de formare a dreptului:
- preluarea unor obiceiuri, reguli gentilice nescrise, care adaptate noilor realităţi ale vieţii sociale, au alcătuit dreptul obişnuielnic sau cutumiar;
- crearea nemijlocită a unor de norme juridice noi- dreptul scris, cuprinzînd mai întâi o adaptare a vechilor obiceiuri iar mai apoi dispoziţii necunoscute vechii orânduiri - privilegiile noii puteri, organizarea administrativ-teritoriale a statului, cultele religioase, erc; noile norme, cuprinse în legi şi coduri de legi, aveau ca obiect organizarea societăţii, a statului, dreptul de proprietate, statutul persoanelor, succesiunile, contractele, munca;
- o a treia cale de apariţie a dreptului, care apare pe o treaptă mai evoluată a organizării statale, caracterizată printr-o specializare a organelor statului, constă în formarea de norme juridice prin soluţiile formulate de judecători cu ocazia proceselor.
Ceea ce particularizează formarea şi dezvoltarea dreptului este coexistenţa într-o perioadă îndelungată, în proporţii variabile, a normelor juridice noi, cu regulile de conduită primitive, cu deprinderile, obiceiurile şi cutumele de natură obştească, unele dintre acestea păstrându-se şi în zilele noastre şi fiind recunoscute şi consacrate chiar în dreptul scris, în lege, aşa cum vom arăta în capitolul dedicat izvoarelor dreptului.
2 Primele legiuiri
Analizând evoluţia dreptului, Max Weber[6] considera că în dezvoltarea sa, acesta a cunoscut 4 mari etape:
- revelaţia dreptului de către profeţii dreptului – de exemplu Decalogul revelat lui Moise de Dumnezeu;
- creaţia şi descoperirea empirică a dreptului prin intermediul dreptului jurisprudenţial – “ de către somităţi ale robei” – de exemplu, pretorul roman şi judecătorul englez;
- administrarea dreptului de către imperiul laic şi puterile teocratice – aşa-numitul despotism luminat al secolului al XVIII-lea;
- elaborarea sistematică a dreptului , în baza unor crierii teoretice şi raţionale.
Este indiscutabilă strânsa legătură dintre drept şi religie, începuturile dreptului fiind marcate de credinţele religioase. Altfel spus[7] “pretutindeni unde dreptul apare pentru prima dată în istorie, îl găsim cu o altă putere, care, imprimându-i ştampila unei consacrări mai augustă, ăl smulge vicisitudinilor, intereselor şi oportunităţii, critica raţiunii, arbitrariului forţei pure şi îl aşează la o distanţă la care nu se poate ajunge şi care face să se nască respectul.” Autoritatea pe care o prezintă ordinea juridică îşi găseşte fundamentul în originea divină pe care guvernanţii o atribuie regulilor de drept şi caracterului sacru pe care poporul îl atribuie acestor reguli. Aşa cum s-a mai spus[8] ceea ce determină popoarele primitive să se supună regulii de drept este sentimentul mistic, autoritatea dreptului bazându-se aşadar pe un cumul de trei forţe: cea materială, de constrângere, forţa raţiunii, bazată pe consensul inteligent al societăţii, şi forţa mistică, aceasta din urmă fiind mai evidentă în cadrul primelor forme de organizare a societăţii.
Poate cel mai cunoscut exemplu care poate ilustra cele arătate mai sus este cel al Decalogului transmis de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai : <Şi a zis Domnul către Moise: “Suie-te la Mine în munte şi fii acolo, că am să-ţi dau tale de piatră, legea şi poruncile, pe care le-am scris Eu, pentru învăţătura lor”> Decalogul este o revelaţie divină directă, iar cele zece porunci constituie temelia majorităţii sistemelor juridice, ale destinului şi condiţiei umane[9]: “Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine; Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sunt , în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ; Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, căci Domnul Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu telos; Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul Dumnezeul tău nepedepsit pe cel ce ia numele Lui în deşert; Păzeşte ziua odihnei, ca să o ţii cu sfinţenie; Şase zile lucrează şi-ţi fă toate treburile tale; ziua a şaptea este ziua de odihnăa Domnului Dumnezeul tău, ca să trăieşti ani mulţi şi să-ţi fie bine în pămţntul acela, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă ţie; Să nu ucizi!; Să nu fii desfrânat; Să nu furi!; Să nu dai mărturii mincinoase asupra aproapelui tău!; Să nu pofteşti la femeia aproapelui tău şi să nu doreşti casa aproapelui tău, nici ţarina lui, nici boul lui, nici asinul lui, nici nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău!”
Primele legiuiri sunt originare din Orientul Antic, între acestea fiind menţionate[10]: Codul lui Hamurabi (Babilon), Legile lui Manu (India), Codul lui Mu (China)
Astfel, cea mai importantă realizare legislativă antică aparţine dreptului mesopotamian - Codul lui Hamurabi, edictat în jurul anului 1900 î.H, cuprinde un amestec de norme juridice, morale, religioase, ideea centrală fiind aceea că legea trebuie să slujească binelui public, să îngrădească vătămarea celui slab de către cel puternic. Acest Cod, în 282 de articole cuprinde norme de drept penal, dreptul familiei, tarife, preţuri, reglementarea proprietăţii, etc.
Legile lui Manu, cea mai importantă culegere de legi din India antică, sunt formate din 5370 de versuri şi au fost edictate de Brahmani, prin contribuţie colectivă.Acesteacuprind norme ce se pot grupa în : norme ce reglementează organizarea puterii şi raporturile ei cu supuşii, norme ce se referă la fapte civile, penale, comerciale şi administrative, norme de drept religios privind viaţa brahmanilor. Ideea centrală exprimată este aceea că legile sunt importante pentru aspectul lor punitiv, pedeapsa fiind instrumentul cel mai important al regelui pentru înfăptuirea dreptăţii: “pedeapsa cârmuieşte omenirea şi o protejează”. Nu exista deosebire între norma de drept şi cea religioasă, norma religioasă trebuia să fie respectată de cetăţeni şi devenea ordine de drept.
Codul lui Mu din China antică ( secolul XXII îen) cuprinde, în special, legi penale şi este cunoscut pentru severitatea pedepselor. Nu se confundă norm juridică cu cea religioasă, aceast din urmă fiind înlocuită cu norma etică, chinezii fiind foarte preocupaţi de filozofie. În China trebuie menţionată intensa activitate legislativă din sec VI-V îen sub impulsul filozofului Confucius. Ideile centrale ale acestei filosofii sunt: existenţa unei proprietăţi de stat nelimitate, necesitatea codificării legilor şi a unui stat centralizat .
În Egiptul antic, cel mai vechi legiuitor cunoscut este Menes, care a publicat o lege ce interzicea luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat. O activitate remarcabilă de fixare în scris a dreptului a avut loc în timpul faraonului Ramses al II-lea (sec. al XII-lea a Ch).
În Europa, primele legiuiri consemnate documentar sunt Legile lui Lycurg în Sparta (sec X-IX a Ch), Legile lui Dracon[11] şi Solon[12] în Atena (sec VI-V îCh), Legea celor XII Table la romani (sec V a Ch) care constituie un adevărat Cod, cuprinzând întreaga materie a dreptului public şi privat, Legea salică la franci sec (V-VI).
Un moment foarte important care trebuie subliniat este cel de la începutul secolului al XIII-lea când, regele Ioan fără ţară , dorind să-şi asume întraga putere, i-a nemulţumit pe baroni, care s-au înarmat şi l-au obligat să semneze o convenţie – Magna Charta Libertatum care reprezintă primul act constituţional englez, care a urmărit: îngrădirea puterii regelui, eliminarea abuzurilor, garantarea unui număr de drepturi pentru cetăţeni . Ideile principale ale acestei reglementări sunt următoarele : nici un impozit nu va fi stabilit de rege, ci numai cu aprobarea Consiliului Comun al Regatului, format din baroni, prelaţi şi ofiţeri; nici un om nu va putea fi reţinut, exilat, arestat, lipsit de bunurile sale, fără ca o dispoziţie expresă a legii să hotărască acest lucru. În aceste prevederi îşi află originea formarea libertăţii omului şi cetăţeanului, care se va regăsi ca principiu, mai târziu, în constituţiile statelor.
Iată deci că dreptul are rădăcini puternice în trecut, existenţa unei societăţi, chiar în formele sale incipiente de organizare, neputând fi concepută fără reguli, care au fost ulterior codificate şi a căror respectare a fost asigurată prin intervenţia forţei de constrângere a statului. Multe dintre lucrările care tratează teoria generală a dreptului ilustrează prezentarea evoluţiei dreptului din perspectivă istorică, cu un citat a cărui frumuseţe şi caracter sugestiv ne determină să-l inserăm şi noi, ca o concluzie a prezentului subcapitol: “Soarele, ca şi planetele, au legile lor, dar ele nu le cunosc. Barbarii sunt cârmuiţi de moravuri, instincte şi sentimente, dar ei nu au conştiinţa acestora. Prin faptul că dreptul se instituie şi este cunoscut, se înlătură opinia subiectivă şi egoismul, iar dreptul ajunge la determinaţia sa adevărată şi ajunge la cinstea ce i se cuvine.” [13]
[1]Charles Montesquieu- „Despre spiritul legilor”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.203
[2]pe larg, Nicolae Popa, Mihail –Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, ed.2, Ed.All Beck, Bucureşti 2005,, p.35
[3]H. Hoebel – The Law of the Primitive Man, Cambridge, 1954, p.208
[4]G.Gurvitch, Sociologie du Droit, Traité de Sociologie, Tome II, UF, Paris, 1963, p.173
[5]Romul Petru Vonica - Introducere generală în drept, Lumina Lex, 2000, p. 21
[6]Le droit contemporain de l Occident, în Sociologie du droit, p.221
[7]Ihering- Esprit du droit romain, p.266, în Al. Vălimărescu, op.cit, p. 84
[8]V.şi Cornil, Le droit privé, p.2, idem
[9]Phillipe Malaurie- „Antologia gândirii juridice”, Humanitas, Bucureşti, 1997, p.14
[10]N. Popa şi alţii , op. cit., p.40, Ion Corbeanu, Teoria Generală a Dreptului, Ed Lumina Lex, p
[11]A instituit o seamă de legi foarte dure; de aici şi termenul de “draconic”
[12]Solon a fost unul dintre părinţii democraţiei, a încurajat comerţul, a reformat sistemul monetar, a introdus reglementări care au împărţit cetăţenii în clase sociale, a interzis împrumutul de bani luând drept garanţie persoana debitorului; i-am putea spune precursorul bicameralismului, căci el a dublat Areopagul cu un nou Senat (Senatul lui Solon) „socotind că cetatea, sprijinindu-se pe cele două sfaturi, ca pe două ancore, va fi mai puţin primejduită de zbuciumul valurilor , iar poporul se va arăta mult mai aşezat”
[13]Fr. Hegel- Principiile Filosofiei dreptului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p.241