- Caracteristici
Trăsăturile puterii de stat, care-i conferă specificul în raport de alte tipuri de putere, sunt următoarele:
- este o putere politică;
- este o putere de comandă – în sensul că instituie dispoziţii obligatorii iar metoda sa este de constrângere, în sensul că aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor normative se realizează cu ajutorul forţei coercitive, realizată de organe special abilitate;
- are vocaţia generalităţii – este aplicabilă în societatea respectivă tuturor activităţilor din domeniile vieţii , stabilindu-le limitele;
- este suverană – această trăsătură desemnând caracterul puterii de stat de a fi supremă în teritoriul statului, adică de a nu cunoaşte nici o putere deasupra sa (suveranitatea internă) şi de a fi independentă în exterior, în raport cu alte state (suveranitatea externă).
Latura internă a suveranităţii statului priveşte aşadar puterea sa de comandă în interior şi se concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu şi în urmărirea lor în practica socială- adică realizarea ordinii de drept.
Latura externă priveşte comportamentul statului în societatea naţiunilor, raporturile sale cu celelalte state; îndeobşte, această latură este numită şi independenţa puterii sau neatârnarea acesteia. În baza suveranităţii sale, statul îşi organizează relaţiile internaţionale, fără nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state şi în considerarea principiilor şi a normelor general admise în dreptul internaţional.
Suveranitatea puteriinu se confundă cu arbitrariul sau cu despotismul, deoarece ea nu este absolută sau discreţionară. Suveranitatea este limitată sau relativă, exercitarea puterii suveraneexclusive trebuind să respecte două comandamente:
- toate deciziile pe care le ia un stat în cadrul societăţii sale trebuie să fie concordanţă cu nevoile şi interesele colectivităţii, să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor, recunoscute şi consacrate prin Constituţie, legi interne şi norme internaţionale;
- respectarea normelor de drept internaţional, atât pe timp de pace, cât şi de război, aceasta întrucât statele trebuie să coexiste, nu pot exista izolat unul de celălalt.
- Exercitarea puterii de stat . Separaţia puterilor în stat
În statele democratice, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia; exercitarea puterii este încredinţată statului, iar în planul activităţii statale are loc o divizare, oseparare a puterilor. Separaţia puterilor se realizează în scopul echilibrării lor, pentru a împiedica abuzul de putere.
Ideea acestei separaţii este dezbătută încă din antichitate, din operele lui Aristotel. În forma sa cunoscută şi astăzi, teoria separaţiei puterilor a fost consacrată de Montesquieu, în lucrarea “Despre spiritul legilor”. Potrivit concepţiei sale, care îşi păstrează actualitatea, în stat există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare dintre acestea fiind încredinţate unor organe distincte.
Nu este vorba de o separaţie în sens de ruptură, ci de o organizare a puterii statului corespunzător funcţiilor sale principale:
- funcţia legiuitoare - care reprezintă manifestarea directă a suveranităţii poporului şi se caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială obligatorie, a căror încălcare este sancţionată prin aplicarea unei forţe de coerciţie;
- funcţia executivă (administrativă) - are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor şi a altor acte normative şi cu caracter individual adoptate sau emise în executarea legilor ;
- funcţia jurisdicţională – priveşte aplicarea legii în litigiile concrete care apar în societate între indivizi.
Fără această separaţie nu poate exista democraţie întrucât, cele trei funcţii ale statului fiind concentrate în mâna aceloraşi persoane, acestea ar avea putere discreţionară. “Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane, sau ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite puterea legiuitoare şi puteea executivă, nu există libertate, deoarece se pot naşte temeri că acelaşi monarh sau sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic. Nu exită de asemenea libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legiuitoare şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobilimii, fie ai poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile şi litigiile dintre particulari.”
Separaţia trebuie să fie însă clar reglementată prin lege, prin stabilirea unor competenţe, a unor drepturi şi obligaţii distincte, ceea ce se, în general, se realizează prin constituţiile statelor. Unele state practică regimuri mai rigide în ceea ce priveşte separaţia puterilor în stat, cum ar fi de exemplu SUA, altele, mai suple, cum ar fi Franţa sau Anglia.
Constituţia României consacră principiul separaţiei puterilor în stat încă din primul articol, în alin.(4), după cum urmează: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat – legislativă, executivă şi judecătorească- în cadrul democraţiei constituţionale.” Aşa cum se poate constata studiind Constituţia, este vorba de o separaţie suplă a puterilor în stat, cele trei puteri colaborând şi controlându-se reciproc.
Funcţia legislativă a statului român este încredinţată Parlamentului care, potrivit art.61 din Constituţie, este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării; este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.
În ceea ce priveşte funcţia executivă, Constituţia României consacră executivul dualist - adică această funcţie este încredinţată şefului statului – preşedintele României cât şi unui organ colegial – Guvernul, având atribuţii care se exercită relativ autonom.
În ceea ce priveşte funcţia judecătorească, art.126 alin.(1) din Constituţie prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelelte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege.
Pentru situaţia în care una dintre cele trei puteri exercită competenţe care intră în atribuţiile altei puteri, Constituţia stabileşte un mecanism de control şi reglare, prin intermediul Curţii Constituţionale. Astfel, potrivit art.146 lit.d) din Constituţie Curtea Constituţională “soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre Preşedinţii celor două Camere, a primului- ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.” Asupra înţelesului sintagmei de „conflict juridic de natură constituţională”, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mai multe rânduri. Astfel, prin Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, Curtea a reţinut că acest tip de conflict „presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor.”
Tot Curtea Constituţională este chemată să decidă, pe calea controlului de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor [art.146 lit.d) din Constituţie] dacă dispoziţiile cuprinse în aceste acte sunt în în concordanţă cu principiul separaţiei puterilor în stat.
- Autorităţile (instituţiile, organele) statului
Realizarea funcţiilor statului presupune crearea unei forţe instituţionalizate – instituţiile statului, aparatul statului sau organele statului, care dau expresie concretă puterii publice. Statul nu ar putea practic exista fără aceste autorităţi, noţiunea de stat ar deveni ceva abstract. Elementul de bază al mecanismului statului este organul de stat.
Organul de stat a fost definit ca o componentă a aparatului de stat, învestită cu o competenţă specializată potrivit domeniului său de acţiune şi cu o putere de impunere a unei anumite manifestări, corespunzătoare limitelor de competenţă ce i-au fost atribuite, şi care se caracterizează prin aceea că cei care o compun au o calitate specifică – deputaţi, funcţionari, magistraţi.
Faţă de dispoziţiile care reglementează separaţia puterilor în stat, se disting organe legislative, executive şi judecătoreşti, fiecare dintre acestea îndeplinind o anume formă de activitate, conform competenţei stabilite prin lege.
Fiecare organ al statului cuprinde un număr de persoane care exercită această competenţă - funcţionarii publici, magistraţi, demnitarii, cu un statut specific, faţă de alţi salariaţi, sub aspectul drepturilor, obligaţiilor, incompatibilităţilor şi interdicţilor. De exemplu, în cazul magistraţilor, aceştia au o serie de drepturi, care se concretizează mai ales în plan salarial şi al protecţiei sociale – pensie de serviciu, sporuri specifice – şedinţă, suprasolicitare etc. Au însă şi incompatibilităţi (funcţia de magistrat este incompatibilă cu price altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior), precum şi interdicţii – nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate in curs de desfăşurare, nu pot sa dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe sau parchete decât acelea în cadrul cărora îşi exercită funcţia şi nu pot indeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat, nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare sau să participe la activităţi cu caracter politic. Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice.
Demnitarii se caracterizează prin aceea că nu se bucură de un drept special la carieră, precum funcţionarii publici, magistraţii, etc ci sunt numiţi sau aleşi pe o perioadă de timp, numită mandat – care, în anumite condiţii, poate fi scurtat sau întrerupt.
Potrivit art.16 alin.(3) din Constituţie, în România funcţiile şi demnităţile publice , civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenie română şi domiciliu în ţară, statul român garantând egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. În plus, potrivit alin.4 al aceluiaşi articol, în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile Administraţiei Publice locale.